Altă scrisoare a mea către Alex Mihai Stoenescu, din 16 octombrie 2004

Redau o altă scrisoare a mea către Alex Mihai Stoenescu, din 16 octombrie 2004. Și această scrisoare, alături de scrisoarea din 13 septembrie 2004 deja prezentată pe acest blog (linc), a fost reprodusă de Alex Stoenescu în cartea sa „Interviuri după revoluție”, alături de scrisorile sale către mine (pe care nu le pot reproduce din motive legate de drepturi de autor) și de niște comentarii ale sale.

Cu litere cursive între paranteze drepte adaug niște comentarii ale mele.

Tot schimbul de scrisori a fost înainte ca Alex Mihai Stoenescu să lanseze volumul IV, consacrat revoluției, din „Istoria loviturilor de stat”.

Stimate domnule Stoenescu, Continuă lectura

Marian Munteanu: Revoluţie şi restauraţie (6). Vatra Civică

Continui publicarea, în serial, a studiului lui Marian Munteanu, fost conducător al manifestaţiei din Piaţa Universităţii din 1990, cu privire la revoluţia română. Studiul a fost publicat iniţial în ziarul “Ziua”, în perioada decembrie 2001 – ianuarie 2002.

Vezi episoadele anterioare:
Insurecţia naţională
Restauraţia sistemului democratic
Pseudo-miturile. „Revoluţionarismul conspirativ” şi dizidenţa”
Pseudo-elita
Traseul postdecembrist al restauraţiei. Elemente generale

Traseul postdecembrist al restauraţiei. Vatra civică Continuă lectura

A murit Leonida Lari. „Nimeni şi noi” – un articol din 1988

Actualizat 12 decembrie 2011, ora 2:40: Am isprăvit transcrierea articolului Leonidei Lari.

Leonida Lari, poeta basarabeană care a luptat pentru România Mare, a murit astăzi la Chişinău, la vîrsta de 62 de ani (linc).

Leonida Lari s-a născut la Bursuceni, lîngă Bălţi. A fost deputată în Sovietul Suprem al URSS (1988-1990) şi membră în Biroul Permanent al Frontului Popular din Moldova (1990-1992). A fost deputată şi în parlamentul României, iniţial pe lsitele PNŢCD, apoi a trecut la Partidul România Mare.

Dumnezeu s-o odihnească! Vă voi prezenta unul din articolele publicistice ale Leonidei Lari – „Nimeni şi noi”, din „Literatura şi Arta” din 13 octombrie 1988. Articolul se referă la atacurile anonime la adresa mişcării naţionale care apăreau în presa de partid din Basarabia. E scris cu chirilice, transcrierea sa cu litere latine va dura ceva timp – voi actualiza aici transcrierea articolului pe măsură ce o voi face. Comentariile mele au fost inserate cu litere cursive între paranteze drepte. De remarcat că problema la care se referă autoarea – faptul că moldovenii nu-şi găsesc de lucru în republica lor şi sînt siliţi să emigreze în alte părţi, nu e rezolvată nici acum.

Nimeni şi noi Continuă lectura

Vechiul duşman al libertăţii de exprimare Ioan Ghişe revine cu idei noi

Senatorul liberal de Braşov Ioan Ghişe se făcuse cunoscut în trecut pentru năstruşnica iniţiativă avută, alături de PRM-istul Gheorghe Funar, a „legii ştirilor pozitive” (linc). Acea lege dorea să silească organismele de presă ca cel puţin jumătate din ştirile publicate să fie pozitive. Respinsă în Camera Deputaţilor, adoptată de Senat, declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională şi retrimisă în parlament spre examinare, unde Ioan Ghişe se arăta hotărît să lupte în continuare pentru această idee (coiniţiatorul Gheorghe Funar şi-a pierdut între timp calitatea de parlamentar), nu ştiu care este la momentul actual soarta „legii ştirilor pozitive”.

Dar Ioan Ghişe se arată hotărît să nu lase presa nereglementată. „Hai să reglementăm”, aceasta este o idee la modă printre liberalii români.

Ultima iniţiativă a domnului Ghişe este „legea jurnalistului” (linc), care ar urma să oblige ziariştii să îşi desfăşoare activitatea în cabinete jurnalistice acreditate de un Colegiu Naţional al Jurnaliştilor şi supravegheate de un ombudsman, să fie atestaţi la fiecare 3 ani şi să fie verificaţi psihologic anual. Ziariştii ar putea fi pedepsiţi în cazul săvîrşirii unor delicte de presă („informaţii, reflecţii sau comentarii în mass-media, despre fapte care nu au implicaţii asupra societăţii şi au cauzat o daună materială sau morală unei persoane”) sau cvasi-delicte („fapt ilicit şi dăunător, însă comis fără intenţie răutăcioasă”) cu amenzi, interdicţia de a exercita profesia pe termen limitat sau excluderea din meserie. De remarcat că în ceea ce priveşte „delictul de presă”, nu apare condiţia ca informaţia, comentariul sau reflecţia prezentată să fie falsă, ci doar să cauzeze daune cuiva şi să nu aibă implicaţii asupra societăţii. Deci, un ziarist poate scrie lucruri perfect adevărate, dar dacă ceea ce a scris a deranjat pe cineva şi se consideră că nu are implicaţii asupra societăţii, poate fi pedepsit. Continuă lectura

Rich Andrew Hall – Cazul Petre Olaru (7). Dar basmul modern al României are rădăcini adînci

Actualizare 8 decembrie 2018: Fiindcă legăturile către saitul ziua.net nu mai funcționau, am înlocuit cu legături către saitul ziua.ro

Un nou fragment din cele scrise de profesorul american Rich Andrew Hall despre cazul Petre Olaru. Vezi şi celelalte fragmente prezentate pe acest blog:
Introducere
Ziarul „Ziua” dezvăluie cazul Petre Olaru
Petre Olaru: cel mai căutat om din România postceauşistă
Scepticism şi sarcasm în unele părţi faţă de dezvăluirile lui Olaru
„Ziua” şi compania ripostează: Calvarul lui Olaru continuă
O victorie a bunului simţ, ca urmare a competiţiei profesionale şi economice benefice din presă

Opiniile exprimate aparţin autorului, intervenţiile mele fiind cu litere cursive între paranteze drepte. Pentru a publica în alte părţi scrierile domnului Hall e nevoie să cereţi aprobarea autorului, pe care-l puteţi contacta la hallria@comcast.net

Dar basmul modern al României are rădăcini adînci

Este practic suprarealist că la mai bine de 10 ani de la evenimentele din decembrie 1989 un binecunoscut intelectual şi ziarist din România poate să argumenteze cu aroganţă unei audienţe vestice în paginile „East European Politics and Societies” [„Politică şi Societăţi est-europene”, revistă occidentală de studii politice] că relatările despre evenimentele din decembrie 1989 cad în două categorii: cele susţinute de rămăşiţele partidului-stat comunist Continuă lectura

Hăţişurile politicii sovietice şi moldoveneşti, văzute de Mircea Druc

Cartea lui Viorel Patrichi “Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu” (Editura Zamolxe, 1998), dezvăluie fapte din viaţa politică românească şi sovietică, care le credem interesante pentru cititorii noştri. Mircea Druc a fost prim-ministru al Republicii Sovietice Moldoveneşti (1990-1991) şi candidat la preşedinţia României (1992).

Provenit dintr-o familie ţărănească, în copilărie viitorul prim-ministru se ocupa de păscutul oilor. De aceea lipsea uneori de la şcoală. Dar a învăţat să-şi impună voinţa. Avea probleme cu un berbec, care l-a pocnit de şi-a pierdut cunoştiinţa, dar apoi “l-am prins de corn, l-am bătut peste bot şi nu m-a mai împuns niciodată” (pag. 9).

Etapele următoare ale vieţii lui Mircea Druc, descrise în carte: tractorist în Kazahstan, student la Leningrad, viaţa la Moscova, excluderea din PCUS, mutarea la Cernăuţi, implicarea în mişcarea naţională din 1988-1990, prim-ministru al Republicii Moldova, candidatura la preşedinţia României.

De la cazul Şoltoianu-Usatiuc i se trage lui Druc dosarul de naţionalist. Alexandru Usatiuc-Bulgăr a fost un basarabean naiv care i-a scris lui Ceauşescu, cerîndu-i sprijin pentru activitatea antisovietică din Basarabia. A cerut şi audienţă la Ceauşescu, dar a fost primit doar de nişte consilieri ai acestuia (pag. 106-107). Apoi, Securitatea română a informat KGB-ul sovietic despre preocupările lui Usatiuc. KGB-ul i-a arestat pe Usatiuc şi colaboratorii acestuia (Ghimpu, Graur şi Şoltoianu). Toţi au primit ani grei de puşcărie. Cam ăsta a fost “antisovietismul” şi “patriotismul” regimului Ceauşescu, în care destui naivi mai cred şi azi.

La procesul Şoltoianu, Druc a fost citat ca martor, dar declaraţiile sale n-au fost pe placul KGB-ului, motiv pentru care a fost obligat să plece de la Politehnică.

Numele lui Druc apare şi într-o informare pe care Securitatea lui Ceauşescu a trimis-o KGB-ului, despre persoanele care, vizitînd ambasada României din Moscova, s-ar fi exprimat “tendenţios” despre politica URSS (pag. 109-110). Însă acea informare nu specifica concret în ce au constat exprimările tendenţioase, de aceea Druc a scăpat de puşcărie. Citez din carte (pag. 111): “Ceea ce puteau să spună românii şi l-ar fi costat pe Mircea Druc foarte mult era însă altceva şi n-au spus. În securitatea română erau şi patrioţi adevăraţi, români autentici”. Trebuie să te cheme Druc ca să apreciezi “românii autentici” din Securitate, că te-au trădat numai pe jumătate, nu complet. Alcevaul ăla pe care securiştii români patrioţi nu l-au spus KGB-ului nu este explicat, dar se scrie “nici acum nu se cunoaşte dacă sovieticii au ştiut sau nu ceva”. Deci nu e clar dacă chiar au existat taine între români şi sovietici.

Druc considera necesară moldovenizarea instituţiilor sovietice. A vrut să intre în KGB, dar “în momentul în care Mircea Druc ar fi vrut să intre în KGB, se pare că eminenţele cenuşii renunţaseră deja să-l racoleze, din cauza dosarului” (pag. 102). Tudor Botnaru, cel care în 1990 avea să devină şeful KGB din RSS Moldova, i-a cerut sfatul dacă să intre sau nu în KGB, iar Druc i-a zis să intre (pag. 113-114). La aeroportul Şeremetievo din Moscova, unde a lucrat ca tălmaci şi dispecer, Druc a trebuit să aibe raporturi cu KGB. Exemple de colaborări cu KGB sînt la pag. 114-115. Colonelul KGB Frolov îl chema la el acasă, i-a prezentat-o pe fiică-sa. Degeaba, Druc n-a vrut să se însoare cu ea. S-a însurat pînă la urmă cu o moldoveancă.

După ce a fost dat afară din PCUS, pentru naţionalism, Mircea Druc scrie o cerere de reabilitare în care explică: “am fost, sînt şi voi fi comunist” (pag. 120-132). Sovieticii refuză însă să-l reabiliteze.

In 1981 Mircea Druc se mută la Cernăuţi. “Intoleranţa ucraineană părea mai agresivă decît cea rusă” observă Druc (pag. 237). Cînd se înfiinţează societatea Mihai Eminescu din Cernăuţi, Druc devine vicepreşedinte. În 1989 contribuie la înfiinţarea primei clase cu predare în limba română din Cernăuţi – cu 16 elevi. Pînă în 1991 numărul elevilor va creşte la 60 (pag. 297). Deci, pînă în 1989 n-au existat în Cernăuţi nici un fel de clase cu limbă de predare română.

În 1990 cîştigă din primul tur un mandat de deputat al Republicii Moldova, candidînd din partea Frontului Popular (FPM) (pag. 348-351). În 25 mai 1990 e ales prim-ministru, cu nici un vot împotrivă şi o singură abţinere – un deputat din Tiraspol (pag. 370). Guvernul însă nu şi l-a ales el, ci parlamentul. “Oricît de teribilist ar fi fost Mircea Druc, el nu putea să-şi schimbe măcar dactilografa” (pag. 375). Totuşi, pentru funcţia de şef al KGB-ului chişinăuan a izbutit să-l promoveze pe vechiul său cunoscut Tudor Botnaru (pag. 357).

Primul atac după numirea ca prim-ministru a venit de la fraţii români. Aristide Buhoiu de la televiziunea română i-a prezentat un escroc pe nume Tomescu, care se pretindea om de afaceri american. Acest Tomescu a înşelat apoi o mulţime de basarabeni “cu sute de mii, poate milioane de ruble”. Fiindcă Druc l-a primit bine pe Tomescu şi a apărut cu acesta la televizor, a fost atacat vehement de presa sovietică (pag. 377).

Ca prim-ministru al Republicii Moldova, era şi membru în guvernul sovietic. De 2 ori pe săptămînă mergea la şedinţe la Cremlin (pag. 378). “Din punct de vedere politic, Mircea Druc era o premieră absolută în toată Uniunea Sovietică: era singurul demnitar care fusese dat afară din PCUS” (pag. 380).

A încheiat tratate bilaterale cu alte republici sovietice fără acceptul Cremlinului. Primul asemenea tratat a fost între Moldova şi Rusia. “La insistenţele lui Mircea Druc, Boris Elţin acceptă declanşarea procesului de descentralizare reală, cooperare directă pe orizontală între republici, fără acceptul lui Gorbaciov. Era primul document de acest fel din Uniunea Sovietică, pe care Mircea Druc l-a gîndit ca pe o a 2-a undă seismică, de dezagregare a imperiului” (explicaţie la fotografia de la semnarea tratatului moldo-rus, între pag. 448-449). A ţinut legătura cu toţi naţionaliştii interesaţi de destrămarea URSS, de la gruzinul Gamsahurdia pînă la baltici.

Moscova l-a sabotat. Moldova avea nevoie de furaje, ca să nu moară vitele de foame după un an secetos. Exista contract cu Kazahstanul, dar “Nazarbaev ascultă de Rîjcov, e omul lui Gorbaciov şi are ordin să-l pună cu botul pe labe pe Druc, să nu onoreze contractele de livrare a grîului furajer” (pag. 385). Pînă la urmă Druc a obţinut furajele din Vest (pag. 423), deşi legislaţia sovietică nu îngăduia relaţii economice directe (pag. 385). Deci, Mircea Druc a săvîrşit ilegalităţi!

Botnaru, şeful KGB din Chişinău, l-a avertizat că şeful KGB de la Moscova, Kriucikov, i-a cerut să-l dea jos pe Druc (pag. 392). Snegur primise se pare acelaşi ordin. Alt adversar a lui Druc a fost deputatul FPM Andrei Vartic. “Imediat după ce a primit, la indicaţia lui Mircea Snegur, prima tranşă de 25 milioane de ruble pentru fundaţia şi teatrul lui, Andrei Vartic a început să facă istericale în mass-media Chişinăului: Păzea! Druc duce ţara de rîpă” (pag. 393).

Privatizarea n-a vrut s-o înceapă pînă nu se adopta Legea Băncii Naţionale şi Legea despre cetăţenie. Altfel republica şi-ar fi vîndut avuţia pe nişte saci cu ruble care ar fi devenit fără valoare (pag. 426). Aştepta de la parlament vreo 25 de legi “fără de care nu se putea mişca” (pag. 425), dar principala preocupare a parlamentului era “demisia lui Druc”.

În mai 1991 Druc a fost destituit. Păcat că în momentul destrămării URSS (august 1991) Druc nu mai era prim-ministru! Au fost manifestaţii de stradă în favoarea sa. Grigore Vieru a fost printre cei care potoleau manifestanţii: “Am sacrificat pe Mircea Druc fiind siliţi de împrejurări. Mircea Snegur a fost alături de noi în momentele cele mai grele. Să-l lăsăm să muncească” (pag. 436).

În decembrie 1991 s-au făcut alegeri directe pentru preşedintele Republicii Moldova. În legea electorală s-a pus un articol despre timpul minim de locuire în republică. Astfel, lui Druc i s-a interzis să candideze, Snegur rămînînd unicul candidat.

Druc n-a avut în guvern oameni pe care să se sprijine. Despre KGB-istul Botnaru, cu care coresponda prin anii ‘60, se spune: “Timp de un an cît a fost şeful guvernului de la Chişinău, Mircea Druc nu a primit nici o notă informativă de la generalul Tudor Botnaru, care în mod firesc i se subordona. Începuse criza din Transnistria, din Găgăuzia, dar nici un raport al securităţii nu a fost înmînat primului ministru despre această dramă. E greu de presupus că ofiţerii KGB şomau în acea perioadă” (pag. 510-511). Oare i-o fi trecut prin minte lui Druc să-i ceară lui Botnaru asemenea rapoarte?

Conform hotărîrii congresului FPM, în 1992 Druc a candidat la preşedinţia României. A avut discuţii pentru susţinere cu Radu Ceontea de la PUNR, dar acesta a pierdut şefia PUNR. A fost susţinut de Mişcarea Ecologistă, Asociaţia Pro Basarabia şi nişte organizaţii ale românilor din exil. Au fost discuţii şi pentru susţinerea sa de către Convenţia Democratică. “Nicolae Lupan şi Tudor Bompa sperau să-l convingă pe Corneliu Coposu să-l accepte pe Mircea Druc candidat la preşedinţia României din partea Convenţiei Democratice. ‘Renunţăm la MER, nu ne trebuie PUNR şi mergem la Versoix să te prezint regelui’, zice Lupan (…) ‘Bine, dar eu nu sînt monarhist’. ‘Auleu, dar e fioros, dragă!’ l-ar fi calificat imediat Ana Blandiana, oracolul Convenţiei Democratice” (pag. 483).

Fără sprijinul unui partid serios, Druc a ieşit ultimul dintre cei 6 candidaţi. În timpul campaniei electorale, a fost atacat inclusiv de aşa-zişii naţionalişti de la “România Mare” şi “Vatra Românească” (pag. 489-490): “«Mircea Druc – kaghebist» – atît avea de spus Alcibiade în «România Mare» din 5 iunie 1992. «Doamne, cît ne-am bucura ca dl. Druc să ajungă preşedinte al Rusiei. Este mai greu să ni-l imaginăm pe dl. Druc, însă, ca preşedinte al României. (…) pe dl. Druc, se pare, Moscova îl ţine scai de candidatura la preşedinţia României. Aşa este, d-le Druc?» scria Aureliu Goci în «Naţiunea» (nr. 28 din 10-16 iulie 1992), «foaie a spiritului românesc de pretutindeni», publicaţie a Uniunii «Vatra Românească», editată de prof. dr. Iosif Constantin Drăgan”.

Totuşi, care e “ultimul imperiu” cu care se luptă Druc? Viorel Patrichi explică pe ultima copertă a cărţii: “Un experiment, poate mai subtil decît comunismul, paralizează lent spiritul naţional al popoarelor în numele unei armonii care va veni. (…) Lupta cu imperiul consumist, cel mai teribil din istoria lumii, este abia la început”.