Uniunea Europeană interzice libera concurenţă

Al 100-lea articol de pe acest blog!

Articol publicat iniţial în ianuarie 2007 pe saitul altermedia. După momentul publicării articolului s-au realizat nişte derogări prin care, cel puţin la Timişoara, se mai îngăduie vînzarea de caş în piaţă, dar prin măsurile birocratice care au fost impuse producătorilor, preţurile pe piaţa ţărănească au crescut cu 50%, astfel încît aceasta nu mai este semnificativ mai ieftină decît marile magazine (cum era în ianuarie 2007). Dacă Statul va interzice complet vînzarea directă a producţiei micilor întreprinzători, aceştia nu vor mai avea pe orăşeni aliaţi în eventuale proteste, căci orăşenii au constatat că la piaţă preţurile sînt cam la fel ca în marile magazine. Dar poate nu se va ajunge la interzicere completă, căci obiectivul urmărit de marile trusturi a fost în general atins: ţăranul care vinde direct are preţuri similare cu cele din supermarchet (urmare a diferitelor formalităţi care i-au fost impuse şi a scumpirii taxei pentru taraba din piaţă). Primejdios era ţăranul care vindea mai ieftin decît supermarchetul, deranja situaţia în care pe piaţa ţărănească se vindeau 60% din produsele alimentare. O cotă de 5% pentru piaţa ţărănească, pe segmentul de lux cu preţuri mari, cum este şi în occident, se consideră acceptabilă.

Libertatea economică, cucerită cu sînge în decembrie 1989, prevăzută şi în Constituţia României, a devenit amintire odată cu integrarea în Uniunea Europeană. Odată cu această integrare, alături de tradiţionalele “să nu ucizi”, “să nu furi” a mai apărut o poruncă pe care românii vor trebui s-o asculte: “Să nu faci concurenţă marilor trusturi!”.

Adio brînză şi ouă vîndute la colţul străzii!” scrie “Evenimentul Zilei” din 16 ianuarie 2007, explicînd ultimele măsuri, conform normelor europene, luate de Autoritatea Sanitar-Veterinară. Birocraţii respectivi, plătiţi din banii contribuabililor, ne vor feri de primejdia caşului cumpărat direct de la ţărani.

Cît de mare este această primejdie nu pare să conteze. Există statistici cu numărul morţilor în accidente de circulaţie, dar comercializarea autoturismelor este îngăduită. Despre oameni care ar fi murit mîncînd caş cumpărat în piaţă n-am auzit, dar nici n-o să auzim: are grijă Statul Maximal să interzică negoţul cu asemenea produse. Trăiască cipsurile frumos ambalate şi pline de chimicale europene!

În mărinimia lor, birocraţii acceptă (deocamdată) şi unele derogări: brînza maturată este tolerată, cică n-ar fi aşa de primejdioasă. Se aude chiar că se va amîna intrarea în vigoare a noilor norme. Cîtă înţelegere!

Problema, ni se spune, este că brînza, carnea, ouăle ţăranilor sînt neambalate şi neetichetate iar producătorii nu au înregistrat un caiet de sarcini cu produsele lor la direcţiile agricole. Prin impunerea ambalării şi etichetării produselor, cît şi a îndeplinirii unor complicate formalităţi birocratice, se vor elimina de pe piaţă majoritatea ţăranilor care au neobrăzarea să concureze marile trusturi. Puţinii care vor îndeplini normele vor fi siliţi să crească preţurile ceea ce va face mai puţin atractivă oferta acestora. Un mare producător care are linie automată de ambalat şi comandă cîte un milion de etichete odată, poate ieşi mai ieftin în partea de ambalare şi etichetare decît o gospodărie ţărănească. Pentru un ţăran, cîteva zeci de milioane de lei cheltuiţi cu formalităţi birocratice sînt o problemă, pentru un trust multinaţional nu. Singura problemă reală a trusturilor multinaţionale este raportul calitate/preţ al produselor, raport la care, pînă acum, nu izbuteau să învingă micii producători. Noroc cu ajutorul Statului.

Dacă problema reală era sănătatea populaţiei, se puteau lua mostre de produse pentru analiză în laborator, iar în caz că se găsea ceva dăunător sănătăţii, producătorului respectiv i se putea confisca marfa şi aplica o amendă. Însă, conform normelor europene, prezumţia de nevinovăţie e valabilă doar pentru criminali şi hoţi. Ţăranii care cad în păcatul de a face concurenţă marilor firme sînt acuzaţi de lipsă de igienă şi otrăvire a populaţiei, fără a avea drept la apărare. Doar prezumţie de vinovăţie există în cazul ăsta, căci a face concurenţă este în Uniunea Europeană o faptă mai gravă decît a fura.

Vînzarea neambalată este de fapt unul din avantajele pieţii ţărăneşti – cumpărătorul poate să guste produsele înainte de a le cumpăra. Acum, în numele “protecţiei consumatorului”, dreptul consumatorului de a gusta din produse înainte de cumpărare este eliminat. Păcat că birocraţii ăştia care ne ocrotesc nu ne întreabă şi pe noi, consumatorii, ce părere avem.

Un alt aspect al noilor reglementări este că, prin obligarea ţăranilor de a înregistra “caiete de sarcini” pentru fiecare tip de brînză, iar apoi necesitatea unor controale periodice la gospodăriile producătorilor, birocraţii din Direcţiile Sanitar-Veterinare îşi au justificată existenţa şi lefurile pe care le primesc (ca să nu mai vorbim de posibilele manifestări ale recunoştiinţei din partea ţăranilor care vor primi mult-rîvnitele autorizaţii). Poliţia, jandarmii şi poliţia comunitară vor avea un nou obiect de activitate: lupta împotriva “mafiei caşului”, această ameninţare a statului de drept. Fiindcă vor exista printre ţărani elemente lipsite de spirit civic, care vor încerca să-şi vîndă producţia nelegal.

Pentru românii de rînd mîncarea va fi mai scumpă, dar mai frumos ambalată şi etichetată, mai plină de E-uri şi aditivi alimentari folosiţi de marile firme pentru conservarea produselor (ţăranii nu folosesc aşa ceva, căci avînd producţie puţină o vînd repede, cît e încă proaspătă). Şansa românului de rînd pentru a izbîndi în viaţă nu va fi de a-şi folosi inteligenţa, hărnicia şi îndemînarea pentru a începe o afacere pe cont propriu – Statul Maximal are grijă să impună reguli birocratice care să sufoce din faşă micii întreprinzători. Pentru românul de rînd, şansa vieţii va fi să devină angajat la un trust multinaţional.

Cursurile speciale de calificare şi asigurările obligatorii – mod prin care Statul Maximal limitează concurenţa

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului a înaintat o propunere legislativă conform căreia meseria de agent imobiliar să nu poată fi practicată decît de cei care au urmat nişte cursuri speciale de calificare, ne anunţă “Cotidianul” din 20 iulie 2008. În plus, pentru fiecare agent imobiliar angajat va trebui plătită obligatoriu o asigurare de răspundere profesională.

Propunerea este asemănătoare legilor deja existente în alte profesii, aprobate în cursul adaptării legislaţiei româneşti la Uniunea Europeană. Statul Maximal limitează liberul acces la anumite meserii, prin impunerea unor condiţii birocratice între care cursurile speciale de calificare şi asigurările obligatorii sînt deja un standard.

Astfel, cine vrea să devină taximetrist, conform art. 26 alin. 3 lit a din Legea Taximetriei nr. 38/2003, trebuie să urmeze nişte cursuri speciale de calificare în meseria de taximetrist (şcoala de şoferi nu e destul), şi să încheie o asigurare pentru pasageri şi bagaje (asigurarea obişnuită a maşinii nu e destul – art. 9 din Legea 38/2003). Cine vrea să se angajeze ca ospătar trebuie să absolve nişte cursuri de pregătire în meseria de ospătar. Chiar şi pentru a te angaja ca simplu vînzător la un chioşc, conform Legii 650/2002 trebuie să absolvi un curs special de pregătire în meseria de comerciant.

Pentru a fi preşedinte al României nu e nevoie de nici un curs special de calificare, dar pentru a fi vînzător la băcănie da! Tendinţa legiuitorilor români, preluată de la Uniunea Europeană, este ca în tot mai multe cazuri să devină obligatorii nişte cursuri speciale, astfel încît şcoala gratuită pe care Statul o asigură să fie fără folos pentru tot mai multe meserii.

Am avut prilejul să mă lovesc personal de aceste legi. Fiindcă am scris şi publicat nişte cărţi (fără să am vreo patalama de scriitor) şi am dorit să vînd acele cărţi în mod legal, plătind şi impozite către stat, mi-am luat o autorizaţie de desfăşurare de activităţi economice independente, printre care vînzare carte, conform vechiului Decret-Lege 54/1990. După apariţia Legii 507/2002 care anula autorizaţiile date conform DL54/1990, am cerut înnoirea autorizaţiei (întocmind şi un dosar voluminos cu acte pentru aceasta). Primăria Timişoara a refuzat să mă autorizeze să vînd propriile mele cărţi pe motiv că n-am urmat un curs special de pregătire în meseria de comerciant. Am dat în judecată Primăria Timişoara şi am obţinut o hotărîre judecătorească care obliga Primăria să-mi elibereze autorizaţia, şi fiindcă aceasta tot nu s-a conformat, am deschis al doilea proces, pentru nerespectarea unei hotărîri judecătoreşti. Abia ca urmare a acestui al doilea proces am izbutit să primesc autorizaţia, obţinînd şi amendarea primarului Timişoarei Gheorghe Ciuhandu. Hotărîrea instanţei nu este însă un precedent valabil în alte cazuri, căci în motivarea ei se arată că am calificarea de a vinde cărţi doar fiindcă desfăşurasem anterior această activitate pe baza vechiului Decret-Lege 54/1990. Aşadar, dragi cititori, dacă vreţi cumva să îmbrăţişaţi cariera de vînzător, puteţi fi şi absolvenţi de facultate, fără curs de comerciant nu vi se va îngădui aşa ceva. Chiar eu, dacă aş vrea să-mi diversific activitatea, şi pe lîngă cărţi să mă apuc şi de vînzarea de ace cu gămălie, n-aş avea voie să fac asta pînă n-am absolvit acel curs.

O păţanie asemănătoare a avut o cunoscută de-a mea dintr-un alt oraş, care a vrut să deschidă un salon pentru tuns căţei. Respectiva îşi începuse de fapt afacerea „la negru”, avea deja o clientelă formată, cînd a pălit-o ideea fixă de a lucra legal, plătind impozite. Primăria i-a cerut dovada că are calificare în meseria de frizer de cîini. Cum în România nu existau la vremea aceea cursuri de acest fel, persoana respectivă a trebuit să meargă la Budapesta de unde să obţină patalama că se pricepe la aşa ceva.

Legislaţia de acest tip are şi grupuri de interese care o sprijină. S-a dezvoltat o întreagă industrie de cursuri de calificare, care aduce bani frumoşi băieţilor deştepţi, şi care se bizuie tocmai pe clienţii care sînt obligaţi prin lege să urmeze acele cursuri. Uneori, acestă industrie e sprijinită din banii publici. Prin legislaţia sa, Statul pune o mulţime de persoane în imposibilitatea de a-şi găsi loc de muncă, căci n-au calificarea cerută. Apoi, acelaşi Stat finanţează programe de reconversie profesională a şomerilor. Iată cum devin folositori birocraţii! Nu mai vorbesc de industria asigurărilor, care nu poate decît să salute orice nou tip de asigurare care devine obligatorie. Persoanele care au urmat deja cursuri de calificare devin interesate în păstrarea legislaţiei, care face mai dificilă intrarea unor noi concurenţi pe piaţă.

Pentru oamenii de rînd – consumatorii a căror protecţie e invocată – efectul este însă negativ. Cheltuielile suplimentare la care sînt silite firmele prin cursuri de specializare, asigurări obligatorii şi alte cerinţe legale intră în costul produselor şi serviciilor, fiind suportat în cele din urmă de clienţi. Chiar mai gravă este limitarea concurenţei, eliminarea de pe piaţă a micilor întreprinzători care nu se pot conforma normelor (marile firme, prin împărţirea costurilor la o cifră de afaceri mai mare, n-au probleme aşa grave), ceea ce duce atît la creşterea preţurilor cît şi la scăderea calităţii. Raportul calitate/preţ al serviciilor, indiferent dacă e vorba de o prăvălie, un restaurant, o firmă de taximetrie sau una imobiliară, se îmbunătăţeşte ca urmare a concurenţei, care îngăduie clienţilor să refuze serviciile de proastă calitate, nu ca urmare a controalelor birocratice care să certifice că toţi angajaţii firmelor respective au urmat nu-ştiu-ce cursuri de specializare.