Într-un interviu acordat „Jurnalului Naţional” din 7 octombrie, Lidia Bărbulescu, preşedinta Consiliului Superior al Magistraturii, se lansează într-un atac împotriva prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu. Ceea ce o deranjează pe doamna Bărbulescu sînt „aprecierile primului-ministru şi ameninţările la salarizarea magistraţilor, la faptul că ei îşi fac propriile salarii, că ei îşi legiferează salariile şi, mai ales, la faptul că se gîndeşte la o nouă reglementare a salarizării. Ei bine, acesta este un factor de natură să încalce independenţa şi separaţia puterilor în stat. Faptul că pui problema modificării salarizării cu încălcarea principiului dreptului cîştigat e de natură să afecteze independenţa justiţiei”.
În fapt, în urmă cu cîţiva ani, unele sporuri ale magistraţilor au fost eliminate scriptic, majorîndu-se salariul de bază. Magistraţii n-au pierdut nici un leu, doar că fostele sporuri s-au inclus în salariul de bază, simplificîndu-se astfel contabilitatea din domeniu. Apoi, unii magistraţi au dat Statul în judecată, cerînd să se păstreze sporurile, dar păstrînd şi salariile mărite tocmai pentru compensarea eliminării acelor sporuri. Cum zicea revista „Caţavencu”, cine judecă parte-şi face.
Doamna Bărbulescu pretinde să se interzică politicienilor să facă comentarii legate de salarizarea magistraţilor, căci, chipurile, astfel de comentarii ar încălca independenţa justiţiei. Salarizarea oricăror persoane plătite de la bugetul de stat este însă un subiect legitim de dezbatere politică, în care atît politicienii cît şi alegătorii-contribuabili au dreptul să-şi exprime părerile. Primul ministru, aşa cum se exprimă cu privire la salariile profesorilor, are dreptul să-şi spună părerea şi despre salariile magistraţilor, cît şi despre felul cum s-au mărit aceste salarii. Problema cu Tăriceanu e că el numai vorbeşte, dar nu face nimic – adică constată că prin hotărîri judecătoreşti magistraţii şi-au mărit substanţial cîştigurile, apreciază ca incorectă această metodă, dar nu face nimic concret pentru remedierea situaţiei.
Mai există o tagmă care-şi stabileşte singură salariile – parlamentarii, dar aceştia sînt supuşi controlului popular cu prilejul alegerilor. Magistraţii sînt însă inamovibili, cariera lor depinde doar de Consiliul Superior al Magistraturii (care a devenit un fel de sindicat al magistraţilor). Un magistrat care ar aprecia ca nelegală pretenţiile unor colegi de-ai săi de mărire a salariilor nu numai că şi-ar afecta propriul salar (căci orice drepturi salariale cîştigate în instanţă de colegii magistraţi-reclamanţi devin apoi şi drepturi ale magistratului-judecător), dar şi-ar primejdui şi cariera viitoare.
O aberaţie din interviul doamnei Bărbulescu este „principiul dreptului cîştigat”. Practic, pentru evitarea tulburărilor sociale, este folositor pentru guvernanţi să respecte drepturile cîştigate, dar nu există vreo normă juridică care ar statua un asemenea principiu. Micii întreprinzători ale căror chioşcuri au fost demolate de primăria Bucureşti în urmă cu cîţiva ani nu au putut invoca „principiul dreptului cîştigat” pentru a-şi continua activitatea, deşi primiseră anterior acceptul primăriei pentru respectivele chioşcuri. Să dau şi un exemplu personal: În 1999 am întocmit şi semnat bilanţul contabil al fabricii Procter & Gamble din Timişoara, una din fabricile importante ale oraşului. Datorită schimbării legislaţiei, acum bilanţurile contabile trebuie semnate doar de experţi contabili. Neavînd calitatea de expert contabil, îmi este interzis acum ceea ce îmi era îngăduit în 1999 – să semnez bilanţul contabil al unei firme. Nu pot invoca „principiul dreptului cîştigat”. Pot critica – prin exprimarea unei opinii politice – parlamentul României care a interzis inginerilor să întocmească bilanţuri contabile (altă idioţenie izvorîtă din ideologia Statului Maximal), dar trebuie să recunosc că din punct de vedere juridic parlamentul avea dreptul să dea acea lege. Vorba Lidiei Bărbulescu: „Legalitatea nu se discută în termeni de oportunitate”. Tot aşa, parlamentul are dreptul să schimbe legislaţia privitoare la drepturile magistraţilor. Salarizarea acestora, cît şi a oricăror altor categorii de bugetari, este o problemă de decizie politică.
Doamna Bărbulescu are tot dreptul la propriile opinii despre salarizarea magistraţilor. Nu poate însă interzice altor cetăţeni să-şi exprime opiniile despre această problemă. Criticînd public, direct şi nominal pe primul ministru, Lidia Bărbulescu a încălcat art. 8 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului, care prevede: „Magistraţii sînt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice”. Mă întreb dacă n-ar fi cazul ca Consiliul Superior al Magistraturii să ia în discuţie comportarea şefei acestei instituţii.
Pe Lidia Bărbulescu am avut prilejul s-o cunosc cînd era preşedintă a instanţei la procesul Chiţac-Stănculescu (faza de judecare a recursului în anulare) şi am făcut deja 2 reclamaţii împotriva ei la Consiliul Superior al Magistraturii legate de felul cum a judecat acel proces. Am publicat aceste reclamaţii în cartea mea „Curtea Supremă – Procesele revoluţiei din TImişoara”, prima reclamaţie viza nerespectarea art. 295 alin 1 şi art. 305 alin. 2 Cod procedură penală, a 2-a reclamaţie viza nerespectarea Legii 47/1992, art. 52 Cod procedură civilă şi art. 24 alin. 1 din Constituţie. Niciuna din reclamaţii n-a avut vreun rezultat, răspunsul CSM se poate citi aici.
În aprilie 2008 am încălcat şi eu independenţa justiţiei scriind articolul „Discriminarea – pretext pentru îmbogăţirea funcţionarilor Statului Maximal” pe care-l reproduc mai jos, şi care se referă tocmai la măririle salariale pe care tagma magistraţilor şi le-a autoaprobat.
Discriminarea – pretext pentru îmbogăţirea funcţionarilor Statului Maximal
Caracteristica acestor procese este că magistraţii care le judecau deveneau apoi beneficiari ai drepturilor câştigate în instanţă de colegii magistraţi reclamanţi.
Codruţa Kovesi, procurorul general al României, şi-a manifestat nemulţumirea faţă de această situaţie în şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii din februarie 2008, spunînd că e nedemn pentru un magistrat să ceară în instanţă drepturi precum “tichete de masă, litru de lapte, CASCO la maşină, spor pentru contractul colectiv de muncă”.
Nemulţumirea Codruţei Kovesi nu pare să fi avut efect asupra colegilor.
Ziarul „Adevărul” din 2 aprilie 2008 ne informează că
“în urmă cu două săptămâni, instanţa supremă a stabilit că magistraţii şi personalul auxiliar au dreptul la un spor de 50% din salariul brut, reprezentînd sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică. Astfel, statul va fi nevoit să scoată din vistierie sute de milioane de euro.”Pe lîngă acest proces deja rezolvat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, un nou proces a fost recent deschis de magistraţii şi grefierii de la Judecătoria Cornetu, prin care se cere spor de calculator de 15%, retroactiv din octombrie 2006, şi trei zile de concediu anual suplimentar. “De acest spor beneficiază personalul auxiliar de la instanţa supremă, salariaţii din Ministerul Justiţiei şi din sistemul sanitar, precum şi angajaţii din industria chimiei şi petrochimiei. “Nu există nici o îndoială că acest spor ni se datorează, fiindcă unei părţi a salariaţilor i s-a acordat fără să existe vreo diferenţă între activităţile noastre, or, legea este aplicabilă tuturor, în mod egal”, susţin petenţii, arătînd că se simt discriminaţi”.
În sprijinul cererii se invocă Directiva Europeană 1990/270/CEE care însă nu spune nimic despre vreun spor salarial, ci doar despre faptul că “folosirea zilnică a ecranului de vizualizare trebuie să fie întreruptă periodic prin pauze, care să reducă suprasolicitarea în faţa ecranului de vizualizare”. Din cîte ştiu, judecătorii nu trebuie să stea mereu în faţa calculatorului. Ei mai trebuie să participe la şedinţele de judecată unde să asculte părţile, să citească conţinutul dosarelor (de aia primesc spor de condiţii grele – praf), să mai facă cîte o cercetare la faţa locului (dacă s-ar lua în serios codul de procedură civilă). Consultarea legislaţiei nu e obligatoriu să se facă pe internet, există cărţi şi colecţii de Monitoare Oficiale în bibliotecile instanţelor şi se presupune că judecătorii cunosc deja legislaţia. Doar o mică parte din timpul de lucru al judecătorilor constă în redactarea sentinţelor în faţa calculatorului. Nimic nu-i împiedică să facă pauze în care să desfăşoare alte activităţi, respectînd astfel Directiva Europeană.
Invocarea discriminării s-ar putea face şi invers, anume salariaţii din sistemul sanitar sau din industria chimică s-ar putea plînge că au salarii şi concedii mai mici decît magistraţii şi că sistemul de calcul al pensiei în cazul lor e diferit faţă de cel al magistraţilor. Probabil însă că ar pierde procesele, căci cei care le-ar judeca ar fi magistraţi.
În ciuda insistentei gargare anti-discriminare care ni se serveşte în ultima vreme, discriminarea se poate observa în viaţa de zi cu zi. De notorietate este de pildă situaţia din învăţămîntul universitar românesc, unde dacă vrei să te angajezi,
ar fi bine să fi rudă de profesor universitar.
Pentru cetăţeanul obişnuit, lupta politic-corectă împotriva discriminării nu înseamnă decît bani cheltuiţi din impozitele sale, fără vreun efect practic.
