Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Documentul prin care a fost destituit Ceauşescu iunie 17, 2011


În 22 decembrie 1989, de la balconul Operei din Timişoara a fost citită „Rezoluţia Finală a Adunării Populare din Timişoara”, document care, chiar din primul punct hotărăşte demiterea din toate funcţiile a lui Nicolae Ceauşescu şi a membrilor familiei sale.

Ulterior s-a pretins că destituirea lui Ceauşescu s-a făcut ca urmare a comunicatului FSN citit de Ion Iliescu la TVR (linc), însă rezoluţia adunării populare de la Timişoara a apărut, cronologic, înaintea comunicatului FSN. Aşadar, Ion Iliescu nu mai putea să-l destituie pe Nicolae Ceauşescu fiindcă acesta fusese deja destituit prin rezoluţia adunării populare de la Timişoara. Respectiva rezoluţie, redactată, din cîte am auzit, de Radu Motica, a fost răspîndită sub formă de manifest dactilografiat împrăştiat printre oamenii din Piaţa Operei şi a fost publicată în „Luptătorul Bănăţean” din 22 decembrie 1989 (numele care, după fuga lui Ceauşescu, îl luase vechiul ziar „Drapelul Roşu” al Comitetului Judeţean PCR Timiş).

La Bucureşti nu a băgat însă nimeni în seamă acest document, luptele cu teroriştii începute în seara aceleiaşi zile au acaparat atenţia opiniei publice.

Subordonarea Frontului Democratic Român faţă de CFSN (linc), hotărîtă mai apoi de Lorin Fortuna, a făcut ca întreaga activitate a FDR să devină un lucru secundar.

Reproduc mai jos „Rezoluţia Finală a Adunării Populare din Timişoara” ca un document istoric important, care arată năzuinţele oamenilor, aşa cum au fost ele exprimate în 22 decembrie 1989, nu cum au fost interpretate ulterior (din 1989 încoace mereu se găsesc cîte unii ca să reinterpreteze „idealurile revoluţiei” conform intereselor de moment).

Rezoluţia Finală a Adunării Populare din Timişoara (more…)

 

Rich Andrew Hall – „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (3). 20 Decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara ianuarie 7, 2009


Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episoadele anterioare:
Ceauşescu pleacă în Iran
18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu

20 Decembrie 1989. Protestatarii cuceresc Timişoara

Nicolae Ceauşescu s-a întors din Iran în după-amiaza de miercuri, 20 decembrie. Cîteva ore mai tîrziu a denunţat pe calea undelor „acţiunile teroriste” din Timişoara, „organizate şi dezlănţuite în strînsă legătură cu cercurile reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite ţări străine”<Citat în Rady, Romania in turmoil, pag. 97>. Dar chiar în clipele în care Ceauşescu anunţa la televiziunea naţională că în judeţul Timiş s-a decretat „starea de urgenţă”, regimul pierdea controlul asupra Timişorii. În dimineaţa de 20 decembrie, unităţile armatei au început să se retragă din Timişoara. Pe măsură ce ostaşii dispăreau de pe străzi, relatările sugerează că miliţienii şi securiştii rămaşi fie au urmat exemplul armatei au fost copleşiţi de mulţime<Budapest Domestic Service, 2115 GMT 20 decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-244, 21 decembrie 1989>. Spre seară, 100000 de oameni, aproape o treime din populaţia Timişorii, a preluat centrul oraşului în triumf. Ce a determinat o asemenea bruscă schimbare a situaţiei? A fost Timişoara abandonată protestatarilor?

Fiind împiedicată să se desfăşoare pe străzi în 18 decembrie, rezistenţa s-a mutat în fabrici. Comitete de grevă ad-hoc s-au format la unele din cele mai importante uzine din Timişoara în zilele de luni şi marţi. Ironic, reflexele totalitare ale regimului par să fi contribuit la dezvoltarea acestor mişcări greviste. Răscolind apele, luni dimineaţă în mai multe fabrici au fost trimişi activişti de partid care să lămurească muncitorii ceea ce nu se întîmplase în oraş în noaptea precedentă. Adelina Elena de la fabrica Electrobanat (ELBA pe scurt) sugerează că înainte de sosirea activistului de partid la fabrica ei, mulţi muncitori nu-şi dăduseră seama de amploarea violenţei din noaptea precedentă<Adelina Elena, „Martor ocular. Faţă în faţă”, revista Orizont, 6 ianuarie 1990, pag. 5>. Conform Elenei, prezentarea făcută de activistul de partid a fost atît de absurdă încît a provocat o reacţie complet opusă celei dorită de regim. Activistul a argumentat că „huligani, fascişti, elemente declasate şi retrograde au devastat Timişoara. Am aflat deasemenea despre Laszlo Tokes, un fanatic religios care a incitat vagabonzii să atace, fure şi să dea foc. Ei au atras şi copii în aceste acţiuni. Toţi erau beţi, inclusiv copiii şi femeile. S-au îmbătat cu lichior furat din magazinele pe care le spărseseră. Au atacat şi clădirea judeţenei [de partid] dar să nu ne îngrijorăm: toţi au fost prinşi. Toţi”<Adelina Elena, „Martor ocular. Faţă în faţă”, revista Orizont, 6 ianuarie 1990, pag. 5>.

Acesta a fost motivul, li s-a spus, pentru care „starea de urgenţă” este în vigoare (neoficial declarată în acel moment) şi toate întrunirile de mai mult de trei persoane sînt interzise. Muncitorii au fost avertizaţi împotriva răspîndirii zvonurilor. Întorcîndu-se la locurile de muncă, spune Elena, oamenilor le-a rămas o nelămurire: De unde au apărut dintr-odată în Timişoara atît de mulţi „fascişti”, „huligani” şi „beţivani” de toate vîrstele?

Dimineaţa următoare, marţi 19 decembrie, forţa de muncă majoritar femeiască de la ELBA a încetat lucrul. Răspunsul regimului a fost să trimită 200 de ostaşi la fabrică pentru a „convinge” femeile să se întoarcă la lucru. Iarăşi, efectul a fost contrar. Femeile au început să scandeze „nu lucrăm sub arme!” şi au isprăvit cu lozinca „jos Ceauşescu!”. Primarul Petre Moţ, panicat, şi secretarul judeţean de partid, Radu Bălan, s-au grăbit la faţa locului. Nefiind în stare să disperseze mulţimea furioasă, Bălan a început să-şi noteze în carneţel cererile unora dintre femei: „Vrem căldură … ciocolată pentru copii … ciorapi, lenjerie, cacao, vată”<Adelina Elena, „Martor ocular. Faţă în faţă”, revista Orizont, 6 ianuarie 1990, pag. 5>. Generalul M.Ap.N. Ştefan Guşă a fost trimis să-i salveze pe Moţ şi Bălan şi s-a trezit şi el încolţit de femei. Numai cînd s-au înregistrat ciocniri în afara fabricii, care au costat cîteva vieţi în ceea ce pare a fi fost o diversiune intenţionată, au fost în stare oficialii să profite de haos şi să scape.

Înapoi la sediul partidului, generalul Guşă a fost, după cum se zice, apostrofat şi ridiculizat pentru că „s-a speriat de nişte muieri”, dar episodul ELBA pare să fi lăsat o impresie puternică asupra recruţilor din armată şi poate chiar asupra unora din comandanţii lor. După incident, forţele regimului au evacuat zona din jurul fabricii ELBA şi angajaţii au ieşit în stradă. Din după masa de 19 decembrie focurile de armă s-au rărit iar mai tîrziu au încetat complet. Recruţii din armată s-au confruntat nu cu vandali sau cu terorişti străini în bezna nopţii, ci cu nişte femei muncitoare care exprimau frustrări legate de umilinţele absurde din viaţa de zi cu zi a ultimei părţi a epocii Ceauşescu, frustrări care nu erau străine nici recruţilor înşişi.

În dimineaţa de miercuri 20 decembrie, o grevă generală a cuprins Timişoara şi numai fabricile de pîine mai lucrau<Rady, Romania in turmoil, pag. 96>. O demonstraţie de solidaritate cu cei care îşi pierduseră rude în violenţele din zilele anterioare, şi care acum cereau să li se dea morţii [cadavrele], a dus coloane de muncitori în centrul oraşului. Unităţile armatei au lăsat cetăţenii să treacă nestingheriţi. Acesta era un prim indiciu clar al susţinerii cauzei demonstranţilor de către militarii obişnuiţi. Soldaţii au refuzat să execute ordinele iar unii chiar s-au alăturat demonstraţiei<Ibidem; Nestor Rateş, Romania: The Entangled Revolution (România: Revoluţia încîlcită), Editura Praeger, New York 1991>. Lozinca „armata e cu noi!” a răsunat în centrul Timişorii. Curînd după asta armata a început să se retragă în cazărmi.

La vremea respectivă, observatorii au fost înclinaţi să interpreteze această hotărîre ca o dovadă că linia de comandă militară se dezintegrează şi ofiţerii de rang mijlociu iau problemele în mîinile lor. Mai mult, retragerea a fost văzută ca un semn neechivoc de susţinere pentru cauza demonstranţilor. Maiorul de armată Viorel Oancea, care în 22 decembrie a devenit primul ofiţer din Timişoara care a declarat public susţinerea sa pentru revoluţie, tăgăduieşte însă ideea unei retrageri spontane: „Evident, a existat un ordin, armata nu a fost în poziţia de a lua hotărîri în mod independent. Probabil generalul Guşă sau Ion Coman [au luat această hotărîre]” <maior Viorel Oancea, interviu de Tudorel Urian, „Frica, din nou pe străzi”, revista Cuvîntul nr. 4 (14 februarie 1990)>. Înalţii comandanţi militari erau fără îndoială preocupaţi de capacitatea lor de a menţine coerenţa instituţiei şi în aceste împrejurări singura cale de a preveni o continuare a scăpării ei de sub control a fost să ia soldaţii de pe străzi<Şi alţi factori au fost sugeraţi că ar fi contribuit la retragere: de pildă ameninţarea comitetului de grevă de la combinatul petrochimic “Solventul” să arunce fabrica în aer dacă armata nu se retrage imediat. Vezi Rady, Romania in Turmoil, pag. 96-97>. Însă, indiferent ce s-ar fi urmărit, locuitorii din Timişoara au interpretat acţiunea de retragere a trupelor în cazărmi ca o susţinere pentru cauza lor.

Rapoartele sugerează că în timp ce retragerea armatei era în desfăşurare, miliţienii şi securiştii în uniformă au dispărut de asemenea de pe străzi. În ce măsură aceasta a fost parte a unei retrageri coordonate a forţelor regimului sau a fost o acţiune determinată de retragerea armatei este necunoscut. În după-amiaza de 20 decembrie au început negocieri între „Comitetul de Acţiune al Frontului Democratic Român” (care se dezvoltase din diferitele comitete de grevă înfiinţate în cele două zile anterioare), şi doi reprezentanţi ai regimului, prim-ministrul Constantin Dăscălescu şi colegul său din C.P.Ex. Emil Bobu. La timpul respectiv, asemenea acţiuni ale unor reprezentanţi înalţi ai guvernului păreau să sugereze că o falie se dezvolta în eşaloanele superioare ale ierarhiei regimului şi că unii politicieni ar putea abandona corabia. Generalul M.Ap.N. Victor Stănculescu susţine însă că Dăscălescu şi Bobu au fost trimişi la Timişoara din ordinele directe ale lui Ceauşescu<General Victor Atanasie Stănculescu, interviu de Ioan Buduca, în Cuvîntul nr. 8 (29 martie 1990), pag. 9>. La fel afirmă şi Rady că „ei acţionau conform instrucţiunilor preşedintelui şi … doar trăgeau de timp”<Rady, Romania in turmoil, pag. 97>.

Convorbirile s-au tărăgănat ore întregi iar Dăscălescu şi Bobu au făcut doar făgăduieli vagi, spunînd că principalele cereri ale demonstranţilor trebuie să aştepte revenirea în ţară a lui Ceauşescu. Conform lui Rady, asemenea tactici de tărăgănare au fost folosite şi în timpul evenimentelor din noiembrie 1987 de la Braşov: s-au dus negocieri cu reprezentanţi ai protestatarilor, dar de îndată ce regimul şi-a restabilit controlul recenţii parteneri de negociere au fost arestaţi<Ibidem>. Anunţarea de către Ceauşescu a „stării de urgenţă” indică clar că nu abandonase demonstranţilor controlul Timişoarei<Ibidem, pag. 97-98>. Totuşi se pare că dispariţia miliţienilor şi securiştilor în uniformă a avut scopul să detensioneze situaţia şi să ofere credibilitate eforturilor echipei de negociatori a regimului. După ce demonstranţii ar fi părăsit străzile, probabil ofiţerii ar fi reapărut.

Sugestia că regimul încerca să restabilească controlul prin alte mijloace este întărită de cazul lui Ioan (Dorel) Curuţiu. Puspoki a afirmat că Securitatea a infiltrat mai mulţi ofiţeri (cel puţin un bărbat şi o femeie) în conducerea demonstranţilor cu scopul de a o compromite şi de a manipula pe ceilalţi lideri<F. Puspoki, „Piramida umbrelor (III)”, Orizont nr. 11 (16 martie 1990), pag. 4>. Curuţiu a fost unul din reprezentanţii FDR care au negociat cu Dăscălescu şi Bobu<Radu Ciobotea, “Incredibil. La Timişoara – Miliţia înarma revoluţionarii”, Flacăra, nr. 33 (14 August 1991), pag. 4-5>. Comentariile lui Curuţiu după evenimente au fost foarte dubioase<El pretinde că în după-masa de 20 decembrie a fost numit “comandant al gărzii revoluţionare a FDR”; că Miliţia a trimis o scrisoare de recunoaştere către FDR; şi că în 22 Decembrie Miliţia a furnizat revoluţionarilor pistoale mitralieră şi staţii de emisie-recepţie>. Dar ceea ce trezeşte cu adevărat bănuieli este locul unde a ajuns Curuţiu după evenimente: în 1990 s-a dovedit a fi maior în „departamentul de serviciu şi armament” al Ministerului de Interne<Ibidem>.

Comentariu propriu (Marius Mioc): Afirmaţia că „Comitetul de Acţiune al Frontului Democratic Român” s-a dezvoltat din comitetele de grevă formate în întreprinderi este inexactă. Au fost două comitete ale revoluţionarilor formate în 20 decembrie 1989. Primul, cel de la Consiliul Judeţean PCR, s-a format cînd s-a pus problema să se alcătuiască o delegaţie care să dialogheze cu primul ministru. S-a putut înscrie în acea delegaţie cine a avut curajul, din mulţimea care era atunci în faţa Consiliului judeţean PCR. Ştiindu-se că numele celor care vor face parte din delegaţie vor ajunge în posesia autorităţilor, nu mulţi au fost cei care au avut curajul să se treacă pe listă. Al doilea comitet revoluţionar s-a format la Operă. Lorin Fortuna povestea că aflîndu-se în mulţimea din faţa Operei şi ridicînd privirea spre balconul acesteia, i-a venit spontan ideea că ar fi bine să vorbească oamenilor din balcon <Miodrag Milin – „Timişoara în revoluţie şi după”, Editura Marineasa, Timişoara 1997, pag. 107>. Ulterior, de la balconul Operei s-a lansat chemarea la grevă generală (care fusese deja declanşată, dar ca o mişcare spontană a muncitorilor, fără „comitete de grevă” înfiinţate formal, căci nici nu prea avea nimeni curajul să se declare membru al unui comitet de grevă), s-a anunţat crearea Frontului Democratic Român (FDR) şi s-a cerut formarea de comitete ale FDR în fiecare întreprindere. Cele două comitete revoluţionare formate independent s-au unit apoi, de la consiliul judeţean PCR s-a trimis vorbă la Operă să vină şi reprezentanţi de acolo pentru tratativele cu Dăscălescu, iar după ce judeţeana de partid a fost evacuată membrii comitetului de acolo s-au dus la Operă unde au fost cooptaţi în FDR. Deci, în înfiinţarea FDR există o doză de spontaneitate, a contat cine a intrat mai repede în clădirea Operei sau s-a înscris mai repede pe o listă, unul din criteriile de selecţie fiind şi cel de a avea curajul să-ţi declari numele adevărat.

motica_curutiuDespre Curuţiu am întrebat-o pe Mihaela Munteanu, care a fost secretară a FDR iar acum e secretară a asociaţiei „Victoria”. Dînsa mi-a spus că acesta a fost numit comandant al gărzii revoluţionare a FDR abia după fuga lui Ceauşescu, pînă atunci Sorin Oprea fiind cel care a condus garda. După revoluţie Ioan Doru Curuţiu a ajuns comandant al Poliţiei Timişoara la propunerea Consiliului Judeţean FSN (condus la acea vreme de Lorin Fortuna). Numirea lui Curuţiu în fruntea Poliţiei municipiului Timişoara, cît şi a lui Radu Motica în fruntea Poliţiei judeţului Timiş, s-a anunţat în „Renaşterea Bănăţeană” din 5 ianuarie 1990.

 

Institutul Revoluţiei contra Comisiei Tismăneanu septembrie 1, 2008


(articol publicat iniţial în septembrie 2007 pe ro.altermedia.info)

Institutul Revoluţiei Române (IRR) condus de Ion Iliescu (preşedinte) şi Claudiu Iordache (director general) a consacrat nr. 9 (nr. 2/2007) din “Caietele Revoluţiei” comentării raportului comisiei Tismăneanu cu privire la dictatura comunistă din România. Cearta dintre cele două cete de istorici finanţate din bugetul statului este de interes pentru noi contribuabilii, de aceea reproducem principalele luări de poziţie publicate în revista IRR. Remarcăm totodată adevărul exprimat de vechea vorbă cu paiul din ochiul altuia şi bîrna din ochiul propriu.

Claudiu Iordache critică numărul de pagini prea mic dedicat revoluţiei române şi faptul că documentul esenţial al revoluţiei române este considerat “Proclamaţia de la Timişoara” din martie 1990 (cu punctul 8 care cerea interzicerea participării la alegeri a activiştilor comunişti), adevăratele documente ale revoluţiei fiind după părerea dumisale Proclamaţia Frontului Democratic Român de la Timişoara şi Proclamaţia Consiliului FSN citită de Ion Iliescu la TVR în 22 decembrie 1989. Aceleaşi critici le aduce şi Lorin Fortuna.

Ioan Scurtu, director adjunct al IRR, reia criticile lui Iordache şi adaugă la ele prezenţa unor neistorici în comisia Tismăneanu. Din 18 membri ai comisiei numai 6 sînt istorici, şi din ăştia numai 3 sînt specialişti în istoria contemporană. Un singur academician (Alexandru Zub – Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologice) era în comisie, dar acesta nu e contemporaneist. Scurtu, fiind specialist în istorie contemporană, nu e prima oară cînd susţine că doar specialiştii “contemporaneişti” trebuie să vorbească despre revoluţie şi comunism. Ne amintim de cele scrise de un alt membru (acum în dizgraţie) al Consiliului Ştiinţific al IRR, Bogdan Murgescu: “În timpul regimului comunist istoria contemporană a fost subdomeniul istoriografic cel mai supus presiunilor ideologiei oficiale. (…) mulţi dintre istoricii care doreau să evite aceste presiuni au preferat să studieze perioade mai îndepărtate în timp”. Concluzia lui Scurtu este: “Am depăşit faza în care un Iosif Chişinevschi sau un Mihail Roller dădeau indicaţii cum să se predea istoria”. Asta nu împiedică IRR să dea indicaţii despre cum să se predea istoria revoluţiei, inclusiv prin scrisori către ministrul învăţămîntului (pag. 49 din “Caietele Revoluţiei” nr. 2/2007) şi să publice texte iscălite de către neistorici, precum Ion Iliescu sau Claudiu Iordache.

Mihail Andreescu contestă caracterul anticomunist al revoluţiei, spune că doar prin 12 ianuarie 1990 s-a observat o orientare anticomunistă. E contrazis de Gelu Voican Voiculescu, care zice că în 22 decembrie 1989 cînd Iliescu s-a adresat de la balcon mulţimii, aceasta a strigat “fără comunişti!”. Timişoreanul Sorin Oprea adaugă că încă din noaptea de 16/17 decembrie 1989 s-a strigat la Timişoara “jos comunismul!”.

Sergiu Nicolaescu (membru în Colegiul Naţional IRR) spune că “acest raport, care se pretinde prezidenţial, este o ruşine!”. Aminteşte şi el de scandarea “fără comunişti” a mulţimii bucureştene din 22 decembrie 1989, dar zice că a fost cînd a vrut să vorbească Verdeţ, contrazicîndu-se astfel cu Gelu Voican. Mai zice că “în ziua de 23-24 erau o mie de terorişti reţinuţi la M.Ap.N. Din aceşti o mie de terorişti în 2-3 zile nu a mai existat niciunul (…) au căzut pe mîna unor procurori şi pe mîna poliţiei care i-au eliberat”. Interesant cum CFSNul care conducea ţara şi din care Nicolaescu făcea parte nu are nici o responsabilitate în asta. Mai zice regizorul că “Avem dovezi privind intervenţii străine în cadrul Revoluţiei Române (…) Se cunosc grupuri de avioane de la Timişoara şi de la Bucureşti care au ridicat nişte arabi. Se cunoaşte un grup de arabi care au traversat România” şi nu uită să pomenească că a cercetat timp de 6 ani revoluţia română “în cele mai mici detalii”. Cum a cercetat-o eu deja am comentat în cartea mea “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”.

Lorin Fortuna, lider al comitetului revoluţionar din Timişoara numit Frontul Democratic Român (FDR) în 1989, numit de Ion Iliescu în Colegiul Naţional al IRR, mai aminteşte cele zise de procurorul Dan Voinea, că la Bucureşti a fost prezent un grup de timişoreni care au îndemnat populaţia la revoltă, pretinzînd că acel grup reprezintă “strategia elaborată şi aplicată de conducerea FDR de a face cunoscut ceea ce se întîmpla la Timişoara în restul ţării”. Ani de zile Fortuna şi grupul FDR s-au lăudat cu o singură acţiune de trimitere de oameni în altă parte pentru a duce flacăra revoluţiei – anume la Arad, mă întreb de ce abia acum îşi arogă meritul pentru acele grupuri de timişoreni plecaţi la Bucureşti. Înclin să cred că timişorenii ăia care au plecat la Bucureşti au plecat pe cont propriu, fără nici o coordonare din partea FDR. Desigur, ar trebui să vedem declaraţiile celor în cauză pentru o opinie mai exactă.

Claudiu Iordache mai spune că a fost membru fondator şi preşedinte iniţial al Societăţii Timişoara (cea cu proclamaţia din martie 1990), pe care a părăsit-o cînd s-a pus în discuţie proclamaţia cu punctul 8. Înfiinţarea cotidianului “Timişoara” s-a hotărît de conducerea FDR în urma manifestaţiei din 12 ianuarie 1990 care a răsturnat FDR de la putere în Timişoara. Această manifestaţie ar fi fost pregătită de “vechile structuri: Securitatea, ziarul fostului partid comunist “Drapelul Roşu”, informatorii, activiştii PCR”. Mai spune Iordache că autorii raportului Tismăneanu “n-au participat la Revoluţia românilor din Decembrie 1989. Iar dacă unii dintre ei au participat, memoria morală, cel puţin, le-a jucat festa”. Există totuşi şi participanţi la revoluţie în Comisia Tismăneanu (Radu Filipescu, de pildă). Dar oare istoricii de la IRR, Ioan Scurtu, de pildă, au participat la revoluţie? O întrebare pe care Iordache n-o pune.

Răzvan Theodorescu apreciază raportul comisiei Tismăneanu ca “un raport al frustrării”. Apreciază că Ion Iliescu era “dizidentul numărul unu. Era omul de care ştiam toţi că poate să vină, eventual, în locul lui Ceauşescu (…) era pe buzele tuturor”. Eu, ca mulţi alţii, nu ştiam în 1989 că Iliescu e “dizidentul numărul unu”, nici acum nu ştiu să fi semnat acesta vreun text anti-Ceauşescu înainte de 22 decembrie 1989, dar cu ajutorul IRR poate se va impune în opinia publică acest discurs istoric.

Dumitru Mazilu declară că “nu putem accepta ca acest raport să se constituie drept document de studiu obligatoriu în toate unităţile de învăţămînt”. “În instituţiile de învăţămînt să ajungă adevărurile despre revoluţie şi nu minciuna despre revoluţie” zice Mazilu, a cărui nemulţumire este tot neglijarea proclamaţiei FDR şi a Comunicatului către ţară prezentat de Ion Iliescu în 22 decembrie 1989, care a deschis “acea eră nouă din istoria românilor”.

Mihai Iacobescu (membru în Consiliul Ştiinţific al IRR) se întreabă: “Să-mi dea lecţii domnul Tismăneanu, care nici nu a fost în ţară?”. La Suceava revoluţia a fost spontană, adaugă, şi îşi aminteşte din CFSN (unde a ajuns ca reprezentant din teritoriu, nu era pe lista iniţială – nota mea) că Doina Cornea era “prezentată ca un fel de eroină (…) ea lua o foiţă în mînă, abia o citea, nu avea nimic practic de spus şi făcea un fel de opoziţie permanentă (…) Domnul Iliescu a avut o conduită foarte chibzuită şi nu cred că noi găseam un alt personaj atunci”. Mai critică domnul Iacobescu – nu văd legătura cu raportul Tismăneanu – că “am vîndut ţara, inclusiv castelul Peleş (…) la fel, Castelul Bran” şi se plînge de “aceste sume uriaşe pe care poporul acesta le va plăti”. Uită însă să menţioneze numele celui care a promulgat Legea 10/2001 datorită căreia se fac toate aceste retrocedări şi se plătesc despăgubirile către foştii proprietari – adică Ion Iliescu.

Florin Şperlea (proaspăt membru în Consiliul Ştiinţific al IRR în locul demisionarului Miodrag Milin) spune că “deşi există institute de specialitate, plătite din bani publici, care au în programele lor de cercetare aspecte majore ale evoluţiei regimului comunist din România, Comisia se suprapune activităţii acestora, fiind cheltuite sume importante, tot din bani publici (…) realizarea raportului ar fi costat 100000 de dolari”. Are omul dreptate cu irosirea banului public şi suprapunerea activităţilor, dar e cam selectiv. IRR a avut în 2006 un buget de 33,8 miliarde lei vechi, nu ştiu bugetul pe 2007. Cînd ai un buget anual de aproape 1,5 milioane dolari, cum are IRR, să critici comisia Tismăneanu pentru că a cheltuit 0,1 milioane dolari e cam fără obraz. Cît despre suprapunerea activităţilor, ideea ar fi: există IRR care studiază revoluţia, nimeni altcineva să nu-şi mai bage nasul în acest subiect! Mai aminteşte Şperlea că nu e frumos că Tismăneanu şi-a criticat tatăl, de conflictul cu Goma şi de faptul că Sorin Antohi, prieten cu Tismăneanu, s-a dovedit colaborator al Securităţii. Antohi nu e însă printre semnatarii raportului Tismăneanu, mărturisesc că nu pricep relevanţa cazului Antohi în această discuţie. Alte critici vizează lipsa unei concluzii, extinderea nejustificată a ariei de analiză pînă la iunie 1990 şi neglijarea celor 2 documente anterioare Proclamaţiei de la Timişoara (proclamaţia FDR şi programul CFSN). Este supărat dl. Şperlea şi pe caracterizarea regimului instaurat în decembrie 1989 ca “neocomunist, antiliberal şi antipluralist”. Nu cred că are motive de supărare, Ion Iliescu declarase în ianuarie 1990 că avem nevoie de democraţie “originală”, multipartidismul ar fi depăşit istoriceşte şi se exprimase pentru posibilitatea existenţei democraţiei cu un despot înţelept. Campania electorală din 1990 a fost plină de violenţe contra opoziţiei, iar la televiziune se auzeau chemări de scoatere în afara legii a partidelor de opoziţie (cu sprijinul lui Răzvan Theodorescu, directorul TVR) – inclusiv în iunie 1990, cînd partidele au fost acuzate de trafic de droguri şi falsificare de bani.

Colonelul Iordan Rădulescu spune că “nu mai exista forţă în România să ne oprească” şi explică că a avut discuţii cu generalul Militaru, care-i povestea cum se întîlnea prin parcuri şi complota. “I-am spus: domnule general, puteaţi să vă întîlniţi 2000 de ani şi nu făceaţi nimic”.

Virgil Hosu, preşedintele ALTAR, povesteşte despre revoluţia din Timişoara, fără a comenta raportul Tismăneanu.

Ion Iliescu explică că “condamnarea de fond a comunismului a făcut-o Revoluţia Română”, cu alte cuvinte nu mai era necesar un nou raport de condamnare a comunismului. Raportul “bagatelizează” revoluţia consacrîndu-i doar 6 pagini din 600 (de fapt 8 pagini, în varianta publicată pe situl Preşedinţiei României; în varianta tipărită ulterior la Editura Humanitas capitolul despre revoluţie a fost complet scos; să fie oare aceasta urmarea criticilor IRR? – nota mea). Este jignitor la adresa revoluţiei să se spună că “adevărata cartă a Revoluţiei din decembrie 1989 a fost proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990″ şi să se ignore comunicatul către ţară al CFSN din 22 decembrie 1989, care e adevăratul program politic al revoluţiei. Raportul jigneşte şi Timişoara, căci neglijează proclamaţia din 21 decembrie 1989. Ideea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara aparţine de fapt lui Dan Amedeo Lăzărescu, reprezentant PNL în CPUN. Raportul neglijează şi alegerile din mai 1990 (Iliescu chiar consideră alegerile alea democratice). “Autorii raportului fac apologia Pieţii Universităţii; ei de fapt sînt sclavii ideologiei Pieţii Universităţii, care a introdus atunci elemente de tensiuni şi stări conflictuale în societatea românească” (deci nu ascunderea teroriştilor şi minciuna de la TVR a dus la stări conflictuale, ci manifestaţiile care protestau faţă de aceste lucruri). “Tot aici, în raport, se vehiculează o minciună. Apropo de Piaţa Universităţii, se afirmă că manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent. Care manifestaţie a fost reprimată, domnilor? Deci, au stat o lună şi ceva în Piaţa Universităţii. Nimeni nu s-a atins de ei (…) După alegerile din 20 mai participanţii la acele manifestaţii nocturne s-au retras. Liga studenţilor s-a retras. Marian Munteanu, a 2-a zi după alegeri, a dat o declaraţie publică, anunţînd că Liga Studenţilor se retrage din piaţă. PNŢCD, în ziua următoare, a făcut o declaraţie similară. Şi au încetat orice fel de manifestări. A rămas în piaţă un grup, aşa-zişii grevişti ai foamei, în corturi, care prezentau şi un spaţiu imund. Televiziunea bulgară s-a amuzat cu prezentarea unor scene din corturile respective. (…) Pe 11 iunie (…) vicepremierul Vătăşescu s-a întîlnit cu o delegaţia a greviştilor foamei. Şi a ajuns cu ei la o înţelegere. Ce revendicau ei? Post liber de televiziune. El, fiind şi specialist în domeniu, le-a explicat ce înseamnă alt post de televiziune, la tehnica de atunci şi la mijloacele financiare de atunci ale ţării. Au înţeles. S-au angajat că se retrag din piaţă. Pe această bază s-a luat măsura eliberării Pieţii, pe 13 dimineaţa, cînd cei mai mulţi nici nu mai erau în corturi”. Indiferent ce o fi zicînd Iliescu, e limpede că acordul de eliberare a pieţii n-a fost acceptat de manifestanţi, căci altfel nu era nevoie de intervenţia din 13 iunie. Nu cunosc scenele din piaţă prezentate de televiziunea bulgară, dar faptul că nu au fost prezentate de televiziunea română arată cîtă dreptate aveau manifestanţii să ceară un post de televiziune independent. Cu academicianul Răzvan Theodorescu în frunte, TVR numai liberă nu era. Dacă PNŢCD s-a retras din piaţă, de ce a fost devastat sediul acestui partid în 14 iunie? Continuă Iliescu: “Nu minerii au adus violenţa în viaţa politică românească. Ei nu au fost în Bucureşti pe 12 ianuarie, cînd putea să se işte o ciocnire periculoasă. N-au fost în Bucureşti pe 28 ianuarie cînd, deşi conducătorii demonstraţiei se aflau în dialog cu conducerea CFSN şi a Guvernului, elemente dintre demonstranţi au aruncat cu sticle incendiare la parterul clădirii Guvernului. Pe 18 februarie a fost devastată clădirea Guvernului (…) Au năvălit peste el [Gelu Voican] şi au vrut să-l arunce pe fereastră. Aceştia nu erau mineri. Era în schimb, domnul Mărieş de la Asociaţia 21″. Iliescu califică raportul Comisiei prezidenţiale drept “un act antinaţional” şi este revoltat de citarea procurorului Dan Voinea ca autoritate despre fenomenul teroriştilor “care ar fi fost inventaţi de cei care au preluat puterea în decembrie. Auzi ce năstruşnicie!”. În continuare Iliescu deapănă amintiri din zilele revoluţiei: În 22 decembrie “la 18,30, primul foc, prima rafală, s-a tras spre biroul în care lucram noi. Întîmplător oare, chiar spre biroul respectiv? (…) Timp de 4 zile am stat sub foc continuu (…) puteam să fim împuşcaţi oricare dintre noi (…) Vin nişte scribălăi să dea lecţii celor care şi-au asumat riscuri şi răspunderi şi care au contribuit esenţial la înfăptuirea Revoluţiei Române”. Totuşi Iliescu nu dă nici o explicaţie pentru dispariţia teroriştilor care chipurile, l-au atacat şi pe el (creindu-i mitul de erou naţional), ori aceşti terorişti nu puteau dispărea în totalitate dacă nu existau complicităţi în chiar interiorul puterii instalate în 1989, mai ales că se anunţase prinderea unora dintre aceştia. Concluzia lui Iliescu este că “ar trebui ca în toate manualele de istorie să fie prezentate documentele de bază: comunicatul către ţară cu programul revoluţiei române [adică textul citit de Iliescu la TV – nota mea], Proclamaţia de la Timişoara din 21 decembrie, nu cea din martie”. După ce a luat puterea, în 1989 şi perioada următoare, Iliescu nu amintea nimic despre Proclamaţia FDR de la Timişoara, televiziunea, radioul şi presa aservită FSN au făcut totul pentru ca aceasta să fie uitată (după cum se remarcă în punctul 13 al Proclamaţiei de la Timişoara: “Cu excepţia ziarului România Liberă, în presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti evenimentele comentate ca revoluţionare sînt numai cele din 21-22 decembrie”). Acum, din motive tactice, acest document este reabilitat, cu sprijinul timişorenilor numiţi de Iliescu la IRR precum Claudiu Iordache, cel fugărit de mulţime în decembrie 1990 pe străzile Timişorii, şi Lorin Fortuna, cel care a obţinut 0,1% din voturi ultima oară cînd a candidat la Primăria Timişorii.

Contraamiral Dinu Ştefan spune că “Impulsul revoluţiei române s-a dat de afară”. Comparînd intrările de turişti străini din decembrie 1989 “vom constata cu surprindere că, dacă Bulgaria, Ungaria şi Iugoslavia au intrări şi ieşiri normale, care se petreceau şi anterior, la Uniunea Sovietică descoperim că au intrat în România, în decembrie 1989, peste 56000 de turişti, cu 45% mai mult decît în anul precedent”. Ion Iliescu îl combate pe Dinu: “aceasta nu înseamnă că această mişcare a fost generată de acţiunile unor agenţi diversionişti trimişi în România”. Dinu îi explică: “Aş vrea să vă rog să înţelegeţi că eu nu am spus ca factor hotărîtor sau determinant acest impuls, această scînteie din exterior. (…) Acest impuls din exterior a avut un rol cu totul secundar şi el rămîne secundar. Dar nu poate fi ignorat totalmente, pentru că atunci vom întîlni nişte formule şi nişte concluzii stranii, cum şi sînt deja, pentru că aceşti terorişti, vezi doamne, erau din armată, aceşti terorişti erau, ştiu eu, oamenii lui Iliescu, pentru că… Aţi văzut că dumneavoastră ne-aţi explicat că v-au pus în spate că aţi organizat terorismul”. Mai limpede explicaţie că e nevoie să se răspîndească ideea unor diversionişti străini pentru a fi îndepărtate bănuielile ce există asupra lui Iliescu nici că se putea.

Alecu Ivan Ghilia spune că l-au apucat durerile de cap auzind ponegririle la adresa revoluţiei ale antevorbitorului (Dinu Ştefan). El a ieşit în stradă fără să fie instruit de nimeni.

Mircea Brenciu spune că “ne aflăm într-o eroare mare de tot. Revoluţia Română a început la Braşov” (15 noiembrie 1987). Aminteşte că tatăl lui Tismăneanu e activist de partid, cominternist. Revoluţia a scos la iveală unii oameni din nomenclatură, dar aceştia “erau marginalizaţii nomenclaturii, erau urmăriţii nomenclaturii, şi ca atare făceau rezistenţă în România (…) domnul Iliescu făcea rezistenţă”. Un moment crucial a fost “cînd generalul Stănculescu s-a predat în faţa revoluţionarilor. A spus: dau puterea Revoluţiei”. Interesant, pe măsură ce probabilitatea ajungerii la puşcărie a generalului Stănculescu creşte (vezi confirmarea condamnării sale de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în 2007, după rejudecare), apar noi relatări romanţate despre rolul său crucial în victoria revoluţiei. Brenciu continuă criticînd mass-media: “Chiar la Braşov avem o gazetăreasă care a luat de curînd certificat de revoluţionar şi care vorbeşte despre evenimentele din decembrie de parcă ar fi evenimenţială, nu revoluţionară”.

Alexandru Oşca (membru în Consiliul Ştiinţific al IRR) se alătură celor care susţin că documentele revoluţiei din decembrie 1989 au fost proclamaţia Frontului Democrat Român din 20 decembrie 1989 (de fapt 21 decembrie – nota mea) şi Comunicatul FSN din 22 decembrie 1989. Referitor la proclamaţia de la Timişoara din martie 1990, Oşca remarcă cît este de elaborată şi că manifestaţia din Piaţa Universităţii a susţinut doar punctul 8 al acesteia, nu şi celelalte 12 puncte, care sînt foarte interesante. Observă că o formulare apropiată de cea a Comisiei Tismăneanu se găseşte într-o scrisoare a Sfatului Frontului Popular din Moldova, în care se spunea: “noi, românii de pe teritoriile ocupate de comuniştii sovietici, considerăm Proclamaţia de la Timişoara drept document final al revoluţiei române”.

Criticile la adresa raportului Tismăneanu continuă şi în nr. 10 (nr. 3/2007) al “Caietelor Revoluţiei”, unde profesorul Gheorghe Buzatu (care nu e membru IRR) spune: “Credeţi că Tismăneanu a fost băgat degeaba în Comisia pentru studiul comunismului? (…) El vrea să ne impună o schemă oficială. El vrea să deculpabilizeze neamurile sale, vinovate de holocaustul roşu”. Înainte Tismăneanu fusese acuzat pentru rolul său de Pavlic Morozov, care-şi acuză propriul părinte în raportul care l-a coordonat, acum e acuzat că ascunde vinovăţia neamurilor sale.

Precum se vede IRR-ul doreşte să impună ideea că principalele documente ale revoluţiei din 1989 sînt Comunicatul către ţară al CFSN, citit de Ion Iliescu (şi scris de Dumitru Mazilu) şi “Proclamaţia FDR” din 21 decembrie 1989, care ar fi adevărata “Proclamaţie de la Timişoara”. În acest scop Ion Iliescu are sprijinul timişorenilor din FDR care i-a numit la IRR, Claudiu Iordache şi Lorin Fortuna.

De înţeles încercarea domnilor Iordache şi Fortuna de a scoate în evidenţă proclamaţia lor, din 21 decembrie 1989, dar ei au citit proclamaţia aceea, au tipărit-o şi apoi au uitat-o. N-a existat de-a lungul vremii o insistenţă din partea lor de a face respectate ideile din acea proclamaţie, ei după ce au aderat la FSN au considerat revoluţia încheiată. Populaţia Timişorii a gîndit însă altfel iar în 12 ianuarie 1990, printr-o manifestaţie de protest, s-a realizat înlăturarea de la conducerea judeţului Timiş a lui Lorin Fortuna, iar apoi, la sfîrşitul lui ianuarie 1990, organizarea de alegeri libere, ceea ce se ceruse şi la revoluţie (Timişoara n-a mai aşteptat alegerile pe plan naţional). Proclamaţia FDR cuprindea, de pildă, “dreptul de a manifesta liber”, dar observ că domnii din IRR nu acceptă dreptul la manifestaţie decît atunci cînd le convine. Cînd manifestaţia a fost contra propriilor persoane, cum a fost cazul în 12 ianuarie 1990, aceasta devine nelegitimă, operă a “comuniştilor şi securiştilor”.

Trebuie spus că există cel puţin 3 documente ale revoluţiei din Timişoara:
1. Lista de revendicări înaintată prim-ministrului Constantin Dăscălescu în 20 decembrie 1989 la Consiliul Judeţean Timiş
2. Aşa-numita Proclamaţie FDR citită demonstranţilor în dimineaţa de 21 decembrie 1989 şi tipărită prima oară în 22 decembrie 1989 în manifestul “A căzut tirania!”.
3. Rezoluţia finală a Adunării Populare din Timişoara, citită manifestanţilor şi multiplicată pe foaie volantă în 22 decembrie 1989 şi tipărită în “Luptătorul Bănăţean” din 22 decembrie 1989.

De ce, din aceste 3 documente, IRR susţine ca document fundamental al revoluţiei cel de-l doilea? Motivul este, bănuiesc, că numai în redactarea celui de-al doilea document au avut rol Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache, membri în Colegiul Naţional al IRR. Logic ar fi ca “Rezoluţia finală” să fie considerat documentul fundamental, dar acesta are cîteva cusururi:
– a fost redactat de Radu Motica (actual profesor de drept din Timişoara), care nu e membru la IRR
– conţine, la punctul 1, “demiterea din toate funcţiile de partid şi de stat a tiranului Nicolae Ceauşescu şi a soţiei acestuia, precum şi a tuturor membrilor din familie”. Dacă s-ar accepta această rezoluţie finală drept document fundamental al revoluţiei rezultă că Ceauşescu a fost deja destituit prin hotărîrea adunării populare din Timişoara înainte ca Iliescu să fi anunţat destituirea sa prin Comunicatul către ţară al CFSN, ceea ce nu convine preşedintelui IRR.

În contrast, documentul alcătuit de Fortuna care acum se doreşte a fi promovat ca document fundamental al revoluţiei nu declară destituite autorităţile comuniste ci cere un dialog cu ele, şi cere demisia lui Ceauşescu, dar nu îl destituie. Rămîne astfel posibilă interpretarea că Iliescu, prin Comunicatul către ţară al CFSN, este cel care l-a destituit pe Ceauşescu, realizînd revendicarea FDR.

Am fost unul dintre cei care au contribuit la revitalizarea Proclamaţiei FDR, pe care am reprodus-o în cărţile mele “Falsificatorii istoriei” şi “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (ediţiile 1994, 1995, 1999), iar “Comisia pentru adevăr şi dreptate” a Asociaţiei “17 Decembrie” din Timişoara, pe care o înfiinţasem, mereu făcea referire la punctul III alineatul unu al acestei proclamaţii, care cerea tragerea la răspundere a celor care reprimaseră revoluţia. Eram cam singuratic pe atunci în referirile mele la acest document al revoluţiei, acum văd că şi Iliescu îl susţine (din gură, dar tot Iliescu e cel care a graţiat o mulţime de criminali din revoluţie).

Lorin Fortuna, autorul proclamaţiei FDR, este şi cel care a trădat-o, nearătînd după revoluţie vreo preocupare pentru realizarea celor scrise în ea. Nu Tismăneanu, ci regimul Iliescu este cel care a făcut uitată proclamaţia FDR, încă din 1990. Mass-media fesenistă (radioteleviziunea) a promovat peste tot doar Comunicatul către ţară a CFSN, neglijînd complet ce se întîmplase la Timişoara. Manifestaţia din 12 ianuarie 1990, atît la Timişoara cît şi la Bucureşti, a fost rezultatul unor legitime nemulţumiri populare. În cazul Timişorii, chiar din cartea editată de Lorin Fortuna “Rolul Frontului Democratic Român în cadrul revoluţiei române din decembrie 1989″ (Editura Artpress 2007) se vede că Lorin Fortuna pierduse sprijinul majorităţii membrilor FDR. La pag. 59 se publică lista membrilor Consiliului judeţean Timiş al FSN cu menţionarea membrilor FDR şi sublinierea celor “rămaşi loiali conducerii FDR” (adică lui Fortuna). O simplă numărătoare arată că loialii erau în minoritate. La pagina 104 Fortuna publică un comunicat din “Renaşterea Bănăţeană” din 25 ianuarie 1990 prin care reprezentanţii “consiliilor FSN” din 95 de întreprinderi din Timişoara şi alte 23 din judeţ denunţă caracterul nedemocratic al constituirii conducerii administrative din Timişoara şi judeţul Timiş după revoluţia din 1989, cerînd alegeri libere (ceea ce s-a cerut şi la revoluţie). Interpretarea lui Fortuna este că acel comunicat este o manevră a fostului ziar comunist “Drapelul Roşu”, rebotezat “Renaşterea Bănăţeană”, pentru a submina FDR. De fapt, întrunirea reprezentanţilor a peste 100 de întreprinderi care să conteste autorităţile numite de FDR este un fapt remarcabil, care arată amploarea nemulţumirii timişorenilor din acea perioadă faţă de linia politică a lui Fortuna, care-şi pierduse de fapt susţinerea chiar în interiorul FDR. Ar fi fost un act de cenzură ca “Renaşterea Bănăţeană” să nu pomenească nimic despre asta. Ori, tocmai contra cenzurii s-a făcut revoluţia. Consiliile FSN din întreprinderi care l-au contestat pe Fortuna nu aveau legătură cu partidul politic FSN care s-a înregistrat la tribunal abia în februarie 1990, ci erau organisme alese de muncitorii timişoreni ca urmare a revoluţiei. Membrii consiliilor FSN din întreprinderi erau deseori aceeaşi care contribuiseră la declanşarea grevei generale din 20 decembrie 1989 contra regimului ceauşist. Din acest punct de vedere situaţia din Timişoara a fost un caz unic, nemaiîntîlnit în altă parte a ţării.

În martie 1990 Proclamaţia FDR era deja uitată de opinia publică, iar “Proclamaţia de la Timişoara” a reprezentat opinia celor care nu voiau să accepte propaganda oficială că Ion Iliescu este reprezentantul idealurilor revoluţiei. Nu ştiu dacă această proclamaţie merită titlul de document fundamental al revoluţiei, cum zice comisia Tismăneanu, ea nefiind pusă în practică rămîne doar un proiect ratat. Punerea ei în aplicare la 18 ani după revoluţie ar fi prea tîrzie, efectul nu ar fi nici pe departe acelaşi (însăşi proclamaţia vorbea de “primele trei legislaturi” în care să se interzică candidatura foştilor activişti comunişti, răstimp care deja a trecut). Aş considera mai bine slujite idealurile revoluţiei dacă l-aş vedea pe Iliescu rămînînd în afara parlamentului nu printr-o interdicţie legală, ci pierzînd alegerile prin vot uninominal într-o circumscripţie oarecare. În martie 1990 însă, cînd Ion Iliescu era înfăţişat peste tot ca emanaţie a revoluţiei şi orice contestare la adresa sa era întîmpinată cu violenţă, era nevoie ca cineva să zică că “Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului” (punctul 7 al Proclamaţiei de la Timişoara).