Rechizitoriul în „dosarul revoluției” (19). Ascunderea filosovietismului noii puteri

Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției”. Prezint acum capitolul intitulat „Ascunderea filosovietismului noii puteri”.

Vezi fragmentele anterioare ale rechizitoriului, comentate pe acest blog:
– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional
– Constituirea grupului dizident Iliescu
– Timișoara – autoritate de lucru judecat
– Mitingul din data de 21 decembrie. Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Baricada
– Dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Sinuciderea ministrului apărării. Numirea în funcţia de ministru al apărării a gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor. Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu
– Principalele evenimente desfășurate în intervalul orar 12,06 – 16,00 din data de 22 decembrie 1989
– Revoluția în orașele României
– Preluarea puterii de către CFSN
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Introducere. Inducerea în eroare executată în mod direct de către conducerea CFSN
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Efectele psihozei şi divizării (tehnici ale dezinformării) – resimţite la nivelul întregii populaţii a României
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Inducerea în eroare coordonată și exercitată de vîrfurile de comandă militară ale M.Ap.N. Acceptarea de către factorii politici de decizie ai CFSN. Gelu Voican Voiculescu (1994): „Lui Iliescu i s-au pus condiţii, să şteargă cu buretele ce a fost la Timişoara şi ce a fost în 21 şi 22 decembrie”… „Probatoriul administrat nu a evidenţiat existenţa unei implicări armate străine pe teritoriul României în timpul Revoluţiei”
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Inducerea în eroare prin intermediul mass-media
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Diversiunea radio-electronică – componentă a inducerii în eroare
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Cazul Otopeni. Conduita inculpatului Rus Iosif – șeful Aviaţiei Militare
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Execuția fostului președinte Ceaușescu Nicolae
– Clasarea cauzei față de anumiți făptuitori, bănuiți și părți civile. Disjungerea cauzei legată de avionul prăbușit în 28 decembrie 1989
Solicitarea intervenției militare din partea URSS

De menționat că despre acest rechizitoriu există și o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a fost prezentată pe acest blog: Decizia ÎCCJ din „dosarul revoluției” prin care s-a respins reluarea urmăririi penale față de Petre Roman și Teodor Brateș (linc).

În acest fragment al rechizitoriului se încearcă demonstrarea „preocupării constante a reprezentanţilor noii puteri politico-militare de a acţiona în sensul ascunderii diverselor colaborări anterioare cu structurile de informaţii ale fostei URSS”. Cel puțin unii din reprezentanții noii puteri n-au încercat însă să ascundă faptul că au avut relații cu sovieticii. Însăși rechizitoriul cita, în fragmentele anterioare, declarații ale generalului Militaru date la Comisia Senatorială „Decembrie 1989”, în care recunoștea că luase legătura cu sovieticii, iar Silviu Brucan s-a lăudat că avea intrare liberă la Gorbaciov. În cazul lui Brucan este de notat că Mihail Gorbaciov nu-și amintea de existența sa (linc), deci există posibilitatea ca acesta să fi jucat la cacealma, pretinzînd că are relații pînă la Gorbaciov pentru a-și crea o apărare în fața securității ceaușiste, iar mai tîrziu, pentru a-și crea un ascendent față de alți membri ai CFSN, în primul rînd față de Ion Iliescu (însuși rechizitoriul spunînd că Ion Iliescu se lăsa influențat de Brucan).

Continuă lectura

Israel, singura ţară în care se pomeneau şi lucruri bune despre Ceauşescu după 22 decembrie 1989 (New York Times din 29 decembrie 1989)

TL26dec89

„Tineretul Liber” din 26 decembrie 1989 anunţă că autorităţile din Iran sprijină FSN-ul

După răsturnarea lui Ceauşescu, cei mai apropiaţi prieteni ai acestuia se apucaseră să-l înfiereze. Colaboratorii săi apropiaţi, inclusiv cei care aprobaseră măsurile de reprimare a revoluţiei, nu-l mai scoteau din „tiran” şi „odios”, ministrul de interne Tudor Postelnicu mărturisea că „a fost un dobitoc” ascultîndu-l. Fostul său tovarăş de joacă (linc) pusese la cale omorîrea sa iar ziarele îi scriau numele cu literă mică. Pe plan internaţional guvernele se întreceau în a felicita poporul român care scăpase de odioasa dictatură. Chiar şi autorităţile iraniene, care se întîlniseră cu Ceauşescu cu cîteva zile înainte, se arătau alături de noua orientare politică a României.

În acest climat de condamnare aproape generală a lui Ceauşescu, într-o singură ţară se auzeau glasuri disonante: în Israel. Shimon Peres, actual preşedinte al Israelului şi laureat, în 1994, al premiului Nobel pentru pace, pe atunci viceprim-ministru, a subliniat public unele merite ale lui Ceauşescu într-o vreme cînd nimeni nu se mai ocupa de aşa ceva. Acelaşi lucru l-a făcut şi un demnitar din partidul Likud, formaţiune aparţinînd primministrului Iţac Şamir (Itzhak Shamir). Despre aceasta a scris New York Times din 29 decembrie 1989. Cred că este interesant să reamintesc aceste aspecte, azi cînd circulă teorii conspiraţioniste despre implicarea Mossadului în răsturnarea lui Ceauşescu, cît şi despre implicarea arabilor în apărarea acestuia. Teoriile implicării arabilor în apărarea lui Ceauşescu au fost lansate de FSN chiar în perioada aşa-ziselor lupte cu teroriştii, cînd era nevoie să se ofere gloatei o explicaţie a apariţiei acestora, dar au şi azi adepţi care conspectează conştiincios dezinformările acelor zile (vezi aici şi aici). Ce motivaţie ar fi avut arabii să-şi rişte viaţa de dragul lui Ceauşescu (nu e vorba aici doar de o simpatie generală faţă de acesta) e greu de înţeles, în condiţiile în care politica sa nu a fost chiar atît de pro-arabă precum se pretinde recent (cel puţin, după aprecierea lui Shimon Peres). De altfel, numărul total al palestinienilor care făceau pregătire militară în România în decembrie 1989 este de opt, după cum a scris „Jurnalul Naţional” din 15 septembrie 2009 (linc). E greu de crezut că cei opt s-au gîndit să opună rezistenţă armată unor transformări politice care nu îi priveau în mod direct. Alţi arabi aflaţi în România erau studenţi la medicină sau alte specializări civile, cărora autorităţile ceauşiste nu le dădeau voie să poarte arme. Continuă lectura