Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Deşi contestaţiile împotriva impostorilor n-au fost analizate, SSPR vrea să înainteze Preşedinţiei listele cu persoanele propuse pentru titlurile de revoluţionar octombrie 17, 2011


Pe saitul SSPR e prezentată o adresă (linc) pe care această instituţie a trimis-o către CPRD şi în care se propune avizarea listelor care urmează trimise Preşedinţiei României pentru acordarea titlurilor de revoluţionar prevăzute de Legea 341/2004.

Sînt nedumerit de faptul că se propune înaintarea către Preşedinţie a listelor pentru decretul de confirmare a titlurilor de luptători în revoluţie în condiţiile în care Comisia Parlamentară a Revoluţionarilor (CPRD) nu a finalizat analizarea contestaţiilor depuse cu privire la aceste titluri.

Art. 20 din HG 1412/2004 (normele de aplicare ale legii 341/2004) spune:

(1) Persoanele nemulţumite de nepreschimbarea certificatului doveditor sau care consideră, pe baza de probe, că în cazul altor persoane cărora le-a fost preschimbat certificatul doveditor nu au fost respectate prevederile Legii nr. 341/2004 sau ale prezentelor norme metodologice pot face contestaţie la Comisia Parlamentară, în termen de maximum 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a listei finale prevăzute la art. 19 alin. (1).

(2) În cuprinsul contestaţiei vor fi prezentate expres şi lipsit de orice echivoc datele de identificare a contestatarului, actele sau faptele contestate şi, totodată, vor fi anexate documente doveditoare în susţinerea contestaţiei.

(3) În vederea soluţionării contestaţiilor, Comisia Parlamentară poate solicita instituţiilor publice punerea la dispoziţie a documentelor necesare, acestea avînd obligaţia de a le transmite, în copie, în cel mult 10 zile lucrătoare de la data solicitării, precum şi punctul de vedere al SSPR cu privire la contestaţia formulată.

(4) În termen de 30 de zile de la data depunerii contestaţiei, Comisia Parlamentară comunică contestatarului şi la SSPR modul de soluţionare a contestaţiei.

(5) Pe baza propunerilor formulate de Comisia Parlamentară SSPR reanalizează documentaţia pe baza căreia a fost luată decizia ce formează obiectul contestaţiei şi, în raport de decizia adoptată, procedează conform reglementărilor în vigoare. (more…)

 

Revolta de la Timişoara şi filiera iugoslavă noiembrie 13, 2009


Un alt capitol din cartea mea „Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional”, în care mă refer la campanie de presă despre revoluţie declanşată în 2004 de Jurnalul Naţional, odată cu filmul lui Brandstatter. Şi acest capitol a fost iniţial publicat în 10 martie 2004 în ziarul – ediţie specială „Revoluţia din Timişoara şi minciunile lui Marius Tucă”. Republicarea acestui capitol devine actuală în condiţiile în care şi „Jurnalul Naţional” a republicat, în 9 noiembrie 2009 (linc) interviul pe care-l comentam atunci. Intervenţiile mele ulterioare sînt cu litere cursive între paranteze drepte.

Revolta de la Timişoara şi filiera iugoslavă

Sub titlul „Revolta de la Timişoara, condusă din Iugoslavia” (linc), Jurnalul Naţional din 4 martie 2004 [pe baza principiului refolosirii caracteristic Jurnalului Naţional, interviul cu Ghergulescu a fost publicat şi în „Jurnalul Naţional” din 11 noiembrie 2004 (linc), iar recent în „Jurnalul Naţional” din 9 noiembrie 2009 (linc)] îşi dă peste cap propriile teorii din zilele precedente. După ce, cu cîteva zile înainte scrisese că revolta de la Timişoara a fost făcută de agenţi veniţi din Ungaria, antrenaţi în prealabil de autorităţile de acolo, apoi publicase interviul cu şeful filajului din Securitatea Timiş, Nicolae Mavru, care nu vorbea nimic de agenţii veniţi din Ungaria dar observase 2000 de turişti ruşi, majoritatea basarabeni, acum se publică un interviu cu colonelul Remus Ghergulescu, pentru a lansa o nouă ipoteză: revolta de la Timişoara a fost făcută de iugoslavi! (more…)

 

Sorin Oprea: Cînd era cu Solidarnoşt în Polonia, am ascultat un comentariu la Constantin Nicolae Munteanu, spunea el despre un individ de la o întreprindere, care a zis: „domnule preşedinte, eu pot să vă aduc zece mii de oameni”. Eu în noaptea de 16/17 am vrut să strîng zece mii de oameni. septembrie 7, 2009


Dacă se pune întrebarea cine este principalul lider al revoluţiei de la Timişoara, cel mai probabil răspuns este Sorin Oprea. Dacă un Lorin Fortuna sau un Ioan Savu s-au afirmat în ziua de 20 decembrie, Sorin Oprea s-a afirmat ca revoluţionar activ atît în 16 decembrie, cînd a condus coloana principală de demonstranţi printr-o bună parte a oraşului, în 17 decembrie cînd a fost rănit superficial de un glonţ la picior (ceea ce nu l-a împiedicat să-şi continue activitatea revoluţionară), cît şi în ziua de 20, cînd a devenit şeful pazei Frontului Democratic Român, avînd şi un pistol mitralieră (în ciclul „Revoluţia din Timişoara în înregistrări audio-video” puteţi regăsi unele intervenţii ale lui Sorin Oprea). Numele său e relativ puţin cunoscut în afara Timişorii, în primul rînd datorită neglijării de către presa bucureşteană a evenimentelor din Timişoara imediat după revoluţie (după cum se remarca în punctul 13 al Proclamaţiei de la Timişoara: „Cu excepţia ziarului România Liberă, în presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti, evenimentele comentate ca revoluţionare sînt numai cele din 21-22 decembrie”), dar şi fiindcă nu s-a implicat politic după revoluţie. Acum, cînd e la modă pentru presa bucureşteană să caute scenarii şi agenturi străine care au acţionat la Timişoara, relatările participanţilor direcţi precum Oprea nu pot decît să deranjeze, de aceea sînt neglijate. Neglijarea lui Oprea e şi rezultatul faptului că acesta era în 1989 un simplu muncitor, care avea şi cazier. După cum îi explica lui Titus Suciu („Lumea bună a balconului”, editura Almanahul Banatului 1995, pag. 120): „La Banatul era o lege nescrisă: în funcţie de posibilităţi ţi se permitea să-ţi confecţionezi, utilizînd deşeurile, o pereche de pantofi Otter (…) mi-au ieşit puţin cam mari (…) m-am decis să-i vînd”. A fost prins de miliţie cînd a vrut să vîndă pantofii şi condamnat cu executare la locul de muncă. Apoi a mai fost condamnat pentru încercarea de a trece graniţa nelegal, executînd 3 luni de puşcărie şi scăpînd printr-o graţiere colectivă.

Înregistrarea de mai jos face parte din cea a mesei rotunde desfăşurate în 16 decembrie 2006 la sediul ALTAR (asociaţia luptătorilor timişoreni arestaţi în revoluţie), care am prezentat-o deja pe acest blog. Am observat însă că puţină lume face clic pe lincurile pe care le pun în articole (WordPressul îmi dă informaţii de acest fel) – este o comoditate sau o superficialitate a multora din cititorii acestui blog. De aceea, pe ideea că eu trebuie să mă pliez după cerinţele cititorilor şi nu cititorii după cerinţele mele, am extras din înregistrarea acelei mese rotunde partea în care Sorin Oprea povesteşte despre isprăvile sale din 16 decembrie 1989. Ofer mai jos şi o transcriere a înregistrării.

Fă clic pentru a asculta înregistrarea audio (14 minute 28 secunde)

Transcrierea înregistrării: (more…)

 

Masă rotundă despre revoluţie la sediul ALTAR, 16 decembrie 2006 iunie 25, 2009


În decembrie 2006 la sediul Asociaţiei Luptătorilor Timişoreni Arestaţi în Revoluţie (ALTAR) a avut loc o discuţie despre revoluţia din decembrie 1989, pe care o puteţi urmări mai jos. (more…)

 

Raportul SRI din 1994 despre revoluţie, de pe vremea lui Virgil Măgureanu noiembrie 23, 2008


(sinteză a conferinţei de presă a asociaţiei „17 Decembrie” din 25 august 1994; a fost publicată în cartea mea „Falsificatorii istoriei” în 1994, republicată în 1995 şi 1999, iar din 2000 am publicat-o şi pe internet. Faţă de varianta deja publicată pe internet acum am adăugat facsimilele unor documente, lincuri la materiale de pe internet care dovedesc unele afirmaţii şi am folosit diacritice)

Raportul SRI despre revoluţie se prezintă ca un amestec al unor informaţii reale, dar vechi, şi unele dezinformări.

În partea despre Timişoara a raportului dezinformarea şi reaua credinţă sînt mult mai evidente. Unul din procedeele folosite este prezentarea unor informaţii nerelevante şi trecerea sub tăcere a informaţiilor relevante.

De pildă, se spune în raport că acţiunile forţelor de ordine de la Timişoara „s-au soldat cu reţinerea a circa 180 de participanţi, pînă la data de 17.12.89, ora 4,40”. De 2 ori se pomeneşte în raport numărul de 180 de arestaţi. Niciodată nu este pomenit numărul total al revoluţionarilor timişoreni arestaţi, care, conform datelor Procuraturii, este de 978.

img_0005Dacă scopul raportului SRI era să ajute cititorul să-şi facă o imagine corectă, obiectivă, despre ceea ce s-a întîmplat la Timişoara, ar fi trebuit să apară în raport numărul total al arestaţilor (adică 978). Se pare însă că nu informarea corectă şi obiectivă este scopul raportului SRI. Credem că este vorba aici de o încercare de minimalizare a acţiunilor represive duse de Ministerul de Interne.

Dacă se încearcă minimalizarea represiunii, în schimb este exagerată violenţa manifestanţilor.

În întreg raportul se pune un accent disproporţionat de mare pe cazurile în care reprezentanţi ai forţelor de ordine au fost agresaţi de manifestanţi. Modul în care aceste cazuri sînt prezentate constituie de fapt o încercare indirectă, voalată, de contestare a legitimităţii revoluţiei şi de justificare a represiunii.

În cazul evenimentelor din Timişoara raportul SRI nu se sfieşte să născocească situaţii inexistente. De pildă: „Provocarea armatei este susţinută de situaţiile în care militarii au fost agresaţi, acţiuni soldate cu răniţi şi chiar morţi”. Se spune de morţi la plural, deci trebuie să fi fost mai mulţi.

Asociaţia „17 Decembrie” a cerut Procuraturii să precizeze cîţi militari au fost omorîţi sau răniţi la Timişoara între 16-22 decembrie, înainte de aşa-zisa luptă cu teroriştii, şi cîte din aceste cazuri se datorează altercaţiilor dintre demonstranţi şi forţele de ordine.

Procuratura ne-a răspuns: „În perioada 16.12.-22.12.1989, ora 14,00, în municipiul Timişoara nu a fost înregistrat nici un militar decedat, în schimb au fost răniţi un număr de 12 militari. Deşi s-au efectuat cercetări în toate cazurile, pînă în prezent nu se cunosc împrejurările în care aceştia au fost răniţi”.

militari răniţi

Aşadar, afirmaţia din raportul SRI cu privire la acţiunile de provocare a armatei la Timişoara, care ar fi dus la omorîrea unor militari, este mincinoasă. Remarcăm similitudinea dintre această dezinformare din raportul SRI şi o dezinformare din raportul lui Sergiu Nicolaescu, în care se spune ca în noaptea de 21/22 decembrie 1989 la Bucureşti ar fi fost omorîţi 16 militari. Aceste minciuni sînt răspîndite cu scopul de a justifica represiunea.

Revista „România Mare” a scris, în repetate rînduri, despre militarii decapitaţi şi arşi de vii la Timişoara, în decembrie 1989. Ziarul „Armata României”, publicaţie editată de M.Ap.N., a scris şi el despre revoluţionarii timişoreni experţi în decapitarea soldaţilor într-o singură secundă. Dacă raportul SRI n-ar fi pomenit despre existenţa unor militari morţi în primele faze ale revoluţiei timişorene, anumite cercuri politice ar fi suferit o pierdere de credibilitate. Cei care au început cu minciuna trebuie să continue cu minciuna pînă la capăt, altfel îşi pierd credibilitatea.

Un lucru este sigur: numărul infim al reprezentanţilor forţelor de ordine care au fost răniţi, dacă îi raportăm la cei 73 de morţi, 296 de răniţi şi aproape 1000 de arestaţi din rîndul revoluţionarilor. Este o dovadă a reţinerii admirabile de care au dat dovadă timişorenii.

Nu tăgăduim faptul că, poate, şi revoluţionarii au săvîrşit unele excese. S-ar putea vorbi, de pildă, de un exces de blîndeţe.

Insultătoare pentru revoluţionari este aprecierea, nesusţinută de dovezi, că blocarea tramvaielor în Piaţa Maria în 16 decembrie s-a făcut de catre „persoane printre care se aflau şi mulţi indivizi cunoscuţi ca făcînd parte din lumea interlopă a oraşului”.

Şi revoluţionarii bucureşteni din Piaţa Universităţii sînt insultaţi, spunîndu-se despre ei că au fost drogaţi.

Dacă tot restul raportului SRI ar fi ireproşabil, numai pasajul despre revoluţionarii drogaţi ar fi suficient pentru a cere destituirea lui Virgil Măgureanu.

O altă caracteristică a raportului este încercarea de a dovedi punerea la cale din străinătate a evenimentelor de la Timişoara. Nu se dă însă nici o dovadă concludentă în acest sens.

Se dă exemplul cu consulul iugoslav Mirko Atanatkovici, chipurile, „infiltrat intr-o agentură a serviciilor speciale ungare”. Cazul e arhicunoscut la Timişoara. Iniţiativa implicării consulatului iugoslav a aparţinut revoluţionarilor care duseseră tratative cu primul ministru Constantin Dăscălescu. A fost o tactică a revoluţionarilor de a face cunoscut în străinătate ce se întîmpla la Timişoara, şi dacă consulul iugoslav a sprijinit asta, îi mulţumim. Domnul Atanatkovici a primit şi titlul de cetăţean de onoare al Timişoarei.

Se mai scrie în raport că o persoană, cunoscută ca agent sovietic, a contactat mai mulţi „intelectuali filosovietici din Timişoara (participanţi la evenimente)”, iar apoi, în 21 decembrie, a luat legătura cu ambasada URSS.

Nu este nominalizată persoana-agent sovietic, şi nici acei intelectuali filosovietici din Timişoara. Nu se spune nici în ce a constat participarea acestora la evenimente. În Timişoara avem vreo 200000 de „participanţi la evenimente”. Spunînd despre cineva că a participat la evenimente nu dovedeşti mare lucru.

Tare vigilent se mai arată SRI-ul cu „intelectualii filo-sovietici din Timişoara”. Nici un cuvinţel însă despre încercarea de a chema trupele ruseşti în ţară dupa 22 decembrie.

În problema teroriştilor observăm repetarea tacticii de prezentare a informaţiilor nerelevante şi ocolire a informaţiilor relevante.

De pildă, se scrie: „Unii din reprezentanţii puterii nou constituite au preluat si proliferat o serie de zvonuri, cărora le dădeau credibilitate tocmai prin poziţia lor; spre exemplu, preşedintele Consiliului Judeţean FSN Constanţa, Barbu Dinescu, s-a aflat la originea zvonului privind otrăvirea apei potabile”.

Este o informaţie interesantă, dar nerelevantă. Relevant este faptul că Ion Iliescu personal, în cuvîntarea ţinută la televiziune în 23 decembrie 1989, vorbea despre teroriştii care trag din orice poziţie. Cuvîntarea a fost văzută de milioane de telespectatori şi reprodusă apoi de multe ziare (de pildă, de „Luptătorul Bănăţean” din 24 decembrie). Dar despre asta, raportul SRI nu zice nimic.

Se evită nominalizarea unor persoane cu o contribuţie importantă în diversiunea teroristă dar care s-au remarcat în acea perioadă ca fiind stăpînite de ideea fixă că neapărat Ion Iliescu trebuie să umple vidul de putere rămas după fuga lui Ceauşescu. Nu se scrie nimic despre Teodor Brateş, care a condus emisia televizată din 22 decembrie, şi care a dezinformat milioane de telespectatori. Oare din cauză că Teodor Brateş este cel care l-a prezentat la televiziune pe Ion Iliescu?: „Stimaţi telespectatori, avem marea bucurie de a găzdui aici în studio pe Ion Iliescu. Domnul Iliescu este fiul unui revoluţionar, unui patriot, el însuşi patriot” (vezi „Revoluţia română în direct”, volum editat de TVR, 1990, coordonator Mihai Tatulici, pag. 41).

Nu se spune nimic despre Sergiu Nicolaescu, care în 22 decembrie a lansat zvonul că clădirea C.C. este minată.

Nu se spune nimic despre Cazimir Ionescu, care a spus la televiziune: „O coloană blindată motorizată se îndreaptă spre Piteşti pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervoarele de cianură, barajul de la Curtea de Argeş! Odată cu căderea acestor puncte, oraşul Piteşti poate să dispară complet de pe harta ţării!” („Revoluţia română în direct”, pag. 61) [sau aici pe acest blog].

Nu sînt nominalizaţi principalii dezinformatori, care au încă o poziţie în viaţa politică românească. În schimb ni se oferă exemple nerelevante de persoane labile psihic care, sub influenţa celor văzute la TVR, au răspîndit zvonuri false despre terorişti.

Ca urmare a raportului SRI, credem că se impune:

– destituirea domnului Virgil Măgureanu, care a avizat acest raport.

– nominalizarea persoanelor care au scris secţiunea despre Timişoara a raportului.

– înlăturarea acestora din SRI.

Notă: cererile asociaţiei „17 Decembrie” de destituire a persoanelor vinovate de raportul SRI sus-amintit au rămas fără ecou printre politicieni.

 

Filip Teodorescu: „Un risc asumat” noiembrie 6, 2008


Recenzie despre cartea „Un risc asumat” de Filip Teodorescu apărută la editura Viitorul Românesc, Bucureşti 1992. Recenzia a fost publicată iniţial în „Expres Magazin” nr. 4 din februarie 1992 1993, republicată apoi în cărţile mele „Falsificatorii istoriei” şi „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”. Filip Teodorescu avea în decembrie 1989 gradul de colonel de securitate şi a fost prezent la Timişoara în perioada revoluţiei. După revoluţie a fost inculpat pentru participare la reprimarea revoluţiei în „procesul celor 25”, dar achitat. Conform unor informaţii de pe internet, a fost numit locţiitor al directorului SRI Virgil Măgureanu începînd cu 1 iulie 1991 (cînd nu fusese încă achitat!).

Notă (actualizare 4 mai 2009): Este vorba aici de securistul Filip Teodorescu, născut în 24 iunie 1939 în Ploieşti, fiul lui Dumitru şi Maria, nu de fostul ambasador al României în Republica Moldova cu acelaşi nume, care s-a născut în 26 decembrie 1951 în Bucureşti. Fac precizarea fiindcă după evenimentele din aprilie 2009 din Republica Moldova în urma cărora ambasadorul a fost expulzat, multă lume a ajuns la acest blog căutînd „Filip Teodorescu”.

Cartea „Un risc asumat” se înscrie pe linia încercărilor de a demonstra că revoluţia română a fost opera unor agenturi străine.

Amintim că la proces, fostul inculpat Filip Teodorescu a declarat că nu a evidenţiat nici un amestec străin în evenimentele din decembrie 1989. În legătură cu această afirmaţie, la paginile 95-96 ale cărţii, autorul încearcă să nuanţeze: „Este cazul să elucidez chestiunea multdiscutată cu privire la cele declarate de mine în faţa instanţei de judecată în 7 martie 1990. Mulţi nu au reţinut nuanţa şi probabil că este şi vina mea că nu am fost mai explicit (…) Mi s-a pus întrebarea dacă am prins vreun spion sau trădător (…) Deci eu am declarat că nu am prins nici un spion sau trădător şi nicidecum că aceştia nu ar fi existat”.

Domnul Teodorescu este nesincer. Dînsul a declarat în instanţă ceva mai mult decît că nu ar fi prins nici un spion. Dînsul a declarat că nu a putut evidenţia nici un amestec străin. Culmea e că acest lucru e consemnat chiar în cartea „Un risc asumat”, la pag. 314. Se pare că „marele” Filip Teodorescu nici măcar o dezinformare ca lumea nu e în stare să facă. Se contrazice în propria lui carte.

Iata un pasaj din declaraţia făcută la proces în 14 octombrie 1991 de Filip Teodorescu şi reprodusă la pag. 314: „Nu afectez în nici un fel prestigiul contraspionajului român recunoscînd, aşa cum am făcut-o şi în depoziţia din 7 martie 1990, că eu şi ofiţerii de contraspionaj de la Timişoara nu am reuşit atunci să evidenţiem acest amestec străin (…) Este meritul presei în general, al unor gazetari iscoditori în special, că au găsit dovezi indubitabile ale amestecului străin în evenimentele din decembrie 1989”.

Apare un cerc vicios. Autorul vorbeşte despre amestecul străin în revoluţie bizuindu-se nu pe propriile lui constatări ci pe reportajele unor gazetari iscoditori. Apoi apar alţi gazetari iscoditori care reiau teoria agenturilor străine bizuindu-se pe mărturia lui Filip Teodorescu. Aşa se dovedeşte amestecul străin în revoluţie, conform principiului lui Goebells: „orice minciună, oricît de absurdă, dacă este repetată insistent ajunge să fie crezută”.

Interpretările tendenţioase abundă în „Un risc asumat”. De pildă se vorbeşte de implicarea consulatului iugoslav în evenimente lăsîndu-se să se înţeleagă că aceasta ar aparţine unui scenariu extern. Ceea ce uită Filip Teodorescu să spună este că iniţiativa acestei implicări nu a venit din partea consulatului ci din partea revoluţionarilor. A fost o tactică a revoluţionarilor de a face cunoscut în străinătate ce se întîmplă la Timişoara şi dacă consulul iugoslav a sprijinit asta, îi mulţumim.

O altă metodă a autorului este prezentarea unor amănunte nerelevante şi trecerea sub tăcere a amănuntelor relevante. De pildă, se afirmă că după izbucnirea revoluţiei ataşatul militar japonez a ţinut neapărat să ajungă în Timişoara. Asemenea fapt, chiar dacă ar fi adevărat, ar fi nerelevant. Este firesc ca nişte evenimente precum cele din decembrie 1989, odată izbucnite, să stîrnească curiozitatea unor străini. Problema nu este dacă au existat străini curioşi să afle ce se petrece la Timişoara, ci dacă asemenea străini au avut un rol activ în evenimente.

Mult mai relevant ar fi fost dacă Filip Teodorescu ar fi scris despre liderii revoluţionari pe care Securitatea i-a identificat în acele zile. Cum însă aceştia sînt cetăţeni români, în majoritate de naţionalitate română, şi a căror legătură cu agenturile străine nu poate fi dovedită, domnul Teodorescu preferă să treacă acest subiect sub tăcere.

Găsim în carte şi deja clasica dezinformare conform căreia deschiderea focului a fost rezultatul unor violenţe sau distrugeri provocate de manifestanţi. Sutele de mărturii din procesul al cărui inculpat a fost Filip Teodorescu infirmă aceasta.

În concluzie, considerăm „Un risc asumat” o carte nesinceră, tendenţioasă, care nu urmăreşte adevărul despre revoluţie ci interesele grupului socio-profesional căruia îi aparţine autorul.

 

Greşita distincţie a lui Alex STOENESCU: “diversiune” şi “revoltă populară” (I) octombrie 20, 2008


Comentariu la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Episoadele precedente:
“Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
“Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.

Pentru Alex Stoenescu, în 21 decembrie 1989 la Bucureşti a existat o „diversiune străină”, abia în 22 decembrie a fost adevărata „revoltă populară”. Similar vede întîmplările din Timişoara, unde deosebeşte „diversiunea străină” din 16-17 decembrie de „revolta populară” din 20 decembrie.

Teoria aceasta nu e nouă, o cunoaştem de la toţi cei implicaţi în crimele din 1989, care vor să-şi legitimizeze faptele pretinzînd că nu s-a deschis focul împotriva poporului român, ci împotriva unor diversionişti aflaţi în slujba agenturilor străine. Stoenescu acceptă că deschiderea focului a fost nelegală, dar doar din motive de formă, fiindcă nu se declarase starea de urgenţă cu respectarea procedurilor legale. Pe fond, Stoenescu acceptă susţinerile criminalilor din 1989. În volumul I precizase că ordinul de reprimare al revoluţiei, deşi ilegal, „nu era vădit ilegal” (vol. I pag. 558). Art. 24 alin. 2 al noului Cod penal (Monitorul oficial nr. 575 din 29 iunie 2004) ne explică: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvîrşită pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta nu este în mod vădit ilegal”. Cam într-acolo se bate şaua: o fi fost reprimarea revoluţiei ilegală, dar nu vădit ilegală, deci, după noul cod penal, aplicînd legea penală cea mai favorabilă (art. 6 nou cod penal), criminalii trebuie absolviţi de răspundere.

Stoenescu scrie despre „criza sistemică pe care a declanşat-o voit Mihail Gorbaciov în folosul Uniunii Sovietice şi cu sacrificarea, slăbirea şi dezorganizarea foştilor săi sateliţi” (pag. 195), dar nu aflăm care a fost folosul sovietic, căci rezultatul crizei sistemice a fost destrămarea URSS şi aderarea foştilor sateliţi sovietici la NATO.
Coincidenţa de timp dintre revoluţia română şi intervenţia americană în Panama a făcut să apară speculaţii (vezi „Jurnalul Naţional” din 27 februarie 2004, 12 noiembrie 2004) despre un tîrg făcut la Malta: URSS ar fi primit mînă liberă să acţioneze în România, iar SUA mînă liberă în Panama. Declaraţia fermă a guvernului sovietic, de condamnare a intervenţiei SUA din Panama (pag. 196) („încălcare făţişă a principiilor fundamentale ale Cartei ONU”), arată însă că nicidecum SUA nu a avut o înţelegere cu sovieticii în această privinţă. Ce mai putea face URSS contra amestecului american în Panama? Eventual, să trimită trupe, şi să înceapă un război mondial, dar nu cred că asta era o opţiune realistă.

„Ca şi în multe cazuri, dar mai ales ca în cazul Timişoara, actele de violenţă au fost asumate de unii revoluţionari numai pentru a evita clarificarea elementelor de intervenţie străină în diversiune, iar asumarea a vizat întotdeauna teama de anularea calităţii de revoluţionar, aruncarea unei umbre de îndoială asupra revoluţionarilor, spaima că ar putea fi încadraţi solidar unei intervenţii străine – în principal a sovieticilor” (pag. 200). Însuşi Stoenescu, în primul volum al cărţii sale (Editura Rao, 2004) a reprodus mărturia lui Gheorghe Curpaş, persoană direct implicată în blocarea tancurilor în Calea Girocului din Timişoara (vol. I pag. 498). Crede Stoenescu că afirmaţiile lui Curpaş sînt minciuni?

Mă simt direct vizat de îndoiala pe care Stoenescu o aruncă asupra celor care şi-au asumat acte de violenţă în timpul revoluţiei, căci am publicat în „Expres Magazin” nr. 27/1991 articolul „Unul din huligani am fost eu”, în care încercam să explic, la nivelul intelectual a lui Ion Cristoiu, necesitatea obiectivă a violenţei în 1989 pentru a elimina frica oamenilor obişnuiţi şi a băga frică în reprezentanţii forţelor de ordine. Frica faţă de popor trebuia să devină pentru aceştia mai mare decît frica faţă de şefi. Articolul acela l-am republicat în cartea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (în ultima parte a capitolului „Ion Cristoiu, vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei”). Cartea mea este citată de Stoenescu, bănuiesc că îmi cunoaşte articolul. Deasemeni, într-unul din primele filme despre revoluţie – serialul „Revoluţia română în direct” de Mihai Tatulici şi Virgil Tatomir, prezentat la TVR în 1991, am arătat că revoluţionarii timişoreni din 16 decembrie 1989 „n-au fost mioritici şi nici nu trebuiau să fie mioritici”. N-am făcut aceste declaraţii din „teama de anularea calităţii de revoluţionar”, căci nici una din variantele succesive ale legilor care dau drepturi revoluţionarilor n-a prevăzut săvîrşirea actelor de violenţă ca o condiţie pentru acordarea acestor drepturi.

În 1990 revoluţionarii din Piaţa Universităţii, aceeaşi din 1989, cîntau „mai bine huligan, decît dictator”. Faptul că populaţia nemulţumită de regimul politic poate recurge la violenţă se vede şi mai recent (incendierile de maşini dinFranţa). Ce este oare atît de misterios în faptul că s-au spart nişte vitrine în decembrie 1989?

Cel mai mare în grad dintre securiştii de la Timişoara, generalul Macri, raportează că „legătura între centrul de spionaj de la consulat [Consulatul iugoslav – nota mea] şi nucleul manifestanţilor din clădirea Operei este dovedită şi, adăugîndu-se celelalte informaţii strînse în zilele anterioare, se ajunge la concluzia că la Timişoara a existat cel puţin o implicare străină directă” (pag. 205). Un mod indirect de a spune că nu s-au găsit alte implicări străine la Timişoara, în afara celei iugoslave. Faptul că Mirko Atanackovici, actual preşedinte la Camerei de Comerţ Româno-Sîrbe, numit de Stoenescu „consulul croat de la Timişoara, care acţiona în interiorul unei reţele maghiare de spionaj” (pag. 42), a fost contactat de reprezentanţii manifestanţilor cu rugămintea de a transmite în afara graniţelor adevărul despre ce se întîmplă în oraş (presa comunistă nu recunoştea că s-a întîmplat ceva) este arhicunoscut. Pentru că a răspuns la cererea demonstranţilor, Atanackovici (care, în treacăt fie zis, e sîrb, nu croat) a primit şi titlul de cetăţean de onoare al Timişoarei. Dar este oare comportarea lui Atanackovici anormală? Să ne închipuim că în Iran ar izbucni azi o manifestaţie anti-islamică, populaţia ar ieşi cu sutele de mii pe străzi să scandeze „Vrem democraţie!”, „Jos islamiştii!”, iar forţele de ordine ar deschide focul, rezultînd morţi şi răniţi. Nu ar fi firesc ca ambasadorul român din Teheran să încerce să obţină informaţii despre ce se întîmplă în oraş, inclusiv eventuale fotografii şi filme, şi să informeze despre asta guvernul de la Bucureşti? Ar însemna asta că eventuala revoluţie iraniană a fost pusă la cale de serviciile secrete româneşti?

Despre revoluţia din Bucureşti, Stoenescu ne mai informează că aici s-au semnalat „grupuri mici de tineri suspecţi, asistaţi de autoturisme Dacia şi Lada (…) unii dintre ei vorbesc stricat româneşte sau nu vorbesc deloc. Ei sînt identificaţi provizoriu ca basarabeni” (pag. 208). Cum de bucureştenii n-au observat aceşti presupuşi basarabeni şi abia de prin anul 2004 s-a început să se vorbească despre ei?

„Mulţimea din Piaţa Palatului din ziua încheierii Congresului 14 PCR era aceeaşi cu mulţimea adusă la miting în 21 decembrie. (…) Cu numai o lună în urmă oamenii îl aclamaseră pe Ceauşescu de aproape, dăduseră mîna cu el, i-au vorbit” (pag. 212). „Moscova era îngrijorată de perspectiva denunţării implicării ei în diversiunea de la Timişoara şi de posibilitatea ca Ceauşescu, în faţa unei mulţimi consistente, să obţină sprijinul popular (…) Din aceste motive, Moscova ajunge să ameninţe pe linie diplomatică şi decide să saboteze mitingul (…) În momentul în care a început să vorbească Ceauşescu s-a întîmplat ceva împotriva mulţimii, ceva care nu era produs de ea. (…) Teza revoltei spontane a ajuns să susţină că mulţimea adusă în piaţă la miting s-a revoltat împotriva lui Ceauşescu, ceea ce este şi hilar, şi fals” (pag. 214).

Teza revoltei spontane nu înseamnă că simultan, toate cele cîteva zeci de mii de oameni din Piaţa Palatului l-au huiduit pe Ceauşescu, ci că au existat cîţiva asemenea oameni curajoşi care au făcut asta, pentru ca apoi numărul lor să crească şi să se închege grupul de manifestanţi care au alcătuit baricada de la Inter, şi că acei oameni curajoşi nu erau în slujba agenturilor străine. De altfel, mitingul a fost pus la cale de Ceauşescu însuşi (asta e şi concluzia lui Stoenescu), Moscova nu putea să prevadă acest miting. [Actualizare 23 ianuarie 2010: profesorul american Richard Andrew Hall are o altă ipoteză legată de tulburarea mitingului din 21 decembrie 1989: că această tulburare nu a început din interiorul mulţimii adunate la miting ci din exteriorul ei, în afara Pieţii Palatului formîndu-se un grup de manifestanţi anti-Ceauşescu care au încercat să pătrundă în piaţă. În acel moment forţele de ordine au aruncat cu grenade lacrimogene împotriva lor, zgomotele respective ducînd la tulburarea mitingului ceauşist. În susţinerea acestei idei, Hall foloseşte relatări făcute chiar în 21 decembrie 1989 de corespondenţil de presă străini şi transcrierea convorbirilor radio ale securităţii publicate în 1990 de ziarul „Libertatea”. Vezi analiza lui Hall în „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România (5). Cine a aruncat petarda?” (linc)]

În zona centrală a mulţimii adusă de Ceauşescu la miting „mulţimea exagerată a oamenilor a produs un efect de consum excesiv de oxigen, conducînd la formarea unui strat de bioxid de carbon înalt de aproximativ doi metri, care a ameţit lumea” (pag. 201). Nu ameţeşte lumea aşa uşor sub cerul liber. Nici într-un spaţiu închis, cum ar fi un cinematograf, nu se ajunge la ameţirea oamenilor din cauza consumului de oxigen.

O dezinformare profesionistă trebuie să folosească anumite prejudecăţi din rîndul populaţiei-ţintă. În opinia publică românească există anumite prejudecăţi antiruseşti şi antiungureşti, iar falsificatorii istoriei cunosc asta. La pag. 197 Stoenescu scrie despre preocuparea lui Ceauşescu despre „trădătorii care se vindeau pe un pumn de dolari sau ruble. Expresia e pusă de Stoenescu între ghilimele, dar nu indică de unde a luat citatul. În cuvîntarea ţinută de Ceauşescu la TVR în seara de 20 decembrie 1989, acesta a înfierat pe cei care „îşi vînd ţara pentru un pumn de dolari sau de alte valute” (“Drapelul Roşu”, 21 decembrie 1989). Stoenescu a schimbat expresia “alte valute” folosită de Ceauşescu, cu “ruble”. Indiferent ce am crede despre implicarea străină în revoluţie, a falsifica citate este un lucru care descalifică pe oricine are pretenţia de istoric. [Actualizare 23 ianuarie 2010: ulterior am găsit unde a vorbit Ceauşescu despre ruble: este vorba de teleconferinţa din 17 decembrie 1989, care au audiat-o doar şefii din PCR. În cuvîntarea de la TVR adresată publicului larg şi tipărită în ziare nu a folosit cuvîntul „ruble”, ci „alte valute”]

„Pentru mersul revoluţiei, confuzia lui Nicolae Ceauşescu, dar mai ales frica de sovietici – de unde şi incapacitatea de a denunţa implicarea Moscovei în evenimente – au fost un mare avantaj”, mai scrie Stoenescu (pag. 218). Din păcate nu analizează varianta că incapacitatea lui Ceauşescu de a denunţa implicarea Moscovei este datorată lipsei implicării Moscovei. Să ne amintim că, în ciuda miturilor despre atotputernicul KGB cu care se încearcă fraierirea opiniei publice româneşti (este de altfel interesul KGB, ca al oricărui serviciu secret, să pară mai puternic decît este în realitate), în 1989 KGB începuse să piardă controlul în chiar interiorul URSS (ceea ce s-a văzut în 1991, cînd URSS s-a destrămat). Pe de altă parte, Ceauşescu oricum pierduse încrederea poporului, iar un discurs antisovietic al său în 21 decembrie 1989 n-ar fi schimbat nimic.

Sergiu Nicolaescu i-a spus lui Stoenescu că a plănuit să ia două taburi de la o unitate militară cu care să ajungă în Piaţa Palatului în 21 decembrie 1989 şi să secere cu mitraliera balconul de la CC (pag. 220). Nu izbuteşte să obţină taburile, ci doar o puşcă cu lunetă, o grenadă şi o petardă, cu care n-a mai făcut nimic. Apoi, superman Sergiu Nicolaescu obţine nişte staţii de recepţie (pag. 221). Stoenescu trage concluzia că Nicolaescu a bruiat transmisia mitingului din 21 decembrie, deşi din declaraţia lui Nicolaescu nu rezultă asta. Mai mult: „pe timpul unei noi întrevederi, Sergiu Nicolaescu n-a mai recunoscut această parte a evenimentelor, afirmînd că a umblat toată acea zi cu grenadele în buzunar” (pag. 221). Ca principiu, un om care îşi schimbă declaraţiile despre propriile fapte este lipsit de credibilitate. Eforturile lui Stoenescu, de a-i atribui proiliescianului Sergiu Nicolaescu merite pe care Sergiu Nicolaescu însuşi nu şi le atribuie, concomitent cu eforturile de a contesta meritele antiiliescianului Leon Nica, sînt de fapt o încercare de legitimizare a echipei lui Ion Iliescu, care a preluat conducerea ţării în 22 decembrie. Indiferent ce-ar fi spus Nicolaescu, în 21 decembrie nimeni n-a tras asupra balconului C.C., nici cu mitraliera de pe tab, nici cu puşca cu lunetă, nici n-a aruncat grenade. Cunoscînd asta, mai era oare nevoie să se analizeze visele artiştilor ajunşi la bătrîneţe?

Pentru a dovedi că sabotarea mitingului din 21 decembrie nu a fost făcută de simpli bucureşteni, ci de agenturi străine, Stoenescu foloseşte mărturii vagi ale unor persoane care nu pot identifica nimic exact, modul său de gîndire fiind: iată, cineva misterios a sabotat mitingul, deci sigur e mîna agenturilor străine. Se foloseşte declaraţia lui Silviu Curticeanu, care a văzut mitingul de la fereastra biroului său din Comitetul Central, şi care a concluzionat că evenimentele au fost create „cu sînge rece de un regizor abil, care a avut la îndemînă mijloacele necesare, de la cele mai simple pînă la cele mai complicate (bastoane cu ace la vîrf, petarde, aparatură electronică)” (pag. 227). Declaraţia lui Siviu Curticeanu nu ar trebui folosită într-o carte serioasă de istoria revoluţiei, din cel puţin trei motive: martorul e unul din cei ajunşi la puşcărie după 1989 anume pentru faptul că a aprobat reprimarea revoluţiei, deci nu e obiectiv ci direct interesat în promovarea teoriei lui Ceauşescu despre agenturile străine; a văzut întîmplările de la distanţă, nu putea să observe cu exactitate ce s-a întîmplat; nu relatează fapte, ci speculaţii.

Alt securist, generalul Pleşiţă, a declarat: „Pe Calea Victoriei, dinspre sediul Miliţiei, au pătruns comandourile ruseşti. Mergeau în şir indian: aceeaşi ţinută, aceeaşi pregătire fizică. Au intrat între oamenii muncii cu tehnică de parazitare electronică şi cu arme. Au aruncat petarde, au tras în mulţime, au înjunghiat oameni” (pag. 228). Stoenescu a găsit un oarecare Daniel Păcuraru care zice că în busculada mitingului din 21 decembrie „am auzit clar un cuvînt în ruseşte”, deşi „nu vorbesc ruseşte” (pag. 229). De la a auzi un cuvînt rusesc (îndoielnic, cîtă vreme martorul nu vorbeşte ruseşte) pînă la deschiderea focului şi înjunghierea oamenilor de către ruşi e cale lungă. Declaraţiile celor răniţi în 1989 arată că focul s-a deschis de către forţele de ordine, aşa zisa implicare a sovieticilor sau a altor „forţe obscure” fiind doar o manevră a celor interesaţi în ascunderea adevăraţilor criminali. Persoane înjunghiate în 21 decembrie 1989 nu sînt convins că au existat. Medicina Legală, nu generalul Pleşiţă, este cea care ar trebui să confirme.

Stoenescu mai speculează despre mitingul din 21 decembrie 1989 pe temeiul unor informaţii din „rapoartele întocmite de ofiţeri ai Direcţiei II, după eveniment, şi care se regăsesc în arhiva SRI”, dar „SRI refuză accesul la aceste rapoarte” (pag. 231). Rapoarte făcute de securişti la cald, imediat după evenimente, cînd Ceauşescu încă nu fugise, au într-adevăr o valoare probatorie mult mai mare decît declaraţii securiste luate la 15 ani de la revoluţie (precum cea a lui Pleşiţă), dar atîta vreme cît autorul ne spune că n-a avut acces la aceste rapoarte, de ce face speculaţii asupra lor?

Pentru a combate teza revoltei spontane, Stoenescu lansează şi teoria unei „acţiuni diversioniste făcute de o structură secretă a Armatei, care însă trebuie pusă în legătură cu serviciile secrete militare străine, cel mai probabil GRU” (pag. 232). Ca dovadă, arată că la „centrul de cercetări al armatei” se făceau cercetări pentru „dispozitive de luptă psihologică”. „Problema de fond este că acea unitate – Secţia propagandă specială -, cu baza la Domneşti, se afla în subordinea Consiliului Politic Superior al Armatei, adică a generalului Ilie Ceauşescu. Greu de crezut că fraţii Ceauşescu se sabotau între ei” (pag. 232). Într-adevăr, greu de crezut, dar pentru a contesta capacitatea poporului român de a se revolta singur unii sînt dispuşi să-l facă şi pe Ilie Ceauşescu complotist anticeauşist!

Alte dovezi ale sabotării de către sovietici a mitingului din 21 decembrie 1989 sînt:
– o mărturie la mîna a 4-a de la Ion Raţiu, care a aflat de la ziaristul britanic Basset, care a aflat de la realizatorul de film Grigore Corpăcescu care a aflat că lipseşte o filă din condica de oaspeţi a hotelului Athenee Palace şi presupune că în acea filă erau trecuţi turiştii sovietici care ar fi sabotat mitingul (pag. 233). Simpla lipsă a unei foi din condica de oaspeţi a hotelului nu e o dovadă că pe acea foaie erau trecuţi turişti sovietici şi, cu atît mai puţin, că acei turişti au fost implicaţi în sabotarea mitingului, dar chiar şi lipsa acelei pagini din condica de oaspeţi ar trebui confirmată de conducerea hotelului, nu de Ion Raţiu care ar fi aflat de ea prin „telefonul fără fir”.
– Corneliu Vadim Tudor a scris într-o carte a sa că „mi se spune că [cine anume i-a spus lui Vadim nu se explică – nota mea] (…) mîini diabolice de specialişti străini au montat la una din ferestrele hotelului Athenee Palace nişte boxe, de unde năvăleau zgomote înspăimîntătoare ale uruitului de tancuri, ceea ce i-a făcut pe mulţi să intre în panică (…). Aici e mînă rusească” (pag. 233). Concluzia „aici e mînă rusească” aparţine lui Vadim, nu anonimului care i-a transmis informaţia.

Hotelul Athenee Palace avea în decembrie 1989 o mulţime de angajaţi, cum de nici unul dintre ei n-a depus vreo mărturie în ultimii 16 ani despre faptele presupus esenţiale pentru istoria revoluţiei, care s-ar fi desfăşurat în hotel? Ar trebui confirmat prin declaraţii ale personalului hotelului: dispariţia filei din condică (asta ar trebui să se confirme şi prin condica respectivă), faptul că pe acea filă fuseseră trecuţi cu adevărat turişti sovietici, împrejurările dispariţiei filei (aveau agenţii KGB acces la condică?), faptul că oaspeţii hotelului nu erau simpli turişti ci s-au implicat activ în sabotarea mitingului lui Ceauşescu.

După război, mulţi viteji se-arată! zice o vorbă românească, valabilă şi în cazul revoluţiei din 1989. În 2004, la Naţional TV, securistul Paulian Păsărin, care organiza vizitele de lucru ale lui Ceauşescu, a pretins că este „autor al unei tentative de lovitură de palat” şi că în 21 decembrie a organizat „echipe de trei-cinci oameni cu misiunea de a crea bătăi şi ţipete, să urle şi să creeze debandadă. Atunci am constatat că nu sîntem numai noi, că mai sînt şi alţii. Era vorba de folosirea unei tehnici de vîrf pe care o deţineau numai americanii”. Stoenescu concluzionează: „alţii, adică americanii, a fost o precizare necesară a colonelului Păsărin, acţiunea sa şi a grupului său neputînd fi încadrată însă decît în diversiunea sovietică. Păsărin şi-a făcut studiile la Moscova (…) Tehnicile de vîrf la care se referă au acţionat prin bruiaj şi simulare de zgomote, ele fiind şi la dispoziţia sovieticilor” (pag. 234). Lovitură de stat dată de colonelul Păsărin nu a existat, dar omul nu e singurul care îşi atribuie acţiuni eroice rămase nerealizate înainte de 1989. Pentru făcut zgomote (au fost în 21 decembrie zgomote reale, nu doar „simulare de zgomote”) nu e nevoie de tehnică de vîrf pe care doar sovieticii sau americanii s-o posede, strigatul fiind şi la îndemîna românilor. Faptul că Păsărin a fost „semnalat la Miliţia Giurgiu în 21 decembrie 1989, nu la Bucureşti” (pag. 234) arată că omul minte, fiind neclar de ce Stoenescu doreşte totuşi să mai analizeze declaraţiile sale. (Păsărin a fost prezent nu doar la Naţional TV ci şi la OTV, şi am semnalat de atunci – anul 2002 – că spune prostii).

În 21 decembrie 1989, în Piaţa Palatului, unde se ţinea mitingul, „toate staţiile transportoarelor blindate au intrat în bruiaj” (pag. 236), ceea ce nu s-a întîmplat cu staţiile Securităţii, care „fiind Motorola, nu aveau probleme (…) Această situaţie, în particular, din timpul revoluţiei, este cea care l-a determinat pe Victor Stănculescu (…) să iniţieze contractul Motorola” (pag. 237). Iată-l deci pe Stoenescu avocatul lui Stănculescu, care a scăpat de puşcărie în cazul contractului Motorola doar pentru că fapta s-a prescris (vezi „Adevărul” din 13 aprilie 2002).

În problema bruiajului care ar fi afectat staţiile transportoarelor blindate primul lucru care trebuie lămurit este dacă au existat transportoare blindate la mitingul convocat de Ceauşescu, acel miting fiind destinat să arate opiniei publice mondiale susţinerea de care Ceauşescu se bucură printre români. Cum voia Ceauşescu să arate că poporul îl iubeşte, cu o mulţime înconjurată de TABuri? Adevărul este că TABurile au fost aduse în centrul Bucureştilor mai tîrziu, după ce începuseră protestele. Apoi, dacă acest bruiaj a existat, de ce raportul SRI despre revoluţie, pe care Stoenescu îl citează, nu pomeneşte nimic despre asta?

„Grupul de la Hotel Bucureşti a fost identificat ca venind de la Gara de Nord pe Calea Victoriei, fiind estimat de Securitate ca fiind format de tineri de la Timişoara şi/sau cetăţeni sovietici” (pag. 238). De ce nu ni se prezintă exact raportul Securităţii despre acest grup, dacă există un asemenea raport (făcut atunci, în 1989, nu ne interesează documente măsluite post-factum)?

Raportul SRI despre revoluţie spune că s-au semnalat „aspecte care nu pot ţine, în nici un fel, de acţiunea maselor-purtătoare a revoluţiei” (pag. 239) sau că în revoluţie au existat „regizori şi actori” (pag. 240). Sînt formulări voit vagi, care lasă loc oricăror interpretări, nu numai celei a lui Stoenescu că s-ar dovedi implicarea agenturilor străine. Chiar SRI precizează că se bizuie pe „date obţinute ulterior” (pag. 238), ceea ce arată că Securitatea n-a estimat în timpul revoluţiei nimic despre implicarea agenturilor străine, afirmaţiile lui Stoenescu despre asta fiind neadevărate. „Cînd serviciul secret al României afirmă că (…) nu mai există dubii asupra premeditării diversiunii din Piaţa Palatului, teza revoltei spontane dispare. (…) Istoricii, scriitorii, oamenii politici pot fabula, pot emite teorii; serviciul secret al unei ţări nu aruncă vorbe la întîmplare” (pag. 240).

(Va urma)