Parchetul Militar respinge plîngerea mea împotriva jandarmului care mă amendase neîntemeiat în timpul carantinei

M-am mai referit la amenda de 1000 lei pe care o primisem pentru că aș fi încălcat regulile de carantină, în 14 martie 2021 și procesul prin care această amendă a fost anulată:

– Nouă amendă primită de mine și felul cum am contestat-o. „Sînt cuprins de remușcări pentru faptul că am avut declarație pe proprie răspundere asupra mea”
– Întîmpinarea jandarmeriei la unul dintre procesele legate de amenzile mele
– Am cîștigat (primă instanță) procesul pentru amenda din carantină
– Procesul pentru amenda din carantină: Apelul Jandarmeriei și întîmpinarea mea din apel
– Tribunalul Timiș, decizie definitivă: Instituirea carantinei într-o localitate înseamnă limitarea dreptului de a ieși din acea localitate, nu a dreptului de a ieși din clădirea de domiciliu

După hotărîrea definitivă a Tribunalului Timiș care a constatat netemeinicia amenzii care mi-a fost aplicată, am făcut plîngere penală împotriva jandarmului care m-a amendat. Redau respectiva plîngere:

Procurorul care a întocmit rechizitoriul în „dosarul revoluției”, Cătălin Ranco Pițu, numit șef al Secției Parchetelor Militare

Președintele României Klaus Iohannis a semnat ieri 17 martie decretul prin care Cătălin Ranco Pițu, procurorul care a întocmit rechizitoriul în dosarul revoluției, e numit șef al Parchetelor Militare, se anunță pe saitul Președinției României (linc).

Rechizitoriul în procesul revoluției (8). Revoluția în orașele României

Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției” printr-un nou episod, în care sînt descrise evenimentele din orașele României, altele decît Bucureștiul, pînă la ora 18,30 din ziua de 22 decembrie 1989, oră la care ar fi început „inducerea în eroare care a afectat întreaga populație”.

Vezi și episoadele anterioare din acest rechizitoriu:
– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional
– Constituirea grupului dizident Iliescu
– Timișoara – autoritate de lucru judecat
– Mitingul din data de 21 decembrie. Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Baricada
– Dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Sinuciderea ministrului apărării. Numirea în funcţia de ministru al apărării a gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor. Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu
– Principalele evenimente desfășurate în intervalul orar 12,06 – 16,00 din data de 22 decembrie 1989

Remarc în acest fragment că se neglijează hotărîrile judecătorești definitive, cu autoritate de lucru judecat, care au fost date în acești 30 de ani care au trecut de la revoluție. Ele nu sînt nici măcar pomenite în rechizitoriu, în schimb este pomenit iar Raportul Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”. Pînă și „Sinteza aspectelor rezultate din anchetele efectuate de parchetele militare în perioada 1990 – 1994, în cauzele privind evenimentele din decembrie 1989”, elaborată de Secţia Parchetelor Militare în 1994, este citată în rechizitoriul tot prin intermediul Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, de unde deduc că Parchetul de azi nu a avut la dispoziție în mod direct sinteza cercetărilor făcută în 1994 de Parchetul Militar, ci doar prin intermediul dosarelor Comisiei Senatoriale.

Evenimentele descrise în acest capitol nu sînt în mod direct legate de învinuirile aduse inculpaților din proces, ceea ce poate fi o explicație a superficialității cu care s-a lucrat în această parte a rechizitoriului. Dar dacă tot s-a inclus acest capitol în rechizitoriu, cred că e inacceptabil că nu se pomenesc cercetările de pînă acum concretizate cu hotărîri judecătorești definitive, legate de revoluția din aceste orașe.

Rechizitoriul în dosarul revoluției (3). Constituirea grupului dizident Iliescu

Actualizare 23 iunie 2019: Mici schimbări în ordinea unor propoziții la comentarii.

Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției” printr-un nou episod: „Constituirea grupului dizident Iliescu”. Înainte de a prezenta fragmentul de rechizitoriu, fac cîteva comentarii legate de acest fragment.

Vezi și episoadele anterioare din acest rechizitoriu:
– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional

Și în acest fragment al rechizitoriului se dau citate copioase din lucrările Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”. Reamintesc că activitatea acelei comisii a fost boicotată de asociații de revoluționari din Timișoara, boicot pe care chiar eu l-am inițiat. Am considerat că înființarea Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” la propunerea lui Sergiu Nicolaescu, membru al grupului care a preluat puterea în 1989, este parte din diversiunea menită să-i scape pe criminalii din 1989. Faptul că Sergiu Nicolaescu a folosit comisia pentru a propune o amnistie generală pentru evenimentele din decembrie 1989 (la audierea președintelui Ion Iliescu, în 16 decembrie 1994) îl consider o confirmare a intuiției mele.

Pentru acest aspect, citește pe acest blog:
– Polemica cu Sergiu Nicolaescu, legată de raportul Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” pe care o condusese
– Adresările Asociaţiei „17 Decembrie” către Comisia Senatorială „Decembrie 1989” condusă de Valentin Gabrielescu
– Boicotarea Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” de către Asociaţia „17 Decembrie”
– Emisiune TV despre revoluţia din 1989, cu Sergiu Nicolaescu nervos
– Vizita la Timişoara a unor membri ai comisiei senatoriale „Decembrie 1989” (1994)
– Despre Chiţac şi Stănculescu, în 1999 (1). Comisia Senatorială „Decembrie 1989” a fost boicotată de revoluţionarii din Timişoara (video)
– 31 martie 1994, audierea mea la Comisia Senatorială „Decembrie 1989”. „Prejudecata dumneavoastră este că trebuie să se afle adevărul despre revoluţie”

În ceea ce privește „grupul dizident Iliescu” caracterizat prin „total filosovietism”, Parchetul se bizuie pe laudele de sine ale unor presupuși membri ai acestui grup în fața Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” și pe unele declarații luate în 2017-2018 de către Parchet. Într-un singur loc se face precizarea că există și documente care se coroborează cu declarațiile – anume la Radu Nicolae se invocă 3 pagini provenite de la CNSAS, fără precizări despre conținutul acestora (instanța desigur are la dispoziție acele 3 pagini).

Rechizitoriul în procesul mineriadei din iunie 1990 (1). Inculpații și obiectul cauzei

28 septembrie 1990. Fotografie de la primul proces legat de evenimentele din 13 iunie 1990. Printre inculpați: Teodor Mărieș (cu barbă) și Dumitru Dincă (în spatele lui Mărieș). La București și Timișoara s-au desfășurat manifestații în favoarea eliberării celor arestați ca urmare a evenimentelor din 13 iunie 1990. Sursă foto: facebook

Am arătat deja că Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat rechizitoriul din procesul mineriadei din 1990 (linc), trimițînd dosarul înapoi la Parchet. Pentru cititorii acestui blog, voi reda în serial rechizitoriul din dosarul mineriadei (în paralel cu serialul legat de rechizitoriul din „dosarul revoluției”). Chiar dacă anulat de către ÎCCJ, rechizitoriul are o oarecare valoare istorică (inclusiv cu privire la felul cum înțelege Parchetul să facă un astfel de rechizitoriu).

Extrasul de rechizitoriu pe care l-am avut la dispoziție conține multe nume anonimizate. Așa l-am primit, așa îl dau. Părerea mea e că se exagerează cu protecția datelor personale, în condițiile în care discutăm de infracțiuni împotriva umanității, iar procesele ar trebui să fie oricum publice. Și cînd e vorba de martori, opinia publică ar trebui să cunoască care sînt martorii pe baza cărora se fac acuzații de asemenea gravitate. Ascunderea identității unor martori s-a făcut doar în cazuri excepționale, cum au fost procesele legate de crimele din fosta Iugoslavie, și numai cînd existau date că dezvăluirea identității martorilor i-ar pune pe aceștia în primejdie majoră. Nu văd o asemenea situație la procesul mineriadei. Cum codul de procedură penală încă prevede că procesele sînt publice, oricum martorii ar deveni cunoscuți cu prilejul procesului. CEDO a stabilit în alte cazuri că judecătorii nu pot condamna doar pe baza unor declarații aflate la dosar ci trebuie să audieze personal martorii.

Extras
– formă anonimizată –

RECHIZITORIU

Anul  2017 luna 06 ziua 12

(…), procurori militari la Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

Examinând actele de urmărire penală efectuate în dosarul penal (…), privind pe inculpaţii:

Rechizitoriul în „dosarul revoluției” (2). Considerații generale. Contextul intern și internațional

Continui prezentarea rechizitoriului din „dosarul revoluției” cu prezentarea contextului intern și internațional în care s-a desfășurat revoluția, în viziunea procurorilor. Primul episod din acest rechizitoriu, deja prezentat: Inculpații, suspecții și obiectul cauzei (linc).

Remarc că se citează copios din raportul Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”. Amintesc că activitatea acelei comisii a fost boicotată de asociații de revoluționari din Timișoara. Pentru acest aspect, citește pe acest blog:
– Polemica cu Sergiu Nicolaescu, legată de raportul Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” pe care o condusese
– Adresările Asociaţiei „17 Decembrie” către Comisia Senatorială „Decembrie 1989” condusă de Valentin Gabrielescu
– Boicotarea Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” de către Asociaţia „17 Decembrie”
– Emisiune TV despre revoluţia din 1989, cu Sergiu Nicolaescu nervos
– Vizita la Timişoara a unor membri ai comisiei senatoriale „Decembrie 1989” (1994)
– Despre Chiţac şi Stănculescu, în 1999 (1). Comisia Senatorială „Decembrie 1989” a fost boicotată de revoluţionarii din Timişoara (video)
– 31 martie 1994, audierea mea la Comisia Senatorială „Decembrie 1989”. „Prejudecata dumneavoastră este că trebuie să se afle adevărul despre revoluţie”

La „obiectul cauzei” (linc) Parchetul a precizat că cercetările au vizat perioada 16-31 decembrie 1989. După părerea mea, diversiunea legată de revoluție nu s-a oprit în 31 decembrie 1989 ci a continuat. Inițierea Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” de către Sergiu Nicolaescu, membru al grupului care a preluat puterea în 1989, este parte din această diversiune. Această convingere m-a determinat să inițiez boicotarea activității acelei comisii. Faptul că Sergiu Nicolaescu a folosit comisia pentru a propune o amnistie generală pentru evenimentele din decembrie 1989 (la audierea președintelui Ion Iliescu, în 16 decembrie 1994) îl consider o confirmare a intuiției mele. Mai apoi diversiunea a continuat prin campaniile de presă pretinse pentru „adevărul revoluției” duse de „Jurnalul Național” (am scris o carte întreagă pe acest subiect) și de „Adevărul”, ori prin cărțile lui Alex Mihai Stoenescu (găsiți, la pagina Analize despre revoluția din 1989 – linc, mai multe articole pe acest subiect). Trimiterea în judecată a unora dintre vinovații de crimele din 1989, mai ales a generalilor Stănculescu și Chițac, a fost unul din motivele activizării campaniei de diversiuni despre revoluție (cum de altfel, începerea diversiunii în 22 decembrie 1989 e legată tot de dorința celor vinovați de a evita răspunderea penală). E complet greșit să se creadă că diversiunea a fost doar la TVR, iar în 31 decembrie 1989 cei care aveau de ascuns crimele revoluției s-au oprit brusc din activitatea diversionistă. Îl citez pe conducătorul revoluției arădene, Valentin Voicilă: „Diversiunea din România a început în data de 22 şi nu s-a terminat nici astăzi” (linc).

Un alt aspect pe care-l remarc este folosirea de către Parchet a prezumției de sinceritate atunci cînd se citează din declarații ale lui Nicolae Ceaușescu ori din rapoarte ale securității. Această prezumție este după părerea mea greșită, minciuna fiind o a doua natură a șefilor regimului comunist. Dacă Nicolae Ceaușescu vorbea despre agenturili străine asta nu înseamnă că el credea sincer acest lucru, ci că aceasta era varianta pe care a considerat necesar să o înfățișeze pentru a obține sprijin. Asemănător, vedem azi politicieni acuzîndu-și adversarii că sînt fie în slujba lui George Soros, fie în slujba lui Putin, dar, chiar și în cazurile în care afirmațiile respective se fac cu vehemență, ele nu sînt decît dovadă că asta au considerat folositor să spună politicienii respectivi, fără a dovedi nimic despre convingerile lăuntrice ale respectivilor politicieni.

Pentru a deduce convingerile lăuntrice ale personajelor trebuie urmărite nu vorbele ci faptele, iar în justificarea faptelor nu neapărat explicațiile date de făptași sînt cele adevărate. Spre exemplu, este un fapt că în 17 decembrie 1989 Ceaușescu a poruncit interzicerea intrării turiștilor străini în țară, dar asta nu înseamnă că el credea ce spusese, că asemenea turiști sînt „agenți de spionaj”. E vorba pur și simplu de dorința ca evenimentele începute să nu fie cunoscute peste hotare (Ministerul de Externe al RSR instruia ambasadorii români de pretutindeni: „În cazul în care veţi fi întrebat (repetăm: numai în cazul în care veţi fi întrebat) în legătură cu aşa-zisele evenimente de la Timişoara, răspundeţi cu toată claritatea că nu aveţi cunoştiinţă despre aşa ceva” – linc), iar Ceaușescu își dădea seama că niște turiști străini aflați în România pot vedea ce se întîmplă și, întorși în țara de origine, vor povesti presei. Faptul că abia după începerea evenimentelor de la Timișoara s-a luat măsura interzicerii pătrunderii în țară a turiștilor străini arată că ascunderea evenimentelor a fost motivul acțiunii, nu faptul că regimul se temea că asemenea turiști vor declanșa tulburări (ele deja fuseseră declanșate).

Totodată, și în cazul rapoartelor securității este greșit să se aplice prezumția de sinceritate. Nici față de Ceaușescu securitatea nu era sinceră. Nu își îngăduiau securiștii să-i raporteze lui Ceaușescu că însuși poporul român este împotriva sa și nici că, într-o anumită problemă pentru care Ceaușescu a cerut informații (să zicem, întrunirea Bush-Gorbaciov de la Malta), sînt incompetenți și n-au putut să le adune. Astfel, este foarte plauzibil ca rapoartele securității să fie încropeli din bănuieli și informații culese din ziare ca să-l mulțumească pe Ceaușescu.

Mai remarc o greșeală în rechizitoriu: Se vorbește de George W. Bush (linc) care s-ar fi întîlnit cu Gorbaciov la Malta, dar în 1989 președintele SUA era tatăl acestuia, George H. W. Bush (linc). Abia în 2000 a ajuns George W. Bush președinte al SUA.

Mai jos, următorul fragment din rechizitoriu:

B. SITUAŢIA DE FAPT
I. Consideraţii generale. Contextul intern şi cel internaţional.

Rechizitoriul din „dosarul revoluției” (1). Inculpații, suspecții și obiectul cauzei

În calitatea mea de persoană vătămată în dosarul revoluției, am cerut și obținut rechizitoriul din acest dosar. Am fost audiat în dosar și am precizat că nu am nici un fel de pretenție de despăgubiri, deoarece am primit deja despăgubiri pentru reținerea mea din timpul revoluției și tratamentele la care am fost supus în acea perioadă de la Traian Sima, fostul șef al securității Timiș, în urma unui proces civil (despre care am scris deja – linc). Totodată am precizat că îmi mențin declarațiile date în 1990 la „procesul celor 25” (inculpat principal Coman Ion), cît și în dosarul întocmit ca urmare a plîngerii mele din 1989, făcute împotriva celor care m-au maltratat la revoluție (plîngere soluționată cu NUP – linc). Dar fiind parte în dosar, am avut dreptul să văd conținutul rechizitoriului. Fiind o problemă de interes public voi prezenta și pe acest sait, în serial, rechizitoriul din acest dosar (nu doar extrase din el, cît s-au dat publicității pînă acum).

ROMÂNIA
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PARCHETELOR MILITARE
cod poştal: 050706/ 040129; tel. 021/3196062;
021/3193856, fax 021/3193889; e-mail: sesizare@mpublic.ro

Dosar nr. 11/P/2014
Verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei,
conform art. 328 alin.1 C.p.p.

Procuror militar şef,
General maior magistrat Gheorghe Cosneanu

RECHIZITORIU
Volumul I
Ziua 05, luna aprilie, anul 2019

Colonel magistrat Cătălin Ranco Piţu, procuror militar, şef al Biroului urmărire penală în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare,
Examinând actele de urmărire penală efectuate în dosarul cu numărul de mai sus (având ca obiect cercetarea faptelor săvârşite în contextul Revoluţiei Române din decembrie 1989 şi a circumstanţelor care au avut ca rezultat decesul, rănirea şi lipsirea de libertate a multor persoane, vătămări psihice grave precum şi distrugerea unor bunuri de patrimoniu, pe întregul teritoriu al României), privindu-i pe inculpaţii

Dosarul Mineriadei, restituit către Parchetul Militar

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărît restituirea către Parchetul Militar a dosarului mineriadei din iunie 1990, anunță agenția Mediafax (linc). Hotărîrea instanței nu numai că constată nulitatea rechizitoriului, dar și exclude toate probele administrate în dosar în cadrul urmăririi penale. Mărturisesc că aici sînt cam nedumerit: Înțeleg că, dacă prin dispoziția de începere a urmăririi penale față de unii inculpați s-a precizat că sînt cercetați pentru perioada 13-15 iunie 1990, este nelegal să fie învinuiți pentru fapte săvîrșite în 11-12 iunie 1990. Dar dovezile administrate la urmărirea penală de ce sînt, în întregime, excluse? Au fost audiați sute de martori, pentru ce aceste audieri de martori nu mai sînt valabile? Trebuie din nou chemați toți martorii la reaudiere? Eu în general sînt sceptic față de mărturiile apărute după multă vreme de la evenimente, din motive explicate în articolul „Despre metodologia cercetării istorice” (linc). Consider că pentru aflarea adevărului, scop principal al procesului penal conform codului de procedură penală, mărturiile date la scurt timp după evenimente sînt cele mai bune. Acum înțeleg că, prin hotărîrea ÎCCJ, TOATE probele administrate la urmărirea penală în dosar sînt excluse. Deci dacă un martor a dat declarație despre mineriadă în 1990, acea declarație e exclusă și trebuie reaudiat martorul în 2019. Pe lîngă faptul că în 2019 un martor poate să nu-și mai amintească exact fapte din 1990, dacă există contradicții între declarațiile de atunci și de acum aceasta poate fi și o dovadă că martorul nu este sincer. Declarațiile vechi ar trebui păstrate ca probe fie și pentru a verifica gradul de încredere care poate fi atribuit unui martor.

Citez de pe saitul Înaltei Curți de Casație și Justiție (linc), hotărîrea instanței:

Extrase din rechizitoriul în „dosarul revoluției” – disponibile public

Saitul „știri pe surse” a publicat niște extrase din rechizitoriul Parchetului General în dosarul revoluției. Cei interesați le pot citi aici (linc).

În calitate de parte vătămată în dosar am cerut deja, prin e-mail, să mi se trimită copie după întreg rechizitoriul, fiindcă nu mă mulțumesc cu extrase. Cînd îl voi primi, voi publica pe acest blog, eventual cu comentarii.

O impresie greșită: În „dosarul revoluției” Parchetul ar fi considerat securitatea nevinovată

Pe saitul contributors apare, cu semnătura mai multor persoane cunoscute, o scrisoare deschisă adresată Ministerului Public (linc) cu întrebarea „unde sînt securiștii?”. „Cerem dreptate pentru victimele revoluției”, spun autorii scrisorii, ai cărei semnatari sînt: Mădălin Hodor, istoric, angajat CNSAS, Mihai Demetriade, istoric, Andrei Ursu, inginer, fiul dizidentului Gheorghe Ursu ucis de securitate în perioada comunistă, Brîndușa Palade, prodecan al Facultății de Științe Politice, SNSPA, scriitor, Vlad Alexandrescu, Oana Demetriade, istoric, Magda Cârneci, scriitor, președinte CD-GDS, Corneliu N. Vaida, revoluționar din Timișoara, Cristian Pârvulescu, Smaranda Enache, fost ambasador, co-președinta Ligii Pro Europa, Gabriel Andreescu, profesor Universitatea de Vest, Timisoara, fost disident, fost presedinte APADOR-CH, Vladimir Tismăneanu, profesor de științe politice, Universitatea Maryland, SUA.

„Cu stupefacție am observat că din acest rechizitoriu lipsesc cu desăvîrșire principalii vinovați pentru cele peste 1200 de victime ale Revoluției – respectiv membrii Departamentului Securității Statului”, scriu autorii scrisorii. „În lumina probelor amintite și a memoriei generației care a trecut prin Revoluție, aserțiunea Parchetului Militar că „Departamentul Securității Statului, începînd cu data de 22.12.1989, orele 16:00” ar fi trecut de partea Revoluției sau „s-ar fi pus la dispoziția Consiliului Frontului Salvării Naționale și conducerii acestuia” nu este o dovadă de respect, ci o desconsiderare pentru amintirea martirilor din decembrie 1989”, mai adaugă aceștia.