„Misterul” celor 40 de cadavre

Capitol din cartea mea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (Editura Sedona, Timişoara 1999). Tema am tratat-o şi în cartea „Falsificatorii istoriei” (Editura Almanahul Banatului 1994; Editura Marineasa 1995).

Pe la sfîrşitul anului 1990 şi începutul anului 1991 devenise aproape o axiomă în presa dimboviţeană existenţa unei mari enigme a revoluţiei: faptul că, chipurile, nimeni nu-i revendică pe cei 40 de morţi din Timişoara incineraţi la Bucureşti.

mortitir11mortitir2

Această aşa-zisă enigmă a fost popularizată iniţial prin articolul „Morţii din TIR-ul frigorific – ofiteri D.I.A.?” iscălit de Gheorghe Olbojan în revista „Zig-Zag” nr. 9/aprilie 1990. Pentru ca dezinformarea să aibe succes, articolul este scris într-un stil antiiliescian şi anticomunist. Domnul Gheorghe Olbojan, întîmplător, de meserie securist, este şi autor al cărţii „Good bye, domnule Pacepa”.

Să urmărim mai departe dezvoltarea acestui aşa-zis mister.

Francezul de origine română Radu Portocală scrie, într-o carte apărută iniţial în Franţa, în 1990: „trupele USLA ale Securităţii erau bine reprezentate la Timişoara. Membrii lor erau educaţi într-un spirit sinucigaş. Este foarte posibil ca provocatorii – ucişi cu toţii de armată – să fie din rîndul lor (…) S-ar putea astfel explica un alt mister: dacă membrii USLA au facut provocările cu preţul vieţii lor, este foarte posibil ca ale lor să fie şi cadavrele furate de Securitate în ziua de 18 din morga oraşului, pentru ca apoi să fie incinerate la Bucureşti” („România. Autopsia unei lovituri de stat”, Agora Timişoreană în colaborare cu Editura Continent 1991, pag. 35-36).

În articolul „Procesul lui Filip Teodorescu şi neorevizionismul maghiar” din ziarul „Azi” (30 august 1990), I. Baicu afirmă categoric: „Nici pînă astăzi morţii transportaţi de la Timişoara şi incineraţi la Bucureşti n-au fost revendicaţi de către cineva (din România)”. Dl. Baicu e convins că aceştia ar proveni din rîndul celor „cîteva mii de agenţi infiltraţi de Budapesta (şi de Moscova)”.

Nici Corneliu Vadim Tudor nu se lasă mai prejos: „cei 40 de morţi transportaţi cu autoduba frigorifică, n-au fost nici revoluţionari, nici ofiţeri români ai D.I.A., cum s-a tot spus pînă acum, au fost pur şi simplu agenţi maghiari pe care oamenii lui Vlad, Stamatoiu şi Teodorescu i-au dibuit şi i-au lichidat (…) pe teritoriul Ungariei a fost dezvelit recent un monument consacrat victimelor maghiare ale Revoluţiei din România !” („România Mare” 31 august 1990).

În ziarul „Azi” din 9 decembrie 1990, Petre Meldin se arată convins că Laszló Tökes deţine cheia misterului: „Oare de ce procuratura militară nu l-a citat ca martor pentru a declara ce ştia despre cele 40 de cadavre incinerate ?” („Pastorul necurat”)

Generalul Emil Macri, inculpat în procesul Timişoara, aminteşte şi el, în „Adevărul” din 26 februarie 1991, faptul că nimeni nu revendică cadavrele incinerate.

Aurel Perva şi Carol Roman, ziarişti la „Tineretul Liber”, în cartea „Misterele revoluţiei române” (Casa de editare „Răscruci de milenii” SRL, pag. 15-18 ) prezintă problema celor 40 de cadavre într-un mod pretins obiectiv, punînd faţă în faţă varianta „România Mare” (agenţi maghiari) şi varianta „Zig-Zag” (ofiţeri D.I.A.). Un singur lucru nu le trece prin minte domnilor Aurel Perva şi Carol Roman: atît „România Mare” a lui Corneliu Vadim Tudor, cît şi „Zig-Zag”-ul lui Ion Cristoiu, mint cu egală neruşinare.

Iată lista martirilor a căror trupuri au fost arse la crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti:

1. Andrei Maria, 25 ani, Timişoara, str. Ion Ionescu de la Brad bl. A 107 ap. 12
2. Apro Mihai, 31 ani, Timişoara, str. Naturii 4 sc. B ap. 20
3. Balmuş Vasile, 26 ani, Timişoara, str. Luminii 35 sc. A ap. 4
4. Balogh Pavel, 69 ani, Timişoara, str. Mangalia nr. 18
5. Bărbat Lepa, 43 ani, Timişoara, str. Ion Raţiu 6A
6. Belehuz Ioan, 41 ani, Timişoara, str. Gr. Alexandrescu 40
7. Belici Radian, 25 ani, Timişoara, str. 16 Februarie bl. 17 sc. B ap. 58
8. Bînciu Leontina, 39 ani, Timişoara, str. Elevului 3 sc. A ap. 12
9. Caceu Margareta, 40 ani, Timişoara, str. Dîmboviţa 6A
10. Carpîn Dănuţ, 25 ani, Timişoara, str. Textiliştilor 20 ap. 6
11. Chörösi Alexandru, 24 ani, Timişoara, str. Reşiţa 19
12. Ciobanu Constantin, 43 ani, Timişoara, str. Transilvaniei 9 sc. D ap. 10
13. Cruceru Gheorghe, 25 ani, Timişoara, str. Hebe 47
14. Csizmarik Ladislau, 55 ani, Timişoara, str. Cosminului 11
15. Ewinger Slobodanca, 20 ani, Variaş, sat Gelu nr. 68, jud. Timiş
16. Ferkel-Şuteu Ştefan Alexandru, 43 ani, Timişoara, str. Cheia 3 sc. A ap. 8
17. Florian Antoniu Tiberiu, 20 ani, Timişoara, complex studenţesc cămin 2
18. Gîrjoabă Constantin Dumitru, 30 ani, Timişoara, str. Bicaz 11 ap. 4
19. Haţegan Petru, 47 ani, Timişoara, str. Chişodei 89
20. Ianoş Paris, 18 ani, Timişoara, str. Cozia 57 ap. 7
21. Iosub Constantin, 18 ani, Chişoda, str. Bucegi 32, jud. Timiş
22. Ioţcovici Gh. Nuţu, 25 ani, Timişoara, bd. Gheorghe Lazar 40 sc. E ap. 2
23. Lăcătuş Nicolae, 27 ani, Timişoara, str. Mediaş 2A
24. Luca Rodica, 30 ani, Timişoara, str. Muzicescu 26 ap. 3
25. Mardare Adrian, 20 ani, Timişoara, str. Dorobanţilor bl. D 14
26. Miron Ion, 50 ani, Timişoara, str. Haga 10
27. Motohon Silviu, 35 ani, Timişoara, str. Liniştei 3 ap. 7
28. Munteanu Nicolae Ovidiu, 25 ani, Orăştie, str. Unirii 61B, jud. Hunedoara
29. Nagy Eugen Francisc, 17 ani, Turda, str. Zambilelor 10 ap. 10, jud. Cluj
30. Opre Gogu, 40 ani, Cerneteaz nr. 275, jud. Timiş
31. Osman Dumitru, 24 ani, Sadova nr. 183, jud. Dolj
32. Oteliţă Aurel, 34 ani, Timişoara, Calea Lipovei cămin 8, ap. 88
33. Radu Constantin, 33 ani, Timişoara, str. Luţa Ioviţă 6
34. Sava Angela Elena, 25 ani, Timişoara, str. Ştefan Stîncă bl. 119
35. Sporer Rudolf Herman, 33 ani, Timişoara, str. Musorgschi 24
36. Stanciu Ion, 42 ani, Timişoara, str. Naturii 1 sc. B ap. 14
37. Wittman Petru, Timişoara, str. Ungureanu 11
38. Zăbulică Constantin, 30 ani, Timişoara, str. Constantin cel Mare 13

La iniţiativa noastră, această listă (cu cîteva nume lipsă, care nu erau cunoscute în 1991) a fost publicată în „Renaşterea Bănăţeană” din 2 martie 1991, „Adevărul” din 13 martie 1991, „Naţiunea” nr. 12/1991, „Timişoara” 29 noiembrie 1991. Revista „România Mare” a refuzat să publice lista.

În ciuda dezminţirilor, teoria misterului celor 40 de cadavre este deosebit de persistentă. De pildă, Ilie Stoian, în cartea „Decembrie 89 criminala capodoperă” (Editura Evex, Bucureşti 1998 ) scrie: „în mod curios, cele 40 de cadavre neidentificate nu au fost revendicate de nimeni. Nici un locuitor al Timişoarei nu a reclamat, ulterior revoluţiei, dispariţia fără urmă a vreunui membru al familiei (…) credem că respectivele 40 de cadavre aparţin unora dintre agenţii străini care au fost trimişi la Timişoara pentru a incita populaţia la revoltă” (pag. 40-41). Ilie Stoian, fost redactor la săptămînalul „Expres” condus de Cornel Nistorescu, a mai scris şi volumul „Decembrie 89 – Arta diversiunii” (Editura Colaj 1993), este deci un individ cu pretenţii de specialist în istoria revoluţiei.

Identificarea răposaţilor s-a făcut de către rudele acestora, pe baza certificatelor medico-legale de constatare a decesului. Aceste certificate conţin doar o descriere sumară a victimelor, care nu întotdeauna a fost suficientă pentru identificare. Există cîteva cazuri în care s-a stabilit apartenenţa victimelor la grupul celor incineraţi prin mărturii, eliberîndu-se certificate de deces ulterioare, prin hotărîre judecătorească. Există totodată 7 certificate medico-legale de deces care n-au fost revendicate de nimeni, dar la 5 dintre persoanele de pe listă nu s-a stabilit certificatul medical corespunzător (s-a recunoscut decesul în timpul revoluţiei pe bază de martori şi hotărîre judecătorească). E posibil ca şi în viitor să se mai identifice morţi din acest grup, dintre persoanele dispărute în acea perioadă (există două cazuri de dispăruţi suspectaţi că au fost în grupul incineraţilor: Zornek Otto şi Pisek Zoltan). O piedică în calea identificării o prezintă felul sumar în care au fost alcătuite certificatele de deces.

Hăţişurile politicii sovietice şi moldoveneşti, văzute de Mircea Druc

Cartea lui Viorel Patrichi “Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu” (Editura Zamolxe, 1998), dezvăluie fapte din viaţa politică românească şi sovietică, care le credem interesante pentru cititorii noştri. Mircea Druc a fost prim-ministru al Republicii Sovietice Moldoveneşti (1990-1991) şi candidat la preşedinţia României (1992).

Provenit dintr-o familie ţărănească, în copilărie viitorul prim-ministru se ocupa de păscutul oilor. De aceea lipsea uneori de la şcoală. Dar a învăţat să-şi impună voinţa. Avea probleme cu un berbec, care l-a pocnit de şi-a pierdut cunoştiinţa, dar apoi “l-am prins de corn, l-am bătut peste bot şi nu m-a mai împuns niciodată” (pag. 9).

Etapele următoare ale vieţii lui Mircea Druc, descrise în carte: tractorist în Kazahstan, student la Leningrad, viaţa la Moscova, excluderea din PCUS, mutarea la Cernăuţi, implicarea în mişcarea naţională din 1988-1990, prim-ministru al Republicii Moldova, candidatura la preşedinţia României.

De la cazul Şoltoianu-Usatiuc i se trage lui Druc dosarul de naţionalist. Alexandru Usatiuc-Bulgăr a fost un basarabean naiv care i-a scris lui Ceauşescu, cerîndu-i sprijin pentru activitatea antisovietică din Basarabia. A cerut şi audienţă la Ceauşescu, dar a fost primit doar de nişte consilieri ai acestuia (pag. 106-107). Apoi, Securitatea română a informat KGB-ul sovietic despre preocupările lui Usatiuc. KGB-ul i-a arestat pe Usatiuc şi colaboratorii acestuia (Ghimpu, Graur şi Şoltoianu). Toţi au primit ani grei de puşcărie. Cam ăsta a fost “antisovietismul” şi “patriotismul” regimului Ceauşescu, în care destui naivi mai cred şi azi.

La procesul Şoltoianu, Druc a fost citat ca martor, dar declaraţiile sale n-au fost pe placul KGB-ului, motiv pentru care a fost obligat să plece de la Politehnică.

Numele lui Druc apare şi într-o informare pe care Securitatea lui Ceauşescu a trimis-o KGB-ului, despre persoanele care, vizitînd ambasada României din Moscova, s-ar fi exprimat “tendenţios” despre politica URSS (pag. 109-110). Însă acea informare nu specifica concret în ce au constat exprimările tendenţioase, de aceea Druc a scăpat de puşcărie. Citez din carte (pag. 111): “Ceea ce puteau să spună românii şi l-ar fi costat pe Mircea Druc foarte mult era însă altceva şi n-au spus. În securitatea română erau şi patrioţi adevăraţi, români autentici”. Trebuie să te cheme Druc ca să apreciezi “românii autentici” din Securitate, că te-au trădat numai pe jumătate, nu complet. Alcevaul ăla pe care securiştii români patrioţi nu l-au spus KGB-ului nu este explicat, dar se scrie “nici acum nu se cunoaşte dacă sovieticii au ştiut sau nu ceva”. Deci nu e clar dacă chiar au existat taine între români şi sovietici.

Druc considera necesară moldovenizarea instituţiilor sovietice. A vrut să intre în KGB, dar “în momentul în care Mircea Druc ar fi vrut să intre în KGB, se pare că eminenţele cenuşii renunţaseră deja să-l racoleze, din cauza dosarului” (pag. 102). Tudor Botnaru, cel care în 1990 avea să devină şeful KGB din RSS Moldova, i-a cerut sfatul dacă să intre sau nu în KGB, iar Druc i-a zis să intre (pag. 113-114). La aeroportul Şeremetievo din Moscova, unde a lucrat ca tălmaci şi dispecer, Druc a trebuit să aibe raporturi cu KGB. Exemple de colaborări cu KGB sînt la pag. 114-115. Colonelul KGB Frolov îl chema la el acasă, i-a prezentat-o pe fiică-sa. Degeaba, Druc n-a vrut să se însoare cu ea. S-a însurat pînă la urmă cu o moldoveancă.

După ce a fost dat afară din PCUS, pentru naţionalism, Mircea Druc scrie o cerere de reabilitare în care explică: “am fost, sînt şi voi fi comunist” (pag. 120-132). Sovieticii refuză însă să-l reabiliteze.

In 1981 Mircea Druc se mută la Cernăuţi. “Intoleranţa ucraineană părea mai agresivă decît cea rusă” observă Druc (pag. 237). Cînd se înfiinţează societatea Mihai Eminescu din Cernăuţi, Druc devine vicepreşedinte. În 1989 contribuie la înfiinţarea primei clase cu predare în limba română din Cernăuţi – cu 16 elevi. Pînă în 1991 numărul elevilor va creşte la 60 (pag. 297). Deci, pînă în 1989 n-au existat în Cernăuţi nici un fel de clase cu limbă de predare română.

În 1990 cîştigă din primul tur un mandat de deputat al Republicii Moldova, candidînd din partea Frontului Popular (FPM) (pag. 348-351). În 25 mai 1990 e ales prim-ministru, cu nici un vot împotrivă şi o singură abţinere – un deputat din Tiraspol (pag. 370). Guvernul însă nu şi l-a ales el, ci parlamentul. “Oricît de teribilist ar fi fost Mircea Druc, el nu putea să-şi schimbe măcar dactilografa” (pag. 375). Totuşi, pentru funcţia de şef al KGB-ului chişinăuan a izbutit să-l promoveze pe vechiul său cunoscut Tudor Botnaru (pag. 357).

Primul atac după numirea ca prim-ministru a venit de la fraţii români. Aristide Buhoiu de la televiziunea română i-a prezentat un escroc pe nume Tomescu, care se pretindea om de afaceri american. Acest Tomescu a înşelat apoi o mulţime de basarabeni “cu sute de mii, poate milioane de ruble”. Fiindcă Druc l-a primit bine pe Tomescu şi a apărut cu acesta la televizor, a fost atacat vehement de presa sovietică (pag. 377).

Ca prim-ministru al Republicii Moldova, era şi membru în guvernul sovietic. De 2 ori pe săptămînă mergea la şedinţe la Cremlin (pag. 378). “Din punct de vedere politic, Mircea Druc era o premieră absolută în toată Uniunea Sovietică: era singurul demnitar care fusese dat afară din PCUS” (pag. 380).

A încheiat tratate bilaterale cu alte republici sovietice fără acceptul Cremlinului. Primul asemenea tratat a fost între Moldova şi Rusia. “La insistenţele lui Mircea Druc, Boris Elţin acceptă declanşarea procesului de descentralizare reală, cooperare directă pe orizontală între republici, fără acceptul lui Gorbaciov. Era primul document de acest fel din Uniunea Sovietică, pe care Mircea Druc l-a gîndit ca pe o a 2-a undă seismică, de dezagregare a imperiului” (explicaţie la fotografia de la semnarea tratatului moldo-rus, între pag. 448-449). A ţinut legătura cu toţi naţionaliştii interesaţi de destrămarea URSS, de la gruzinul Gamsahurdia pînă la baltici.

Moscova l-a sabotat. Moldova avea nevoie de furaje, ca să nu moară vitele de foame după un an secetos. Exista contract cu Kazahstanul, dar “Nazarbaev ascultă de Rîjcov, e omul lui Gorbaciov şi are ordin să-l pună cu botul pe labe pe Druc, să nu onoreze contractele de livrare a grîului furajer” (pag. 385). Pînă la urmă Druc a obţinut furajele din Vest (pag. 423), deşi legislaţia sovietică nu îngăduia relaţii economice directe (pag. 385). Deci, Mircea Druc a săvîrşit ilegalităţi!

Botnaru, şeful KGB din Chişinău, l-a avertizat că şeful KGB de la Moscova, Kriucikov, i-a cerut să-l dea jos pe Druc (pag. 392). Snegur primise se pare acelaşi ordin. Alt adversar a lui Druc a fost deputatul FPM Andrei Vartic. “Imediat după ce a primit, la indicaţia lui Mircea Snegur, prima tranşă de 25 milioane de ruble pentru fundaţia şi teatrul lui, Andrei Vartic a început să facă istericale în mass-media Chişinăului: Păzea! Druc duce ţara de rîpă” (pag. 393).

Privatizarea n-a vrut s-o înceapă pînă nu se adopta Legea Băncii Naţionale şi Legea despre cetăţenie. Altfel republica şi-ar fi vîndut avuţia pe nişte saci cu ruble care ar fi devenit fără valoare (pag. 426). Aştepta de la parlament vreo 25 de legi “fără de care nu se putea mişca” (pag. 425), dar principala preocupare a parlamentului era “demisia lui Druc”.

În mai 1991 Druc a fost destituit. Păcat că în momentul destrămării URSS (august 1991) Druc nu mai era prim-ministru! Au fost manifestaţii de stradă în favoarea sa. Grigore Vieru a fost printre cei care potoleau manifestanţii: “Am sacrificat pe Mircea Druc fiind siliţi de împrejurări. Mircea Snegur a fost alături de noi în momentele cele mai grele. Să-l lăsăm să muncească” (pag. 436).

În decembrie 1991 s-au făcut alegeri directe pentru preşedintele Republicii Moldova. În legea electorală s-a pus un articol despre timpul minim de locuire în republică. Astfel, lui Druc i s-a interzis să candideze, Snegur rămînînd unicul candidat.

Druc n-a avut în guvern oameni pe care să se sprijine. Despre KGB-istul Botnaru, cu care coresponda prin anii ‘60, se spune: “Timp de un an cît a fost şeful guvernului de la Chişinău, Mircea Druc nu a primit nici o notă informativă de la generalul Tudor Botnaru, care în mod firesc i se subordona. Începuse criza din Transnistria, din Găgăuzia, dar nici un raport al securităţii nu a fost înmînat primului ministru despre această dramă. E greu de presupus că ofiţerii KGB şomau în acea perioadă” (pag. 510-511). Oare i-o fi trecut prin minte lui Druc să-i ceară lui Botnaru asemenea rapoarte?

Conform hotărîrii congresului FPM, în 1992 Druc a candidat la preşedinţia României. A avut discuţii pentru susţinere cu Radu Ceontea de la PUNR, dar acesta a pierdut şefia PUNR. A fost susţinut de Mişcarea Ecologistă, Asociaţia Pro Basarabia şi nişte organizaţii ale românilor din exil. Au fost discuţii şi pentru susţinerea sa de către Convenţia Democratică. “Nicolae Lupan şi Tudor Bompa sperau să-l convingă pe Corneliu Coposu să-l accepte pe Mircea Druc candidat la preşedinţia României din partea Convenţiei Democratice. ‘Renunţăm la MER, nu ne trebuie PUNR şi mergem la Versoix să te prezint regelui’, zice Lupan (…) ‘Bine, dar eu nu sînt monarhist’. ‘Auleu, dar e fioros, dragă!’ l-ar fi calificat imediat Ana Blandiana, oracolul Convenţiei Democratice” (pag. 483).

Fără sprijinul unui partid serios, Druc a ieşit ultimul dintre cei 6 candidaţi. În timpul campaniei electorale, a fost atacat inclusiv de aşa-zişii naţionalişti de la “România Mare” şi “Vatra Românească” (pag. 489-490): “«Mircea Druc – kaghebist» – atît avea de spus Alcibiade în «România Mare» din 5 iunie 1992. «Doamne, cît ne-am bucura ca dl. Druc să ajungă preşedinte al Rusiei. Este mai greu să ni-l imaginăm pe dl. Druc, însă, ca preşedinte al României. (…) pe dl. Druc, se pare, Moscova îl ţine scai de candidatura la preşedinţia României. Aşa este, d-le Druc?» scria Aureliu Goci în «Naţiunea» (nr. 28 din 10-16 iulie 1992), «foaie a spiritului românesc de pretutindeni», publicaţie a Uniunii «Vatra Românească», editată de prof. dr. Iosif Constantin Drăgan”.

Totuşi, care e “ultimul imperiu” cu care se luptă Druc? Viorel Patrichi explică pe ultima copertă a cărţii: “Un experiment, poate mai subtil decît comunismul, paralizează lent spiritul naţional al popoarelor în numele unei armonii care va veni. (…) Lupta cu imperiul consumist, cel mai teribil din istoria lumii, este abia la început”.