A murit Mihai Chiţac

Fostul general Mihai Chiţac, degradat la gradul de soldat şi condamnat la 15 ani închisoare ca urmare a implicării în reprimarea revoluţiei din Timişoara, a murit în 1 noiembrie 2010 (ziua morţilor în Banat), anunţă ziarul „Evenimentul Zilei” (linc). Continuă lectura

Legea lustraţiei, păreri ale lui Mircea Mihăieş şi ale mele

În „Evenimentul Zilei” din 31 mai Mircea Mihăieş explică de ce este împotriva legii lustraţiei (linc).

„Deşi în urmă cu doi ani avertizam într-un articol asupra caducităţii sale şi contra-reacţiilor pe care le-ar putea naşte, ulterior m-am lăsat convins, din simpatie şi respect pentru oameni remarcabili precum Teodor Mărieş, Sorin Ilieşiu ori prietenii din Societatea Timişoara. Am comis o eroare pe care ţin să o fac publică. Primul motiv pentru care mă despart de suporterii legii e perfecta ei ineficacitate. Pe cine lustrăm, de fapt, la douăzeci de ani după căderea regimului comunist? Pe Ion Iliescu? Cu nasul lui de vulpoi înnăscut, s-a „lustrat” singur la recentul Congres al PSD. Ce mare victorie repurtează democraţia şi anticomunismul dacă e înlăturat din ultima poziţie publică pe care-o mai deţine, cea de preşedinte al Colegiului Naţional al Instituţiei Revoluţiei Române?”, scrie Mihăieş. Continuă lectura

Ion Iliescu perseverează în neglijarea revoluţiei din Timişoara şi-şi cenzurează propriul blog

Actualizare (ora 20:25): După apariţia acestui articol, cu aproape 3 zile întîrziere, comentariului meu i s-a dat drumul şi pe blogul lui Ion Iliescu. Comentariile altora la acel articol, care fuseseră scrise după comentariul meu, apăruseră anterior.

Preşedintele Institutului Revoluţiei Române, Ion Iliescu, publică pe blogul propriu nişte comentarii (linc) în care scrie: „cei ce au trăit “pe viu” momentele dramatice din zilele şi nopţile din 21 – 25 decembrie 1989 au riscat şi înţeleg ce înseamnă Revoluţia Română. Cei ce nu au avut “aceasta şansă” ar trebui ca, măcar, să manifeste respect şi decenţă”. În acelaşi timp domnul Iliescu a calificat ca „impardonabilă” atitudinea unuia dintre cei care comentează pe blogul domniei sale.

Mi s-a părut lipsit de respect şi decenţă să vorbeşti despre revoluţia română ca „zilele şi nopţile din 21-25 decembrie 1989”, în condiţiile în care revoluţia a început în 16 decembrie 1989, la Timişoara. De aceea am scris pe blogul domnului Iliescu următorul comentariu (reproduc din memorie): Continuă lectura

Contextul şi ideile principale ale Proclamaţiei de la Timişoara

Proclamaţia de la Timişoara, din 11 martie 1990, este deseori citată ca un document fundamental al revoluţiei din 1989, inclusiv în lucrări cu caracter oficios, cum ar fi raportul Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste, alcătuit de o echipă sub conducerea lui Vladimir Tismăneanu, dar puţini cunosc conţinutul integral al acestui document. Pentru cei interesaţi, eu l-am publicat în urmă cu un an pe acest blog (linc).

Să ne amintim puţin contextul în care a apărut Proclamaţia. Continuă lectura

Program la aniversarea a 20 de ani de la Proclamaţia de la Timişoara

În 11 martie 1990 Societatea „Timişoara” a lansat „proclamaţia de la Timişoara”. Cu prilejul aniversării a 20 de ani de la acest eveniment este pregătit următorul program aniversar: Continuă lectura

Alex Mihai Stoenescu s-a transferat de la „Jurnalul Naţional” la „Adevărul”

În 2004 „Jurnalul Naţional” a început serialul despre revoluţie care a fost subiectul cărţii mele „Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional”, bizuindu-se în mare parte pe scrierile lui Alex Mihai Stoenescu (fost informator al Securităţii – linc). Acum, în 2009, îl văd pe domnul Stoenescu ca principal „expert în problemele revoluţiei” consultat de ziarul „Adevărul”, în cadrul serialului despre revoluţie publicat de acest ziar (linc), fiind popularizat simultan şi la B1TV.

Despre revoluţia din Timişoara Alex Mihai Stoenescu scria: “Pentru a se descurca în plasa deasă a legendei, cititorul are la dispoziţie aproximativ 300 de cărţi despre evenimentele de la Timişoara, din care doar vreo cinci păstrează încă peste timp căldura relatării din vecinătatea evenimentului şi numeroase detalii apropiate cumva de adevăr. Rămîn interesante mărturiile consemnate de Miodrag Milin, Marius Mioc şi Titus Suciu, unele încărcate sentimental şi înfrumuseţate politic” (“Istoria loviturilor de stat din România – vol. 4 (I)”, Editura Rao, Bucureşti 2004, pag. 320). Însă răspîndeşte apoi teorii pe care nici unul din cei trei autori menţionaţi nu le susţin. Continuă lectura

Proclamaţia de la Timişoara: „A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor. A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat”

timisoaramiting1990În 11 martie 1990, într-un mare miting din centrul Timişorii s-a lansat „proclamaţia de la Timişoara”, document pe care comisia lui Vladimir Tismăneanu îl consideră actul fundamental al revoluţiei române. Criticii acestui document consideră că lansarea sa fiind ulterioară revoluţiei acesta nu poate reprezenta idealurile revoluţiei, fiind doar un document electoral (vezi articolul Institutul Revoluţiei contra Comisiei Tismăneanu). Totuşi este incontestabil că iniţiatorii proclamaţiei de la Timişoara erau persoane care participaseră la revoluţie.

Alcătuirea documentului a fost făcută de societatea „Timişoara”, care edita şi ziarul „Timişoara”. Atît societatea cît şi ziarul există şi azi, dar sînt o palidă umbră a ceea ce erau în 1990. Documentul pare să fi fost operă colectivă a conducerii societăţii „Timişoara”, dar răposatul George Şerban a fost indicat uneori ca autor al său – el a fost cel care l-a citit de la balconul Operei şi probabil a avut cea mai mare contribuţie la scrierea sa.

În cadrul societăţii „Timişoara” proclamaţia a întîmpinat opoziţia lui Claudiu Iordache, actualul director al Institutului Revoluţiei Române, care şi-a dat demisia din societate cu acest prilej.

Contextul apariţiei „Proclamaţiei de la Timişoara” îl constituie evenimentele anului 1990, cu „democraţia originală” care se instaurase. Cei care contestau guvernarea FSN erau supuşi violenţelor, televiziunea prezenta doar punctul de vedere al FSN (iar televiziuni particulare nu existau), partidele de opoziţie erau ponegrite, Ion Iliescu era înfăţişat ca eroul revoluţiei şi toţi cei care-l contestau erau acuzaţi că n-ar fi participat la revoluţie sau că nici nu trăiseră în ţară („n-au mîncat salam cu soia”). În guvernul fesenist erau persoane despre care existau informaţii că participaseră la reprimarea revoluţiei. Proclamaţia afirmă: „La Timişoara nu s-a murit pentru ca (…) unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de interne”, cu referire expresă la Mihai Chiţac, care avea să fie condamnat abia în 2008, dar este şi acum liber. Se încerca totodată, prin mass-media bucureşteană, ignorarea revoluţiei timişorene (se foloseau formule de tipul „revoluţia din 22 decembrie”) de parcă revoluţia a început doar cu Ion Iliescu.

Punctual, textului Proclamaţiei i se pot aduce diferite critici. De pildă, nu sînt de acord cu aprecierea că în 20 decembrie Timişoara devenise un oraş liber care „a intrat definitiv în stăpînirea populaţiei”, fiindcă eu personal am fost ţinut în arestul miliţiei pînă în 22 decembrie (doar arestaţii din penitenciar au fost eliberaţi în 20). În ansamblu însă, la momentul istoric respectiv, contestarea guvernării feseniste, nu în numele perioadei interbelice sau a exilului românesc, ci chiar în numele revoluţiei române al cărei unic reprezentant se pretindea FSN-ul, devenise necesară.

Mai jos dau textul Proclamaţiei:

Proclamaţia de la Timişoara

Populaţia oraşului Timişoara a fost iniţiatoarea Revoluţiei române. Între 16 şi 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverşunat război cu unul dintre cele mai puternice şi mai odioase sisteme represive din lume. A fost o încleştare cumplită pe care noi, timişorenii, o cunoaştem la adevăratele ei proporţii.

De-o parte populaţia neînarmată, de cealaltă parte Securitatea, Miliţia, Armata şi trupele zeloase de activişti ai partidului. Toate metodele şi mijloacele de reprimare s-au dovedit însă neputincioase în faţa dorinţei de libertate a timişorenilor şi hotărîrii lor de a învinge. Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu i-au putut opri. Fiecare glonţ tras a adus pe baricadele Revoluţiei alţi o sută de luptători. Şi am învins.

În 20 decembrie 1989, Timişoara a intrat definitiv în stăpînirea populaţiei, transformîndu-se într-un oraş liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România.

Din acea zi, întreaga activitate din oraş a fost condusă, de la tribuna din Piaţa Operei, de Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revoluţiei de la Timişoara.

În acea zi, armata a fraternizat cu demonstranţii, hotărînd să apere împreună cu ei victoria obţinută. În 21 decembrie, în Piaţa Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: „Sîntem gata să murim!” O serie de fapte întîmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicţie cu idealurile Revoluţiei de la Timişoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti de către mass-media centrală, decît parţial şi confuz. În asemenea condiţii, noi, participanţii nemijlociţi la toate evenimentele dintre 16 si 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiţi să explicăm întregii naţiuni pentru ce au pornit timişorenii Revoluţia, pentru ce au luptat şi mulţi şi-au jertfit viaţa, pentru ce sîntem în continuare hotărîţi să luptăm cu orice preţ şi împotriva oricui, pînă la victoria deplină.

1. Revoluţia de la Timişoara a fost încă din primele ei ore, nu doar anticeauşistă ci şi categoric anticomunistă. În toate zilele Revoluţiei s-a scandat, de sute de ori: „Jos comunismul!”. În consens cu aspiraţia sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut şi noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar şi falimentar. Idealul Revoluţiei noastre a fost şi a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei şi civilizaţiei europene.

2. La Revoluţia de la Timişoara au participat toate categoriile sociale. Pe străzile Timişoarei au căzut, seceraţi de gloanţe, unul lîngă altul, muncitori, intelectuali, funcţionari, studenţi, elevi, copii şi chiar locuitori ai satelor, veniţi în sprijinul Revoluţiei. Sîntem categoric împotriva tehnicii, tipic comuniste, de dominaţie prin învrăjbirea claselor şi categoriilor sociale. Pe temeiul ideologiei “luptei de clasă” s-au urcat la putere bolşevicii în 1917, pe acelaşi temei, nomenclatura comunistă română a instigat după 1944 o clasă socială împotrivă alteia, a dezbinat societatea pentru a o supune mai uşor terorii. Avertizăm împotriva pericolului repetării acestei triste istorii şi chemăm muncitorii, intelectualii, studenţii, ţăranii şi toate categoriile sociale la un dialog civilizat şi constructiv, pentru a reface neîntîrziat unitatea din timpul Revoluţiei. Trebuie plecat de la realitatea ca toate aceste categorii sociale au fost oprimate în regimul comunist şi nici una nu doreşte astăzi răul celorlalte.

3. La Revoluţia de la Timişoara au luat parte oameni din toate categoriile de vîrstă. Chiar dacă tineretul a fost preponderent, este drept să recunoaştem că oameni de toate vîrstele s-au bătut cu aceeaşi dîrzenie pentru cauza Revoluţiei. Lista victimelor, deşi incompletă, este o dovadă în acest sens.

4. Pentru victoria Revoluţiei din Timişoara s-au jertfit, alături de români, şi maghiari, şi germani, şi sîrbi şi membri ai altor grupări etnice care de secole conlocuiesc în oraşul nostru paşnic, în bună înţelegere. Timişoara este un oraş românesc şi european, în care na­ţionalităţile au refuzat şi refuză naţionalismul. Invităm pe toţi şovinii din România, indiferent că sînt români, maghiari sau germani, să vină la Timişoara, la un curs de reeducare în spiritul toleranţei şi al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casă a Europei.

5. Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revoluţiei, una dintre lozincile cele mai des scandate a fost: “Vrem alegeri libere!” Ideea pluralismului a fost şi a rămas una dintre cele mai scumpe timişorenilor. Sîntem convinşi că fără partide politice puternice nu poate exista o democraţie autentică, de tip european. Cu excepţia celor extremiste, de stînga sau de dreapta, toate partidele au drept la existenţă în cetatea Timişoarei. În oraşul nostru nu au fost atacate şi devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost ameninţat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sînt concetăţenii noştri, sînt colegii noştri de muncă, sînt prietenii noştri care au opinii politice. Democraţia europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între exponenţii lor şi competiţia loială pentru cucerirea adeziunii politice şi, implicit, a puterii de stat. Am fi acceptat în sistemul democraţiei româneşti şi Partidul Comunist Român, dacă el nu ar fi fost compromis total şi definitiv de către nomenclatura sa, degenerînd în fascism roşu. În ţările est europene în care partidele comuniste şi-au păstrat minima decenţă, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însă pînă la genocid, şi prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.

6. După patru decenii de educaţie şi propagandă exclusiv comunistă, există în conştiinţa tuturor românilor prejudecăţi aparţinînd acestei ideologii. Existenţa lor nu este o vină pentru purtător. Manipularea lor, însă, de către grupuri interesate în renaşterea comunismului şi reinstaurarea lui la putere este un act contrarevoluţionar. Pe lista de lozinci, multiplicată la xerox şi împărţită în 28 ianuarie, demonstranţilor din Piaţa Banu Manta din Bucureşti, se aflau şi slogane vechi de 45 de ani. Identificarea, de pildă, a partidelor “istorice” cu partide vînzătoare de ţară este un astfel de slogan şi constituie o calomnie. Dimpotrivă, activiştii comunişti de acum 45 de ani, dintre care unii au şi astăzi funcţii importante în conducerea ţării, se fac vinovaţi de trădarea României şi aservirea ei URSS-ului. Ei sînt cei care scandau atunci: “Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” şi nu membrii partidelor “istorice”. Aceştia din urmă s-au opus transformării României într-un satelit al Moscovei şi unii au plătit cu viaţa această îndrăzneală. Se impune redactarea de urgenţă a unei scurte, dar corecte, istorii a perioadei 1944-1950 şi difuzarea ei în tiraje de masă.

7. Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului. Prezenţa acestora în fruntea ţării face moartea eroilor din Timişoara zadarnică. I-am fi acceptat poate în urmă cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin Pîrvulescu şi ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, deşi aveau şi prilejul, şi funcţii importante, care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Laşitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de dictatură, cei mai grei din toată perioada, plus un genocid dureros.

8. Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frămîntă astăzi societatea românească. Pînă la sta­bilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională pînă la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţa de cauză, cu cărţile pe faţă.

9. Timişoara nu a făcut revoluţie pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă. Sîntem toţi nemulţumiţi de sistemul de salarizare, există şi în Timişoara categorii de muncitori care lucrează în condiţii extrem de grele şi sînt prost plătiţi (vezi, de pildă, cazul celor ce muncesc în turnătorii sau în industria detergenţilor), şi, totuşi, nici un colectiv nu a făcut grevă pentru mărirea lefurilor şi nu şi-a trimis delegaţi să trateze cu guvernul revendicări materiale exclusive. Majoritatea timişorenilor ştiu ceea ce toţi economiştii se străduie în aceste zile să aducă ţării la cunoştinţă: mărirea în acest moment a salariilor ar declanşa automat inflaţia, aşa cum s-a întîmplat în unele state est europene. Iar inflaţia odată pornită, sînt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.

Numai creşterea producţiei, deci a cantităţii de marfă aflată pe piaţa va permite, în paralel, creşterea generală a nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul sărac al României, prioritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilizării unui nivel minim de civilizaţie. Se impun, de pildă, investiţii urgente în domeniul asistenţei medicale şi salubrităţii.

10. Deşi milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care îşi au neajunsurile şi inechităţile lor. Sîntem însă categoric în favoarea ideii de iniţiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietăţii de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic. S-au găsit însă şi voci care, în spirit comunist, să asimileze iniţiativa privată cu “exploatarea” şi pericolul catastrofei de a apare oameni bogaţi. Se speculează în acest sens invidia leneşului şi teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste. Dovada că timişorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi şi-au anunţat deja intenţia de a se transforma în Societăţi anonime pe acţiuni. Pentru ca aceste acţiuni să fie totuşi cumpărate pe bani curaţi, ar trebui înfiinţate în fiecare oraş comisii de inventariere a averilor foştilor privilegiaţi ai puterii, corupţiei şi penuriei. De asemenea, acţiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rînd lucrătorilor ei. Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acţiuni, statul urmînd să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activităţii. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor şanse egale de prosperitate. Dacă cei leneşi şi-ar pierde şansa, nu s-ar putea totuşi plînge de discriminare.

11. Timişoara este hotărîtă să ia în serios şi să se folosească de principiul descentralizării economice şi administrative. S-a şi propus experimentarea în judeţul Timiş a unui model de economie de piaţă, pornind de la capacităţile sale puternice şi de la competenţa specialişti­lor de care dispune. Pentru atragerea mai uşoară şi mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub forma de tehnologie şi materii prime speciale, şi pentru crearea de societăţi mixte, cerem şi pe această cale înfiinţarea la Timişoara a unei filiale a Băncii de Comerţ Exterior. O parte din cîştigurile în valută ale părţii române din aceste societăţi mixte va intra în salariile muncitorilor, într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părţi din salariu în valută va asigura o buna cointeresare materială a muncitorilor. În plus, paşapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ţinut în sertar. O altă consecinţă pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creşterea imediată a nivelului de trai.

12. După căderea dictaturii au fost invitaţi în ţară toţi românii plecaţi în exil, pentru a pune umărul la reconstrucţia României. Unii s-au întors, alţii şi-au anunţat intenţia de o face. Din păcate, instigaţi de forţe obscure, s-au găsit şi oameni care să hulească pe exilaţii reîntorşi, să-i califice trădători, să-i întrebe tendenţios ce au mîncat în ultimii zece ani. Este o atitudine care nu ne face cinste. În disperarea care ne-a stăpînit în ultimii patruzeci de ani, poate că nu a fost român căruia să nu-i fie trecut prin minte, măcar o dată, să scape de mizerie luînd calea exilului. Mulţi dintre românii aflaţi astăzi departe de ţară au plecat după persecuţii politice şi chiar după ani grei de închisoare. Ar fi ruşinos din partea noastră să-i hulim şi noi cu vorbele activiştilor comunişti de odinioară. Exilul românesc înseamnă sute de profesori eminenţi care predau la cele mai mari universităţi din lume, mii de specialişti preţuiţi la cele mai puternice firme occidentale, zeci de mii de muncitori calificaţi în tehnologiile cele mai avansate. Să fim mîndri de ei şi să transformăm răul în bine, făcînd din trista şi dureroasa diaspora românească o forţă înnoitoare pentru România. Timişoara îi aşteaptă cu dragoste pe toţi exilaţii români. Sunt compatrioţii noştri şi, azi mai mult ca niciodată, avem nevoie de competenta lor, de europenismul gîndirii lor şi chiar de sprijinul lor material. De asemenea, cultura română va fi întreagă numai după ce se reintegrează în ea cultura din exil.

13. Nu sîntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi naţională a României. În felul acesta se eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată sărbătorindu-se un număr de ani de la căderea lui. În majoritatea ţărilor care şi-au legat ziua naţională de o revoluţie, ziua aleasă este cea a declanşării revoluţionare, fiind astfel glorificat curajul poporului român de a se ridica la luptă. Un singur exemplu: ziua naţională a Franţei este 14 iulie, ziua cînd, în 1789, a început Marea Revoluţie franceză prin dărîmarea Bastiliei. În consecinţă, cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi naţională a României. Astfel, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri vor celebra curajul poporului de a înfrunta opresiunea, şi nu căderea unui tiran nemernic. Cu excepţia ziarului România Liberă, în presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti, evenimentele comentate ca revoluţionare sînt numai cele din 21-22 decembrie. Ne închinăm cu pietate în faţa eroilor bucureşteni, ca şi în faţa eroilor din Lugoj, Sibiu, Braşov, Tîrgu Mureş, Cluj, Arad, Reşiţa şi din toate celelalte oraşe care au avut nevoie de martiri pentru a cuceri libertatea. Ne doare şi ne revolta însă politica centrală de minimalizare a Revoluţiei noastre, evident şi prin efortul de diminuare a numărului morţilor. Noi am fost pe străzile Timişoarei în zilele Revoluţiei şi ştim că numărul lor este mai mare decît cel anunţat oficial. Îi asigurăm însă pe acei care astăzi tăinuiesc adevărul că nu vom înceta lupta pînă cînd nu vor fi aduşi în fata instanţei, în calitate de complici la genocid.

Această Proclamaţie s-a născut din necesitatea de aduce la cunoştinţa naţiunii române ade­văratele idealuri ale Revoluţiei de la Timişoara. A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor. A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă şi nu doar anticeauşistă. La Timişoara nu s-a murit pentru ca activişti comunişti din rîndurile doi şi trei să treacă în frunte şi unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de interne. Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială şi naţională, cultul personalităţii, cenzura mass-mediei, dezinformarea, ameninţările telefonice şi scrise şi toate celelalte metode comuniste de constrîngere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilităţii sociale. Această Proclamaţie se adresează în primul rînd celor care au primit revoluţia cadou şi se miră de ce sîntem nemulţumiţi, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste şi a mai apărut şi cîte ceva în prăvălii. Acum ştiu de ce sîntem nemulţumiţi: nu acesta a fost idealul Revoluţiei de la Timisoara. Noi, autorii acestei Proclamaţii, participanţi la evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, nu considerăm Revoluţia încheiată. O vom continua paşnic, dar ferm. După ce am înfruntat şi am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni şi nimic nu ne mai poate intimida.

Timişoara 11 martie 1990

„Clio 1989” – revistă de nivel academic?

Aceasta este o recenzie critică la adresa primului număr al revistei „Clio 1989” editată de Institutul Revoluţiei Române (IRR), sub îndrumarea lui Ioan Scurtu, în decembrie 2005. Am dorit ca articolul să apară chiar în următorul număr al „Clio 1989” şi l-am trimis Institutului Revoluţiei Române, inclusiv d-lui Scurtu, directorul ştiinţific al acestui institut. De la Ioan Scurtu am primit un e-mail din care am înţeles că articolul nu se va publica, însă ulterior Bogdan Murgescu, membru în Consiliul Ştiinţific al IRR, care urma să coordoneze al doilea număr al revistei „Clio 1989”, mi-a dat de înţeles că e de acord cu publicarea, cerîndu-mi doar unele schimbări de ton pe care le-am acceptat (de pildă: folosirea cuvîntului „inexactitate” în loc de „falsificare” sau „ignoranţă”).

Numărul de revistă pregătit de Bogdan Murgescu, care includea şi articolul meu, a fost însă respins de Colegiul Ştiinţific al IRR iar pînă la urmă a fost publicat în 2007 fără girul institutului, la editura „Polirom” din Iaşi, sub titlul „Revoluţia română din decembrie 1989. Istorie şi memorie”. În acel volum a apărut varianta „îndulcită” a articolului meu. Aici prezint varianta neîndulcită.

Institutul Revoluţiei Române (IRR), înfiinţat prin Legea 556/2004 şi condus de Ion Iliescu (preşedinte) şi Claudiu Iordache (director general), a prezentat în decembrie 2005 şi primele sale realizări editoriale. Sînt 2 publicaţii editate de IRR: “Caietele revoluţiei” şi “Clio – 1989″, aceasta din urmă o “revistă de nivel academic”, după cum explică în “Cuvîntul inaugural” al acesteia Ioan Scurtu, responsabilul de număr şi directorul adjunct al IRR. Colegiul de redacţie al revistei e format din Ioan Scurtu, Marian Cojoc, Miodrag Milin şi Bogdan Murgescu. Pe anul 2005 bugetul IRR a fost de 24,4 miliarde lei vechi, aprobaţi printr-o hotărîre a Senatului.

Găsim în “Clio – 1989″ nr. 1-2/2005, un articol semnat de Ioan Scurtu (profesor universitar doctor, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, membru în redacţia revistelor “Dosarele istoriei” şi “Historia”) – “1989, an revoluţionar în istoria Europei” (pag. 15-64) şi altul de Georgiana Margareta Scurtu (lector universitar doctor la catedra de politologie a Politehnicii din Bucureşti, fiica lui Ioan Scurtu) – “Pluripartidismul în România” (pag. 133-154). Iată cîteva inexactităţi despre revoluţia din 1989 care apar în această “revistă de nivel academic”:

1. Ioan Scurtu scrie că la revoluţia din Timişoara, în noaptea de 16/17 decembrie 1989 “au fost reţinuţi circa 180 de oameni” (pag. 45). Ca dovadă citează volumul “Armata română în revoluţia din decembrie 1989″ editat de Editura Militară în 1998.

Numărul real al arestaţilor timişoreni din noaptea de 16/17 decembrie 1989 a fost mult mai mare. Numărul de 181 arestaţi apare într-un raport al miliţiei timişorene din noaptea de 16/17 decembrie 1989, ora 4,40, însă aceasta era o raportare parţială. Cum miliţia din perioada Ceauşescu nu era computerizată, la ora 4,40 probabil se putuseră finaliza listele arestaţilor aduşi pînă pe la 2 noaptea. În întreaga noapte de 16/17 decembrie cît şi în zilele următoare au fost aduşi arestaţi la miliţie, deasemeni au existat arestaţi ţinuţi la garnizoană sau la penitenciar. În total, în timpul revoluţiei din Timişoara au fost 978 arestaţi, după datele Parchetului Militar. Profesorul Scurtu preia numărul arestaţilor înaintat de volumul “Armata română în revoluţia din 1989″, fără a face nici o cercetare dacă cele scrise în acel volum reprezintă adevărul, deşi în cel puţin una din lucrările pe care le citează la bibliografie (cartea mea “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”) este arătat că numărul de 180 arestaţi constituie o falsificare a istoriei cu scopul de a micşora amploarea represiunii. Deci, fie dl. Scurtu nu a observat contradicţia dintre lucrările pe care le citează, fie a observat această contradicţie dar o trece sub tăcere, atitudine anormală pentru un istoric care pretinde că vrea să lămurească evenimentele din 1989.

S-au publicat deja sute de lucrări despre revoluţia din 1989, multe contradictorii. Care e rostul cheltuirii de miliarde de lei din banii contribuabililor cu acest Institut al Revoluţiei? A se publica simple compilaţii din lucrările deja existente, cum face profesorul Scurtu, sau a investiga contradicţiile existente în bogatul material bibliografic despre revoluţie şi a da un verdict referitor la ele, pentru ca opinia publică să fie în sfîrşit lămurită?

2. “În ziua de 19 decembrie, la Timişoara nu au mai avut loc incidente majore”, mai scrie Ioan Scurtu (pag. 48). Au fost totuşi 2 morţi (Curic Veronica şi Reiter Edita Irina) şi cel puţin 8 răniţi (din care 6 prin împuşcare) în acea zi. Cred că asta e destul pentru a considera că au avut loc incidente majore.

3. În 20 decembrie 1989, scrie Ioan Scurtu, Frontul Democratic Român “a formulat şi primul program al revoluţiei române, cunoscut sub numele de Proclamaţia de la Timişoara” (pag. 49). Acelaşi lucru îl scrie şi Georgiana Scurtu, la pag. 134. Se face confuzie între “Proclamaţia Frontului Democratic Român”, apărută în decembrie 1989 şi “Proclamaţia de la Timişoara”, apărută în martie 1990 şi alcătuită de Societatea Timişoara, două documente fără legătură între ele. Frontul Democratic Român (comitet revoluţionar înfiinţat în balconul Operei din Timişoara în timpul revoluţiei) şi Societatea Timişoara (ONG înfiinţat în 1990, cuprinzînd participanţi la revoluţie) sînt două organizaţii distincte. Proclamaţia Societăţii Timişoara conţine vestitul punct 8 prin care se cerea interzicerea participării la alegeri a foştilor activişti comunişti, implicit a fostului şef al statului Ion Iliescu, actual preşedinte al IRR.

În acest context e de observat că timişorenii numiţi în colegiul naţional al IRR (Claudiu Iordache, care e şi director general, Lorin Fortuna, Ioan Savu, Adrian Sanda, Emil Vlădesan) sînt foşti membri ai FDR. Unii dintre ei sînt probabil nemulţumiţi că, începînd cu 1990, au fost puşi în umbră de Societatea Timişoara. Proclamaţia de la Timişoara – a Societăţii Timişoara (din martie 1990) a fost mult mai mediatizată decît proclamaţia Frontului Democratic Român (din decembrie 1989). Motivul principal al acestei situaţii a fost că înşişi liderii FDR au renunţat la propria lor proclamaţie cînd au anunţat aderarea la Frontul Salvării Naţionale de la Bucureşti. După manifestaţia populară din 12 ianuarie 1990 FDR a fost înlăturat de la conducerea Timişorii.

Acum, prin atribuirea numelui binecunoscut de “proclamaţia de la Timişoara” destul de puţin cunoscutei “proclamaţii a Frontului Democratic Român”, e posibil să se dorească ştergerea din memoria publicului a faptului că a existat o proclamaţie de la Timişoara care a cerut eliminarea din viaţa politică a foştilor activişti comunişti.

Independent de articolele lui Ioan şi Georgiana Scurtu, la paginile 194-195 ale revistei se prezintă integral proclamaţia Frontului Democratic Român. E bine că se publică aceasta, dar, din păcate, găsim aici o nouă greşeală – se pretinde că documentul a fost publicat în ziarul “Victoria” din 20 decembrie 1989. Nu a existat nici un ziar “Victoria” în 20 decembrie 1989 (cînd Ceauşescu mai era la putere), primul număr al acestui ziar a apărut abia la 27 decembrie 1989. Proclamaţia FDR a fost tipărită prima oară în manifestul “A căzut tirania!” din 22 decembrie 1989, iar apoi şi în “Victoria”, dar abia după căderea lui Ceauşescu.

Însăşi datarea proclamaţiei FDR pe 20 decembrie 1989 e greşită. Autorul acesteia, Lorin Fortuna, în revista “Politica Naţională” nr. 1/2004 pe care a editat-o, la pag. 61 arată că proclamaţia FDR este “din data de 21.12.1989, dimineaţa”. Între Ioan sau Georgiana Scurtu şi Lorin Fortuna, cel care ştie cel mai bine data proclamaţiei FDR e Lorin Fortuna, autorul ei, care nu are nici un interes să prezinte o dată mai tîrzie. Constatăm astfel o altă greşeală din revista “Clio – 1989″: primul program scris al revoluţiei române nu este proclamaţia lui Lorin Fortuna, ci lista de revendicări înaintată primului ministru Constantin Dăscălescu în 20 decembrie 1989 la Consiliul Judeţean Timiş. Această listă de revendicări nu a avut niciodată numele de “proclamaţie”.

4. “În acea zi de 20 decembrie, Timişoara a devenit primul oraş liber din România. Vechile autorităţi, aparţinînd PCR, nu mai aveau nici o putere. Însuşi primul secretar al Comitetului judeţean de partid, Radu Bălan, s-a solidarizat cu revoluţionarii”, mai scrie Ioan Scurtu (pag. 49). Ca persoană care am fost ţinută în arest pînă în 22 decembrie 1989 inclusiv, nu sînt convins că în 20 decembrie vechile autorităţi îşi pierduseră complet puterea. Solidarizarea lui Radu Bălan cu revoluţionarii s-a întîmplat abia în 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu, nu în 20 decembrie.

5. Referindu-se la începerea aşa-zisei lupte cu teroriştii, Ioan Scurtu scrie: “Apelul actorului Ion Caramitru – care urcat pe un TAB îndeplinea rolul de comandant militar – nu a fost ascultat” (pag. 61). Ion Caramitru a fost una din minţile lucide care şi-a dat seama, în 22 decembrie 1989, că se trage fără rost şi a lansat apelul “opriţi focul!”. Nu a îndeplinit însă rolul de comandant militar, căci cei care trăgeau nu l-au ascultat, după cum scrie chiar Scurtu. IRR ar trebui să-i identifice pe cei care în 22 decembrie 1989 au dat ordinul criminal “porniţi focul”, nu să lanseze insinuări diversioniste tocmai la adresa celor care încercau să oprească focul.

6. Georgiana Scurtu se ocupă în articolul ei şi de perioada post-revoluţionară. După ce descrie înfiinţarea PNŢCD, PNL, PSD (Sergiu Cunescu) şi UDMR (pag. 135-143), continuă: “Chiar înainte de a se înregistra legal, aceste formaţiuni politice au declanşat acţiunile de contestare a FSN, pe care-l acuzau că ar fi monopolizat puterea politică, fiind continuatorul PCR. Primul moment de tensiune în viaţa societăţii româneşti postdictatoriale a fost cel din 12 ianuarie 1990″ (pag. 143). Aici sînt 3 inexactităţi:

– UDMR nu a fost printre forţele politice care au contestat FSN în ianuarie 1990. Abia după evenimentele de la Tîrgu Mureş din martie 1990 a început UDMR opoziţia faţă de FSN.

– Nu putem spune că abia în 12 ianuarie 1990 ar fi fost “primul moment de tensiune în viaţa societăţii româneşti postdictatoriale”, cîtă vreme după fuga lui Ceauşescu a existat acea luptă cu teroriştii în care au murit peste 900 de români. Prima încercare de înlăturare a FSN de la putere nu a fost în 12 ianuarie 1990 ci în 26 decembrie 1989, cînd bucureştenii au fost chemaţi la un miting anti-FSN (vezi “Cum a fost suspendat de către guvern primul miting anticomunist” de Crina Nedelcu, în “Zig-Zag” nr. 13/1990). Respectiva încercare a fost contracarată de FSN prin anunţarea faptului că mitingul reprezintă o provocare a teroriştilor.

– Acţiunile de contestare a FSN nu au fost declanşate de formaţiunile politice, ci de participanţi la revoluţie neînregimentaţi politic. Printre lozincile scandate la primele mitinguri anti-FSN era şi “Nu sîntem partide!” (în colecţia din 1990 a ziarului “România Liberă” se găseşte consemnat aceasta). Partidele istorice doar au aderat apoi la această contestaţie, în căutare de capital politic. Mai apoi, unii dintre contestatarii neînregimentaţi politic din 1990 au aderat la partide politice. Exemplu: răposatul George Şerban, iniţiatorul Proclamaţiei de la Timişoara, a aderat la PNŢCD în decembrie 1994; ar fi însă o greşeală de a atribui PNŢCD-ului acţiunile lui George Şerban din 1990. Alţi lideri ai protestelor din 1990, precum Marian Munteanu, Leon Nica sau Dumitru Dincă n-au făcut niciodată parte din formaţiunile politice enumerate de Georgiana Scurtu (Dumitru Dincă a fost chiar implicat într-o acţiune anti-PNŢCD în 1990). Este o greşeală să se prezinte contestaţia anti-FSN din 1990 ca fiind declanşată de partidele istorice, chiar dacă atît FSN-iştii, cît şi aceste partide, au avut şi poate mai au interesul să prezinte astfel lucrurile (FSN-iştii pentru a spune că protestatarii “n-au mîncat salam cu soia” şi “n-au fost cu noi, în 21-22″; ţărăniştii şi liberalii pentru a-şi atribui capitalul politic de unici contestatari ai FSN).

Ignoranţă, neglijenţă sau falsificare deliberată – oricare din acestea sînt inacceptabile într-o revistă “de nivel academic” cum se pretinde “Clio – 1989″.

Institutul Revoluţiei contra Comisiei Tismăneanu

(articol publicat iniţial în septembrie 2007 pe ro.altermedia.info)

Institutul Revoluţiei Române (IRR) condus de Ion Iliescu (preşedinte) şi Claudiu Iordache (director general) a consacrat nr. 9 (nr. 2/2007) din “Caietele Revoluţiei” comentării raportului comisiei Tismăneanu cu privire la dictatura comunistă din România. Cearta dintre cele două cete de istorici finanţate din bugetul statului este de interes pentru noi contribuabilii, de aceea reproducem principalele luări de poziţie publicate în revista IRR. Remarcăm totodată adevărul exprimat de vechea vorbă cu paiul din ochiul altuia şi bîrna din ochiul propriu.

Claudiu Iordache critică numărul de pagini prea mic dedicat revoluţiei române şi faptul că documentul esenţial al revoluţiei române este considerat “Proclamaţia de la Timişoara” din martie 1990 (cu punctul 8 care cerea interzicerea participării la alegeri a activiştilor comunişti), adevăratele documente ale revoluţiei fiind după părerea dumisale Proclamaţia Frontului Democratic Român de la Timişoara şi Proclamaţia Consiliului FSN citită de Ion Iliescu la TVR în 22 decembrie 1989. Aceleaşi critici le aduce şi Lorin Fortuna.

Ioan Scurtu, director adjunct al IRR, reia criticile lui Iordache şi adaugă la ele prezenţa unor neistorici în comisia Tismăneanu. Din 18 membri ai comisiei numai 6 sînt istorici, şi din ăştia numai 3 sînt specialişti în istoria contemporană. Un singur academician (Alexandru Zub – Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice) era în comisie, dar acesta nu e contemporaneist. Scurtu, fiind specialist în istorie contemporană, nu e prima oară cînd susţine că doar specialiştii “contemporaneişti” trebuie să vorbească despre revoluţie şi comunism. Ne amintim de cele scrise de un alt membru (acum în dizgraţie) al Consiliului Ştiinţific al IRR, Bogdan Murgescu: “În timpul regimului comunist istoria contemporană a fost subdomeniul istoriografic cel mai supus presiunilor ideologiei oficiale. (…) mulţi dintre istoricii care doreau să evite aceste presiuni au preferat să studieze perioade mai îndepărtate în timp”. Concluzia lui Scurtu este: “Am depăşit faza în care un Iosif Chişinevschi sau un Mihail Roller dădeau indicaţii cum să se predea istoria”. Asta nu împiedică IRR să dea indicaţii despre cum să se predea istoria revoluţiei, inclusiv prin scrisori către ministrul învăţămîntului (pag. 49 din “Caietele Revoluţiei” nr. 2/2007) şi să publice texte iscălite de către neistorici, precum Ion Iliescu sau Claudiu Iordache.

Mihail Andreescu contestă caracterul anticomunist al revoluţiei, spune că doar prin 12 ianuarie 1990 s-a observat o orientare anticomunistă. E contrazis de Gelu Voican Voiculescu, care zice că în 22 decembrie 1989 cînd Iliescu s-a adresat de la balcon mulţimii, aceasta a strigat “fără comunişti!”. Timişoreanul Sorin Oprea adaugă că încă din noaptea de 16/17 decembrie 1989 s-a strigat la Timişoara “jos comunismul!”.

Sergiu Nicolaescu (membru în Colegiul Naţional IRR) spune că “acest raport, care se pretinde prezidenţial, este o ruşine!”. Aminteşte şi el de scandarea “fără comunişti” a mulţimii bucureştene din 22 decembrie 1989, dar zice că a fost cînd a vrut să vorbească Verdeţ, contrazicîndu-se astfel cu Gelu Voican. Mai zice că “în ziua de 23-24 erau o mie de terorişti reţinuţi la M.Ap.N. Din aceşti o mie de terorişti în 2-3 zile nu a mai existat niciunul (…) au căzut pe mîna unor procurori şi pe mîna poliţiei care i-au eliberat”. Interesant cum CFSNul care conducea ţara şi din care Nicolaescu făcea parte nu are nici o responsabilitate în asta. Mai zice regizorul că “Avem dovezi privind intervenţii străine în cadrul Revoluţiei Române (…) Se cunosc grupuri de avioane de la Timişoara şi de la Bucureşti care au ridicat nişte arabi. Se cunoaşte un grup de arabi care au traversat România” şi nu uită să pomenească că a cercetat timp de 6 ani revoluţia română “în cele mai mici detalii”. Cum a cercetat-o eu deja am comentat în cartea mea “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”.

Lorin Fortuna, lider al comitetului revoluţionar din Timişoara numit Frontul Democratic Român (FDR) în 1989, numit de Ion Iliescu în Colegiul Naţional al IRR, mai aminteşte cele zise de procurorul Dan Voinea, că la Bucureşti a fost prezent un grup de timişoreni care au îndemnat populaţia la revoltă, pretinzînd că acel grup reprezintă “strategia elaborată şi aplicată de conducerea FDR de a face cunoscut ceea ce se întîmpla la Timişoara în restul ţării”. Ani de zile Fortuna şi grupul FDR s-au lăudat cu o singură acţiune de trimitere de oameni în altă parte pentru a duce flacăra revoluţiei – anume la Arad, mă întreb de ce abia acum îşi arogă meritul pentru acele grupuri de timişoreni plecaţi la Bucureşti. Înclin să cred că timişorenii ăia care au plecat la Bucureşti au plecat pe cont propriu, fără nici o coordonare din partea FDR. Desigur, ar trebui să vedem declaraţiile celor în cauză pentru o opinie mai exactă.

Claudiu Iordache mai spune că a fost membru fondator şi preşedinte iniţial al Societăţii Timişoara (cea cu proclamaţia din martie 1990), pe care a părăsit-o cînd s-a pus în discuţie proclamaţia cu punctul 8. Înfiinţarea cotidianului “Timişoara” s-a hotărît de conducerea FDR în urma manifestaţiei din 12 ianuarie 1990 care a răsturnat FDR de la putere în Timişoara. Această manifestaţie ar fi fost pregătită de “vechile structuri: Securitatea, ziarul fostului partid comunist “Drapelul Roşu”, informatorii, activiştii PCR”. Mai spune Iordache că autorii raportului Tismăneanu “n-au participat la Revoluţia românilor din Decembrie 1989. Iar dacă unii dintre ei au participat, memoria morală, cel puţin, le-a jucat festa”. Există totuşi şi participanţi la revoluţie în Comisia Tismăneanu (Radu Filipescu, de pildă). Dar oare istoricii de la IRR, Ioan Scurtu, de pildă, au participat la revoluţie? O întrebare pe care Iordache n-o pune.

Răzvan Theodorescu apreciază raportul comisiei Tismăneanu ca “un raport al frustrării”. Apreciază că Ion Iliescu era “dizidentul numărul unu. Era omul de care ştiam toţi că poate să vină, eventual, în locul lui Ceauşescu (…) era pe buzele tuturor”. Eu, ca mulţi alţii, nu ştiam în 1989 că Iliescu e “dizidentul numărul unu”, nici acum nu ştiu să fi semnat acesta vreun text anti-Ceauşescu înainte de 22 decembrie 1989, dar cu ajutorul IRR poate se va impune în opinia publică acest discurs istoric.

Dumitru Mazilu declară că “nu putem accepta ca acest raport să se constituie drept document de studiu obligatoriu în toate unităţile de învăţămînt”. “În instituţiile de învăţămînt să ajungă adevărurile despre revoluţie şi nu minciuna despre revoluţie” zice Mazilu, a cărui nemulţumire este tot neglijarea proclamaţiei FDR şi a Comunicatului către ţară prezentat de Ion Iliescu în 22 decembrie 1989, care a deschis “acea eră nouă din istoria românilor”.

Mihai Iacobescu (membru în Consiliul Ştiinţific al IRR) se întreabă: “Să-mi dea lecţii domnul Tismăneanu, care nici nu a fost în ţară?”. La Suceava revoluţia a fost spontană, adaugă, şi îşi aminteşte din CFSN (unde a ajuns ca reprezentant din teritoriu, nu era pe lista iniţială – nota mea) că Doina Cornea era “prezentată ca un fel de eroină (…) ea lua o foiţă în mînă, abia o citea, nu avea nimic practic de spus şi făcea un fel de opoziţie permanentă (…) Domnul Iliescu a avut o conduită foarte chibzuită şi nu cred că noi găseam un alt personaj atunci”. Mai critică domnul Iacobescu – nu văd legătura cu raportul Tismăneanu – că “am vîndut ţara, inclusiv castelul Peleş (…) la fel, Castelul Bran” şi se plînge de “aceste sume uriaşe pe care poporul acesta le va plăti”. Uită însă să menţioneze numele celui care a promulgat Legea 10/2001 datorită căreia se fac toate aceste retrocedări şi se plătesc despăgubirile către foştii proprietari – adică Ion Iliescu.

Florin Şperlea (proaspăt membru în Consiliul Ştiinţific al IRR în locul demisionarului Miodrag Milin) spune că “deşi există institute de specialitate, plătite din bani publici, care au în programele lor de cercetare aspecte majore ale evoluţiei regimului comunist din România, Comisia se suprapune activităţii acestora, fiind cheltuite sume importante, tot din bani publici (…) realizarea raportului ar fi costat 100000 de dolari”. Are omul dreptate cu irosirea banului public şi suprapunerea activităţilor, dar e cam selectiv. IRR a avut în 2006 un buget de 33,8 miliarde lei vechi, nu ştiu bugetul pe 2007. Cînd ai un buget anual de aproape 1,5 milioane dolari, cum are IRR, să critici comisia Tismăneanu pentru că a cheltuit 0,1 milioane dolari e cam fără obraz. Cît despre suprapunerea activităţilor, ideea ar fi: există IRR care studiază revoluţia, nimeni altcineva să nu-şi mai bage nasul în acest subiect! Mai aminteşte Şperlea că nu e frumos că Tismăneanu şi-a criticat tatăl, de conflictul cu Goma şi de faptul că Sorin Antohi, prieten cu Tismăneanu, s-a dovedit colaborator al Securităţii. Antohi nu e însă printre semnatarii raportului Tismăneanu, mărturisesc că nu pricep relevanţa cazului Antohi în această discuţie. Alte critici vizează lipsa unei concluzii, extinderea nejustificată a ariei de analiză pînă la iunie 1990 şi neglijarea celor 2 documente anterioare Proclamaţiei de la Timişoara (proclamaţia FDR şi programul CFSN). Este supărat dl. Şperlea şi pe caracterizarea regimului instaurat în decembrie 1989 ca “neocomunist, antiliberal şi antipluralist”. Nu cred că are motive de supărare, Ion Iliescu declarase în ianuarie 1990 că avem nevoie de democraţie “originală”, multipartidismul ar fi depăşit istoriceşte şi se exprimase pentru posibilitatea existenţei democraţiei cu un despot înţelept. Campania electorală din 1990 a fost plină de violenţe contra opoziţiei, iar la televiziune se auzeau chemări de scoatere în afara legii a partidelor de opoziţie (cu sprijinul lui Răzvan Theodorescu, directorul TVR) – inclusiv în iunie 1990, cînd partidele au fost acuzate de trafic de droguri şi falsificare de bani.

Colonelul Iordan Rădulescu spune că “nu mai exista forţă în România să ne oprească” şi explică că a avut discuţii cu generalul Militaru, care-i povestea cum se întîlnea prin parcuri şi complota. “I-am spus: domnule general, puteaţi să vă întîlniţi 2000 de ani şi nu făceaţi nimic”.

Virgil Hosu, preşedintele ALTAR, povesteşte despre revoluţia din Timişoara, fără a comenta raportul Tismăneanu.

Ion Iliescu explică că “condamnarea de fond a comunismului a făcut-o Revoluţia Română”, cu alte cuvinte nu mai era necesar un nou raport de condamnare a comunismului. Raportul “bagatelizează” revoluţia consacrîndu-i doar 6 pagini din 600 (de fapt 8 pagini, în varianta publicată pe situl Preşedinţiei României; în varianta tipărită ulterior la Editura Humanitas capitolul despre revoluţie a fost complet scos; să fie oare aceasta urmarea criticilor IRR? – nota mea). Este jignitor la adresa revoluţiei să se spună că “adevărata cartă a Revoluţiei din decembrie 1989 a fost proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990″ şi să se ignore comunicatul către ţară al CFSN din 22 decembrie 1989, care e adevăratul program politic al revoluţiei. Raportul jigneşte şi Timişoara, căci neglijează proclamaţia din 21 decembrie 1989. Ideea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara aparţine de fapt lui Dan Amedeo Lăzărescu, reprezentant PNL în CPUN. Raportul neglijează şi alegerile din mai 1990 (Iliescu chiar consideră alegerile alea democratice). “Autorii raportului fac apologia Pieţii Universităţii; ei de fapt sînt sclavii ideologiei Pieţii Universităţii, care a introdus atunci elemente de tensiuni şi stări conflictuale în societatea românească” (deci nu ascunderea teroriştilor şi minciuna de la TVR a dus la stări conflictuale, ci manifestaţiile care protestau faţă de aceste lucruri). “Tot aici, în raport, se vehiculează o minciună. Apropo de Piaţa Universităţii, se afirmă că manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent. Care manifestaţie a fost reprimată, domnilor? Deci, au stat o lună şi ceva în Piaţa Universităţii. Nimeni nu s-a atins de ei (…) După alegerile din 20 mai participanţii la acele manifestaţii nocturne s-au retras. Liga studenţilor s-a retras. Marian Munteanu, a 2-a zi după alegeri, a dat o declaraţie publică, anunţînd că Liga Studenţilor se retrage din piaţă. PNŢCD, în ziua următoare, a făcut o declaraţie similară. Şi au încetat orice fel de manifestări. A rămas în piaţă un grup, aşa-zişii grevişti ai foamei, în corturi, care prezentau şi un spaţiu imund. Televiziunea bulgară s-a amuzat cu prezentarea unor scene din corturile respective. (…) Pe 11 iunie (…) vicepremierul Vătăşescu s-a întîlnit cu o delegaţia a greviştilor foamei. Şi a ajuns cu ei la o înţelegere. Ce revendicau ei? Post liber de televiziune. El, fiind şi specialist în domeniu, le-a explicat ce înseamnă alt post de televiziune, la tehnica de atunci şi la mijloacele financiare de atunci ale ţării. Au înţeles. S-au angajat că se retrag din piaţă. Pe această bază s-a luat măsura eliberării Pieţii, pe 13 dimineaţa, cînd cei mai mulţi nici nu mai erau în corturi”. Indiferent ce o fi zicînd Iliescu, e limpede că acordul de eliberare a pieţii n-a fost acceptat de manifestanţi, căci altfel nu era nevoie de intervenţia din 13 iunie. Nu cunosc scenele din piaţă prezentate de televiziunea bulgară, dar faptul că nu au fost prezentate de televiziunea română arată cîtă dreptate aveau manifestanţii să ceară un post de televiziune independent. Cu academicianul Răzvan Theodorescu în frunte, TVR numai liberă nu era. Dacă PNŢCD s-a retras din piaţă, de ce a fost devastat sediul acestui partid în 14 iunie? Continuă Iliescu: “Nu minerii au adus violenţa în viaţa politică românească. Ei nu au fost în Bucureşti pe 12 ianuarie, cînd putea să se işte o ciocnire periculoasă. N-au fost în Bucureşti pe 28 ianuarie cînd, deşi conducătorii demonstraţiei se aflau în dialog cu conducerea CFSN şi a Guvernului, elemente dintre demonstranţi au aruncat cu sticle incendiare la parterul clădirii Guvernului. Pe 18 februarie a fost devastată clădirea Guvernului (…) Au năvălit peste el [Gelu Voican] şi au vrut să-l arunce pe fereastră. Aceştia nu erau mineri. Era în schimb, domnul Mărieş de la Asociaţia 21″. Iliescu califică raportul Comisiei prezidenţiale drept “un act antinaţional” şi este revoltat de citarea procurorului Dan Voinea ca autoritate despre fenomenul teroriştilor “care ar fi fost inventaţi de cei care au preluat puterea în decembrie. Auzi ce năstruşnicie!”. În continuare Iliescu deapănă amintiri din zilele revoluţiei: În 22 decembrie “la 18,30, primul foc, prima rafală, s-a tras spre biroul în care lucram noi. Întîmplător oare, chiar spre biroul respectiv? (…) Timp de 4 zile am stat sub foc continuu (…) puteam să fim împuşcaţi oricare dintre noi (…) Vin nişte scribălăi să dea lecţii celor care şi-au asumat riscuri şi răspunderi şi care au contribuit esenţial la înfăptuirea Revoluţiei Române”. Totuşi Iliescu nu dă nici o explicaţie pentru dispariţia teroriştilor care chipurile, l-au atacat şi pe el (creindu-i mitul de erou naţional), ori aceşti terorişti nu puteau dispărea în totalitate dacă nu existau complicităţi în chiar interiorul puterii instalate în 1989, mai ales că se anunţase prinderea unora dintre aceştia. Concluzia lui Iliescu este că “ar trebui ca în toate manualele de istorie să fie prezentate documentele de bază: comunicatul către ţară cu programul revoluţiei române [adică textul citit de Iliescu la TV – nota mea], Proclamaţia de la Timişoara din 21 decembrie, nu cea din martie”. După ce a luat puterea, în 1989 şi perioada următoare, Iliescu nu amintea nimic despre Proclamaţia FDR de la Timişoara, televiziunea, radioul şi presa aservită FSN au făcut totul pentru ca aceasta să fie uitată (după cum se remarcă în punctul 13 al Proclamaţiei de la Timişoara: “Cu excepţia ziarului România Liberă, în presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti evenimentele comentate ca revoluţionare sînt numai cele din 21-22 decembrie”). Acum, din motive tactice, acest document este reabilitat, cu sprijinul timişorenilor numiţi de Iliescu la IRR precum Claudiu Iordache, cel fugărit de mulţime în decembrie 1990 pe străzile Timişorii, şi Lorin Fortuna, cel care a obţinut 0,1% din voturi ultima oară cînd a candidat la Primăria Timişorii.

Contraamiral Dinu Ştefan spune că “Impulsul revoluţiei române s-a dat de afară”. Comparînd intrările de turişti străini din decembrie 1989 “vom constata cu surprindere că, dacă Bulgaria, Ungaria şi Iugoslavia au intrări şi ieşiri normale, care se petreceau şi anterior, la Uniunea Sovietică descoperim că au intrat în România, în decembrie 1989, peste 56000 de turişti, cu 45% mai mult decît în anul precedent”. Ion Iliescu îl combate pe Dinu: “aceasta nu înseamnă că această mişcare a fost generată de acţiunile unor agenţi diversionişti trimişi în România”. Dinu îi explică: “Aş vrea să vă rog să înţelegeţi că eu nu am spus ca factor hotărîtor sau determinant acest impuls, această scînteie din exterior. (…) Acest impuls din exterior a avut un rol cu totul secundar şi el rămîne secundar. Dar nu poate fi ignorat totalmente, pentru că atunci vom întîlni nişte formule şi nişte concluzii stranii, cum şi sînt deja, pentru că aceşti terorişti, vezi doamne, erau din armată, aceşti terorişti erau, ştiu eu, oamenii lui Iliescu, pentru că… Aţi văzut că dumneavoastră ne-aţi explicat că v-au pus în spate că aţi organizat terorismul”. Mai limpede explicaţie că e nevoie să se răspîndească ideea unor diversionişti străini pentru a fi îndepărtate bănuielile ce există asupra lui Iliescu nici că se putea.

Alecu Ivan Ghilia spune că l-au apucat durerile de cap auzind ponegririle la adresa revoluţiei ale antevorbitorului (Dinu Ştefan). El a ieşit în stradă fără să fie instruit de nimeni.

Mircea Brenciu spune că “ne aflăm într-o eroare mare de tot. Revoluţia Română a început la Braşov” (15 noiembrie 1987). Aminteşte că tatăl lui Tismăneanu e activist de partid, cominternist. Revoluţia a scos la iveală unii oameni din nomenclatură, dar aceştia “erau marginalizaţii nomenclaturii, erau urmăriţii nomenclaturii, şi ca atare făceau rezistenţă în România (…) domnul Iliescu făcea rezistenţă”. Un moment crucial a fost “cînd generalul Stănculescu s-a predat în faţa revoluţionarilor. A spus: dau puterea Revoluţiei”. Interesant, pe măsură ce probabilitatea ajungerii la puşcărie a generalului Stănculescu creşte (vezi confirmarea condamnării sale de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în 2007, după rejudecare), apar noi relatări romanţate despre rolul său crucial în victoria revoluţiei. Brenciu continuă criticînd mass-media: “Chiar la Braşov avem o gazetăreasă care a luat de curînd certificat de revoluţionar şi care vorbeşte despre evenimentele din decembrie de parcă ar fi evenimenţială, nu revoluţionară”.

Alexandru Oşca (membru în Consiliul Ştiinţific al IRR) se alătură celor care susţin că documentele revoluţiei din decembrie 1989 au fost proclamaţia Frontului Democrat Român din 20 decembrie 1989 (de fapt 21 decembrie – nota mea) şi Comunicatul FSN din 22 decembrie 1989. Referitor la proclamaţia de la Timişoara din martie 1990, Oşca remarcă cît este de elaborată şi că manifestaţia din Piaţa Universităţii a susţinut doar punctul 8 al acesteia, nu şi celelalte 12 puncte, care sînt foarte interesante. Observă că o formulare apropiată de cea a Comisiei Tismăneanu se găseşte într-o scrisoare a Sfatului Frontului Popular din Moldova, în care se spunea: “noi, românii de pe teritoriile ocupate de comuniştii sovietici, considerăm Proclamaţia de la Timişoara drept document final al revoluţiei române”.

Criticile la adresa raportului Tismăneanu continuă şi în nr. 10 (nr. 3/2007) al “Caietelor Revoluţiei”, unde profesorul Gheorghe Buzatu (care nu e membru IRR) spune: “Credeţi că Tismăneanu a fost băgat degeaba în Comisia pentru studiul comunismului? (…) El vrea să ne impună o schemă oficială. El vrea să deculpabilizeze neamurile sale, vinovate de holocaustul roşu”. Înainte Tismăneanu fusese acuzat pentru rolul său de Pavlic Morozov, care-şi acuză propriul părinte în raportul care l-a coordonat, acum e acuzat că ascunde vinovăţia neamurilor sale.

Precum se vede IRR-ul doreşte să impună ideea că principalele documente ale revoluţiei din 1989 sînt Comunicatul către ţară al CFSN, citit de Ion Iliescu (şi scris de Dumitru Mazilu) şi “Proclamaţia FDR” din 21 decembrie 1989, care ar fi adevărata “Proclamaţie de la Timişoara”. În acest scop Ion Iliescu are sprijinul timişorenilor din FDR care i-a numit la IRR, Claudiu Iordache şi Lorin Fortuna.

De înţeles încercarea domnilor Iordache şi Fortuna de a scoate în evidenţă proclamaţia lor, din 21 decembrie 1989, dar ei au citit proclamaţia aceea, au tipărit-o şi apoi au uitat-o. N-a existat de-a lungul vremii o insistenţă din partea lor de a face respectate ideile din acea proclamaţie, ei după ce au aderat la FSN au considerat revoluţia încheiată. Populaţia Timişorii a gîndit însă altfel iar în 12 ianuarie 1990, printr-o manifestaţie de protest, s-a realizat înlăturarea de la conducerea judeţului Timiş a lui Lorin Fortuna, iar apoi, la sfîrşitul lui ianuarie 1990, organizarea de alegeri libere, ceea ce se ceruse şi la revoluţie (Timişoara n-a mai aşteptat alegerile pe plan naţional). Proclamaţia FDR cuprindea, de pildă, “dreptul de a manifesta liber”, dar observ că domnii din IRR nu acceptă dreptul la manifestaţie decît atunci cînd le convine. Cînd manifestaţia a fost contra propriilor persoane, cum a fost cazul în 12 ianuarie 1990, aceasta devine nelegitimă, operă a “comuniştilor şi securiştilor”.

Trebuie spus că există cel puţin 3 documente ale revoluţiei din Timişoara:
1. Lista de revendicări înaintată prim-ministrului Constantin Dăscălescu în 20 decembrie 1989 la Consiliul Judeţean Timiş
2. Aşa-numita Proclamaţie FDR citită demonstranţilor în dimineaţa de 21 decembrie 1989 şi tipărită prima oară în 22 decembrie 1989 în manifestul “A căzut tirania!”.
3. Rezoluţia finală a Adunării Populare din Timişoara, citită manifestanţilor şi multiplicată pe foaie volantă în 22 decembrie 1989 şi tipărită în “Luptătorul Bănăţean” din 22 decembrie 1989.

De ce, din aceste 3 documente, IRR susţine ca document fundamental al revoluţiei cel de-l doilea? Motivul este, bănuiesc, că numai în redactarea celui de-al doilea document au avut rol Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache, membri în Colegiul Naţional al IRR. Logic ar fi ca “Rezoluţia finală” să fie considerat documentul fundamental, dar acesta are cîteva cusururi:
– a fost redactat de Radu Motica (actual profesor de drept din Timişoara), care nu e membru la IRR
– conţine, la punctul 1, “demiterea din toate funcţiile de partid şi de stat a tiranului Nicolae Ceauşescu şi a soţiei acestuia, precum şi a tuturor membrilor din familie”. Dacă s-ar accepta această rezoluţie finală drept document fundamental al revoluţiei rezultă că Ceauşescu a fost deja destituit prin hotărîrea adunării populare din Timişoara înainte ca Iliescu să fi anunţat destituirea sa prin Comunicatul către ţară al CFSN, ceea ce nu convine preşedintelui IRR.

În contrast, documentul alcătuit de Fortuna care acum se doreşte a fi promovat ca document fundamental al revoluţiei nu declară destituite autorităţile comuniste ci cere un dialog cu ele, şi cere demisia lui Ceauşescu, dar nu îl destituie. Rămîne astfel posibilă interpretarea că Iliescu, prin Comunicatul către ţară al CFSN, este cel care l-a destituit pe Ceauşescu, realizînd revendicarea FDR.

Am fost unul dintre cei care au contribuit la revitalizarea Proclamaţiei FDR, pe care am reprodus-o în cărţile mele “Falsificatorii istoriei” şi “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (ediţiile 1994, 1995, 1999), iar “Comisia pentru adevăr şi dreptate” a Asociaţiei “17 Decembrie” din Timişoara, pe care o înfiinţasem, mereu făcea referire la punctul III alineatul unu al acestei proclamaţii, care cerea tragerea la răspundere a celor care reprimaseră revoluţia. Eram cam singuratic pe atunci în referirile mele la acest document al revoluţiei, acum văd că şi Iliescu îl susţine (din gură, dar tot Iliescu e cel care a graţiat o mulţime de criminali din revoluţie).

Lorin Fortuna, autorul proclamaţiei FDR, este şi cel care a trădat-o, nearătînd după revoluţie vreo preocupare pentru realizarea celor scrise în ea. Nu Tismăneanu, ci regimul Iliescu este cel care a făcut uitată proclamaţia FDR, încă din 1990. Mass-media fesenistă (radioteleviziunea) a promovat peste tot doar Comunicatul către ţară a CFSN, neglijînd complet ce se întîmplase la Timişoara. Manifestaţia din 12 ianuarie 1990, atît la Timişoara cît şi la Bucureşti, a fost rezultatul unor legitime nemulţumiri populare. În cazul Timişorii, chiar din cartea editată de Lorin Fortuna “Rolul Frontului Democratic Român în cadrul revoluţiei române din decembrie 1989″ (Editura Artpress 2007) se vede că Lorin Fortuna pierduse sprijinul majorităţii membrilor FDR. La pag. 59 se publică lista membrilor Consiliului judeţean Timiş al FSN cu menţionarea membrilor FDR şi sublinierea celor “rămaşi loiali conducerii FDR” (adică lui Fortuna). O simplă numărătoare arată că loialii erau în minoritate. La pagina 104 Fortuna publică un comunicat din “Renaşterea Bănăţeană” din 25 ianuarie 1990 prin care reprezentanţii “consiliilor FSN” din 95 de întreprinderi din Timişoara şi alte 23 din judeţ denunţă caracterul nedemocratic al constituirii conducerii administrative din Timişoara şi judeţul Timiş după revoluţia din 1989, cerînd alegeri libere (ceea ce s-a cerut şi la revoluţie). Interpretarea lui Fortuna este că acel comunicat este o manevră a fostului ziar comunist “Drapelul Roşu”, rebotezat “Renaşterea Bănăţeană”, pentru a submina FDR. De fapt, întrunirea reprezentanţilor a peste 100 de întreprinderi care să conteste autorităţile numite de FDR este un fapt remarcabil, care arată amploarea nemulţumirii timişorenilor din acea perioadă faţă de linia politică a lui Fortuna, care-şi pierduse de fapt susţinerea chiar în interiorul FDR. Ar fi fost un act de cenzură ca “Renaşterea Bănăţeană” să nu pomenească nimic despre asta. Ori, tocmai contra cenzurii s-a făcut revoluţia. Consiliile FSN din întreprinderi care l-au contestat pe Fortuna nu aveau legătură cu partidul politic FSN care s-a înregistrat la tribunal abia în februarie 1990, ci erau organisme alese de muncitorii timişoreni ca urmare a revoluţiei. Membrii consiliilor FSN din întreprinderi erau deseori aceeaşi care contribuiseră la declanşarea grevei generale din 20 decembrie 1989 contra regimului ceauşist. Din acest punct de vedere situaţia din Timişoara a fost un caz unic, nemaiîntîlnit în altă parte a ţării.

În martie 1990 Proclamaţia FDR era deja uitată de opinia publică, iar “Proclamaţia de la Timişoara” a reprezentat opinia celor care nu voiau să accepte propaganda oficială că Ion Iliescu este reprezentantul idealurilor revoluţiei. Nu ştiu dacă această proclamaţie merită titlul de document fundamental al revoluţiei, cum zice comisia Tismăneanu, ea nefiind pusă în practică rămîne doar un proiect ratat. Punerea ei în aplicare la 18 ani după revoluţie ar fi prea tîrzie, efectul nu ar fi nici pe departe acelaşi (însăşi proclamaţia vorbea de “primele trei legislaturi” în care să se interzică candidatura foştilor activişti comunişti, răstimp care deja a trecut). Aş considera mai bine slujite idealurile revoluţiei dacă l-aş vedea pe Iliescu rămînînd în afara parlamentului nu printr-o interdicţie legală, ci pierzînd alegerile prin vot uninominal într-o circumscripţie oarecare. În martie 1990 însă, cînd Ion Iliescu era înfăţişat peste tot ca emanaţie a revoluţiei şi orice contestare la adresa sa era întîmpinată cu violenţă, era nevoie ca cineva să zică că “Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului” (punctul 7 al Proclamaţiei de la Timişoara).