Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

CPRD cere anularea certificatelor de eroi-martiri pentru 4 securişti omorîţi la revoluţie octombrie 25, 2010


În şedinţa CPRD din 19 octombrie 2010, printre altele s-a discutat şi situaţia securiştilor omorîţi la revoluţie care au primit titlul de erou martir.

Citez din procesul verbal al şedinţei (linc): (more…)

 

Culisele revoluţiei (1). Noi am mers cu gîndul „acum ori niciodată” (video) iunie 22, 2010


Emisiune din decembrie 2003 de la TVR Timişoara despre culisele revoluţiei. Cred (opinie subiectivă) că este una din cele mai alerte emisiuni pe această temă, fiind reprezentate o diversitate de puncte de vedere. O voi prezenta în serial pe acest blog şi recomand cititorilor urmărirea tuturor episoadelor. Invitaţi: Virgil Măgureanu (fost director SRI), Radu Tinu (fost adjunct al şefului Securităţii Timiş), Remus Avramescu (reporter la TV Belgrad, printre primii ziarişti străini care au transmis despre revoluţia din Timişoara), Miodrag Milin (istoric timişorean, autor al mai multor cărţi despre revoluţie), Constantin Chiticaru (maior în rezervă, fost membru al mişcării CADA), Florin Kovacs (avocat, cîştigător al unui proces de daune legat de revoluţie), Adrian Sanda (fost membru al Frontului Democratic Român, avea să devină apoi secretar de stat la SSPR din partea PSD), Tudorin Burlacu (deasemeni fost membru al Frontului Democratic Român), Sorin Oprea (lider al mulţimii în 16 decembrie 1989, şef al gărzii Frontului Democratic Român), Marius Mioc, Costel Bursuc (pe atunci preşedinte al Asociaţiei Luptătorilor Timişoreni Arestaţi în Revoluţie). Emisiunea era transmisă în direct în Piaţa Operei, de unde au intervenit şi alţi invitaţi. Comentariile mele ulterioare sînt cu litere cursive, între paranteze drepte.

Transcriere înregistrare: (more…)

 

Dialog CADA, Petre Roman şi Victor Stănculescu (10). Domnul general Chiţac a avut la Timişoara cel puţin o activitate echivocă (video) iunie 16, 2010


Continuarea discuţiei din 1 martie 1990 dintre ofiţerii Comitetului de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA) şi reprezentanţii guvernului, primministrul Petre Roman şi nou numitul ministru al apărării naţionale Victor Atanasie Stănculescu. Comentariile mele sînt cu litere cursive între paranteze drepte.

Vezi şi primele nouă părţi ale acestui dialog:
Armata a dus greul luptei împotriva terorismului. A vorbi despre rolul armatei în represiune este nepotrivit
Roman: „Meritele generalului Militaru nu pot fi neglijate şi anulate”
Foarte puţini comandanţi militari s-au schimbat după revoluţie
Trebuie să lăsăm să limpezim lucrurile, şi asta nu se face decît în timp
Trebuie să pornim de la premiza că armata este un element de stabilitate în societate
Pe comandanţii militari i-a testat tocmai revoluţia, domnule primministru
Ar trebui o supercomisie care n-ar încăpea într-o sală de sute de oameni
În timpul revoluţiei am suferit groaznic din cauza problemei dotării tehnice a armatei
Niciodată n-am să părăsesc colegii din guvern la un impuls exterior

Transcriere înregistrare: (more…)

 

Candidaţi la alegerile parlamentare, văzuţi din punctul de vedere al revoluţiei din 1989 noiembrie 15, 2008


Actualizare 8 octombrie 2010: Înlocuire înregistrare video de pe saitul trilulilu.ro cu înregistrare video de pe youtube.

Despre: Petre Roman (PNL), Ioan Talpeş (PD-L), Eugen Bădălan (PD-L), Constantin Dudu Ionescu (PD-L), Viorel Oancea (PD-L), Pompiliu Alămorean (Partidul Verde), Tudorin Burlacu (Partidul Verde), Nicu Mihoc (PD-L)

Petre Roman, prim-ministrul FSN „emanat” de revoluţie, candidează din partea PNL în Colegiul 1 Senat pentru diasporă, care include statele din Europa şi Asia.

Petre Roman este prim-ministrul care i-a avut în guvern pe generalii Chiţac şi Stănculescu, vinovaţi de crime în timpul revoluţiei de la Timişoara. Deşi informat asupra acestui fapt, i-a menţinut în continuare în guvern şi a desfiinţat comisia care cercetase evenimentele din decembrie 1989 de la Timişoara. În prima parte a guvernării sale au apărut acei „terorişti” care chipurile voiau să-l readucă pe Ceauşescu la putere, dar care au dispărut fără urmă, nu înainte de a convinge populaţia de eroismul noilor guvernanţi care înfruntă focul acestor terorişti. Tot în timpul guvernării Roman s-a încercat falsificarea adevărului despre revoluţie prin ascunderea implicării în represiune a armatei şi declararea generalului-criminal Vasile Milea drept erou naţional. Cînd au apărut demonstraţii de stradă care cereau adevărul, participanţii la ele au fost acuzaţi că „destabilizează” şi înfieraţi ca posibili duşmani ai statului. Sub influenţa acestei propagande, mineri şi alte grupuri de muncitori au acţionat violent împotriva opoziţiei, în 29 ianuarie, 19 februarie şi 14-15 iunie 1990. Ziarul „Azi”, oficios al partidului FSN condus de Petre Roman, a declanşat în acea perioadă o campanie virulentă de ponegrire a celor care se opuneau FSN-ului. Din punct de vedere economic, guvernarea Petre Roman a fost cea mai dezastruoasă guvernare post-decembristă a României, atunci fiind puse bazele procesului inflaţionist iar produsul intern brut pe locuitor a ajuns în 1991 (anul căderii guvernului Roman) la numai 82% din cel înregistrat în 1989.

Ioan Talpeş, fost consilier a lui Ion Iliescu, candidează din partea PD-L pentru Senat în Colegiul 7 Bucureşti. Ioan Talpeş a fost şi continuă să fie un om de încredere al fostului preşedinte. În 2004 Ion Iliescu l-a numit pe Talpeş în conducerea Institutului Revoluţiei Române, dar acesta s-a retras de acolo. În prezent, Talpeş îşi exprimă admiraţia faţă de Ion Iliescu pe saitul său personal, la rubrica „Repere”: Ion Iliescu – politicianul fundamental pentru România după 1989, personalitate care, într-o stare de graţie a cerului, a avut şansa să acţioneze, cu succes, pentru a asigura continuitatea conceptului naţional şi geografic statal românesc, într-un moment în care majoritatea românilor nu au înţeles despre ce era vorba”.

Generalul Eugen Bădălan candidează din partea PD-L în Colegiul 2 Cameră Brăila. Conform „Jurnalului Naţional” din 26-28 octombrie 2004, în timpul revoluţiei Bădălan, ofiţer M.Ap.N., aflat la Arad, a poruncit maiorului Diaconescu să-i împungă cu baioneta pe demonstranţi, dar acesta a refuzat. La Arad nu s-a tras pînă în 22 decembrie 1989. I-am consacrat domnului Bădălan un capitol din cartea mea „Revoluţia din Timişoara şi minciunile din Jurnalul Naţional”. În decembrie 2007 Eugen Bădălan a fost trimis în judecată de procurorii anticorupţie, pentru un prejudiciu de 1,3 milioane euro. În martie 2008, procesul a fost suspendat, datorită unor excepţii de neconstituţionalitate.

Un alt candidat notabil este Constantin Dudu Ionescu, care candidează din partea PD-L pentru Camera Deputaţilor, în sectorul 4 Bucureşti. Dudu Ionescu a fost ministru al apărării, şi apoi al internelor în guvernarea CDR, din partea PNŢCD. În perioada în care făcea parte din guvern a propus „amnistia evenimentelor, a unora dintre lucrurile care s-au întîmplat în 1989 – evident, cele în afara caracterului penal”. O aberaţie – pentru că amnistiile se dau exclusiv pentru fapte care au caracter penal. Dacă o faptă n-are caracter penal nu e nevoie să fie amnistiată. De fapt, omul încerca să-i scape pe criminalii din decembrie 1989 (a criticat hotărîrea instanţei în procesul generalilor Chiţac şi Stănculescu cînd aceasta era la primă instanţă – vezi „Jurnalul Naţional” din 17 iulie 1999), dar pentru manipularea publicului a adăugat că propunerea nu se referă la fapte cu caracter penal. Dacă propunerea sa ar fi avut izbîndă, bineînţeles că în textul final s-ar fi eliminat fraza cu lipsa caracterului penal al faptelor amnistiate. După declinul PNŢCD Constantin Dudu Ionescu s-a înscris în Partidul Umanist (mai apoi Conservator) a lui Dan Voiculescu, dar acum văd că a ajuns la PD-L. Şi Dudu Ionescu a beneficiat de imensa onoare de a avea un capitol consacrat într-una din cărţile mele – „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”. Mai jos puteţi vedea şi un protest al meu din 1997, la Televiziunea Timişoara, faţă de faptul că Dudu Ionescu participase la dezvelirea unui monument ridicat în cinstea generalului-criminal Ştefan Guşă. TVR Timişoara a cenzurat parţial protestul meu, anume nu a difuzat şi partea în care ceream explicit destituirea lui Dudu Ionescu.

Alt candidat PD-L este Viorel Oancea, care candidează în Colegiul 2 Senat Timişoara Est. În 22 decembrie 1989 Oancea (pe atunci maior M.Ap.N.) a apărut în balconul Operei ca să informeze demonstranţii că este alături de ei. Era la ora 9, înainte de fuga lui Ceauşescu. Conform cărţii lui Miodrag Milin „Timişoara 15-21 decembrie” (IPBT 1990, pag. 162) generalul Guşă l-a ameninţat pe Oancea cu tribunalul militar, iar procurorul militar Izdrescu s-a şi prezentat la unitatea militară a lui Oancea, pentru a face anchetă. Nu s-a mai făcut ancheta findcă a fugit Ceauşescu.
De remarcat că generalul Guşă îl atacă pe Oancea în interviul dat lui Pavel Coruţ (cartea „Să te naşti sub steaua noastră”, Editura Gemenii 1993) pe motiv că el nu reprezenta armata.
După revoluţie Oancea a ajuns colonel şi şef al poliţiei Timiş. A fost membru al Comisiei Guvernamentale de Anchetă despre evenimentele din Timişoara, poziţie din care a iscălit pentru trimiterea în judecată a generalilor Ştefan Guşă, Mihai Chiţac şi Victor Atanasie Stănculescu. După cum zice Rodica Giura, se pare însă că n-a participat efectiv la lucrările acelei comisii, ci doar a semnat pe materialul strîns de alţii. În 2007, Viorel Oancea a primit o diplomă de onoare din partea Institutului Revoluţiei Române condus de Ion Iliescu („Caietele Revoluţiei” nr. 1/2008, pag. 29).

Alt revoluţionar timişorean care candidează este Pompiliu Alămorean, la Colegiul 1 Senat Timişoara Vest, din partea Partidului Verde.
Pompiliu Alămorean a fost în 1990 primarul Timişorii. În 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu, a fost printre cei care au ocupat sediul Securităţii Timiş. Pentru alte oraşe asta ar fi o faptă revoluţionară remarcabilă, dar la standardele din Timişoara e cam puţin, motiv pentru care Alămorean a fost acuzat că ar fi impostor şi că a ajutat impostori să primească certificate de revoluţionar prin asociaţia de revoluţionari „Fundaţia Revoluţiei”, pe care o conduce. A mai candidat de cîteva ori, de obicei nu obţinea decît vreo 1% din voturi.

Tot în judeţul Timiş, la colegiul 3 Senat, zona Sînnicolaul Mare, Jimbolia, Deta, candidează Tudorin Burlacu, din partea Partidului Verde.
Tudorin Burlacu a fost membru în Frontul Democratic Român şi este preşedintele asociaţiei de revoluţionari „Egalitate, Frăţie, Cooperare, Colaborare”. A fost şi membru al comisiei care dădea certificate de revoluţionar, am scris în treacăt despre asta. Despre Tudorin Burlacu, am găsit un pasaj interesant în scrierile lui Lorin Fortuna: „Am solicitat, cu aceeaşi ocazie, includerea Biroului Permanent al FDR în cadrul Consiliului Naţional al Frontului Salvării Naţionale, constituit la Bucureşti. Din nefericire, unul dintre cei care au dus acest mesaj, a decupat partea de jos a documentului şi, în locul rămas liber, a lipit o listă cu aproximativ 60 de nume de membri fondatori ai FDR (probabil pentru a figura şi el în cadrul acestei componenţe false a Biroului Permanent al FDR), creînd astfel şi o situaţie specială, deoarece lista, astfel modificată, avea mai mulţi membri decît cei din componenţa, de atunci, ai Consiliului Naţional a FSN. Ştim cine este acest om, care ne-a creat şi ulterior multe prejudicii, nouă şi Revoluţiei române, şi menţionăm că, din motive pe care nu le-am înţeles, respectiva persoană (Tudorin Burlacu) s-a bucurat ulterior de o atenţie specială din partea unor conducători ai FSN, şi, în special, din partea lui Ion Iliescu şi a lui Iosif Dan. Cert este că acel Consiliul al FSN s-a format neţinînd cont de documentul respectiv”.

Nicu Mihoc candidează la Colegiul 1 Tîrgu Mureş, pentru Camera Deputaţilor, din partea PD-L. În 1989 era actor la Teatrul Naţional din Timişoara, prilej cu care a recitat o poezie din balconul Operei din Timişoara. Pe acest blog a fost prezentată înregistrarea respectivă. Nicu Mihoc a spus manifestanţilor din Piaţa Operei din Timişoara, în 21 decembrie 1989: Fraţi români! Sînteţi minunaţi! Laşul din mine a [fost] învins! Ţin să vă anunţ că de 4 zile am stat închis în casă, neputînd participa aici din frică! Dar am venit alături de voi! (urale) Mă numesc Nicu Mihoc şi sînt actor al Teatrului Naţional din Timişoara (urale). Sînt născut în comuna Hălmagiu unde Iancu a poposit! (urale) Şi-acum, pentru voi, cele mai frumoase versuri pe care le-am găsit la această oră: Învingătorii nu mai au măsură / Şi-n cartea de istorie se-aşează / Şi doar învinşii au simţirea trează / Şi doar învinşii scriu literatură / Ei nu suportă fără (neînţelegibil) / Acelor care-nvinşii mint şi peste / Învinşii se ascund într-o poveste / Şi de acolo murmură şi-ntreabă / Învingătorii sînt sătui de toate / Şi cartea de istorie răsfrînge / Întreagă ridicarea lor prin sînge / Şi că mai mult ca ei nici nu se poate / Albac, dar sîngerează-nvinşii / [neînţelegibil; apoi sfîrşit înregistrare]. Nicu Mihoc nu a cerut certificat de revoluţionar (nu figurează pe saitul SSPR).

 

Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (2) octombrie 29, 2008


Comentariu la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Episoadele precedente:
“Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
“Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.
Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: „diversiune” şi „revoltă populară” (I) – prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Totuşi, serviciile secrete pot arunca cu vorbe la întîmplare. Ştim asta din pilda recentă a zvonurilor despre armele irakiene de distrugere în masă. Referitor la raportul SRI despre revoluţie, subsemnatul, în numele Asociaţiei „17 Decembrie” a răniţilor şi familiilor îndoliate din revoluţie Timişoara, am contestat acest raport imediat ce a fost publicat (1994), cerînd şi destituirea directorului SRI Virgil Măgureanu. Există, cel puţin la Timişoara, o opinie larg răspîndită că instituţiile statului român, inclusiv SRI, au avut constant interesul să ascundă vinovaţii de crimele din 1989, inclusiv prin lansarea în mijloacele de (dez)informare în masă a unor false teorii despre revoluţie. Această opinie primeşte confirmări chiar şi de la Stoenescu, care ne spune că multe documente au fost „prelucrate” la M.Ap.N. după revoluţie (notă de subsol la pag. 290). Dacă la M.Ap.N. s-au putut falsifica documente, cum ne spune fostul şef al Direcţiei de Relaţii Publice al Armatei Alex Stoenescu, de ce n-ar putea falsifica documente şi SRI-ul? (Totuşi, la SRI pare să fie vorba mai mult de formulări ambigui şi insinuări decît de falsificare directă de documente)

Pe de altă parte, premeditarea dezorganizării mitingului din 21 decembrie nu e neapărat opusă teoriei revoltei spontane. Leon Nica, de pildă, imediat după revoluţie a declarat că a sabotat mitingul lui Ceauşescu, şi a făcut-o premeditat, adică a mers la miting cu gîndul bine stabilit să provoace o revoltă anti-Ceauşescu. Ca Leon Nica puteau să aibe gînduri similare şi alţi bucureşteni, sau chiar timişoreni despre care sînt indicii (amintite chiar de Stoenescu) că s-au deplasat la Bucureşti ca să revolte populaţia.

Într-o mulţime de zeci de mii de oameni e firesc să apară spontan şi cîţiva oameni cu iniţiativă. Odată cu anunţarea mitingului, cunoscut fiind de către opinia publică că la Timişoara au fost omorîţi oameni, ar fi fost chiar de mirare ca din 2 milioane de bucureşteni să nu se găsească cîţiva să acţioneze contra lui Ceauşescu. Cîtă vreme nu s-a dovedit că aceia care au acţionat au legături cu organizaţii oculte, teza revoltei spontane nu e deloc respinsă. E firesc ca o revoltă să înceapă cu un număr mic de participanţi iar pe parcurs să cîştige din ce în ce mai mulţi adepţi.

„Începînd cu ziua de 20 decembrie, la Timişoara s-a declanşat revolta populară, condusă din după amiaza aceleiaşi zile de Frontul Democrat Român” (pag. 253). Iarăşi vedem minimalizarea şi contestarea caracterului autentic revoluţionar al primelor zile ale revoluţiei, în care s-a desfăşurat represiunea (morţii Timişoarei au fost între 17-19 decembrie şi după 22 decembrie; din 20 decembrie pînă la fuga lui Ceauşescu n-au mai fost morţi).

„Serviciile secrete americane au încurajat formarea unor grupuri de rezistenţă anticomunistă în care au fost implicaţi, ca urmare a înţelegerilor de cooperare, şi agenţi sovietici”, scrie Stoenescu (pag. 259), iar apoi prezintă grupul „Mansarda”, care avea ca membri pe Octavian Mihăescu, Ion Rădoi, Marian Mierlă şi alţii. Practic, un grup de prieteni care se întîlneau într-o mansardă unde criticau regimul comunist. Poate au existat zeci de asemenea grupuri prin Bucureşti, grupul „Mansarda” avînd intenţii nobile dar rezultate practic nule anterior revoluţiei. Octavian Mihăescu i-a scris lui Stoenescu că grupul hotărîse „pentru ziua de 1 decembrie 1989, o întîlnire a 200 de studenţi la statuia lui Mihai Viteazul şi darea scînteii. Trebuia să fiu pe fază, pentru a comunica Ambasadei SUA numele celor arestaţi. La întîlnire nu sosiseră decît 5 persoane din 200! Căzuse acţiunea” (pag. 262). Dorinţa de anunţa Ambasada SUA (sau alte ambasade străine) despre eventuale cazuri de arestări politice e o formă firească de apărare a celor care luptă cu un sistem totalitar, care nici nu vrea să recunoască existenţa oponenţilor. Însă, atîta vreme cît nu Ambasada SUA le-a spus acestor oameni ce să facă, afirmaţia că grupul „Mansarda” ar fi fost format de serviciile secrete americane e gratuită. Ceea ce a făcut grupul „Mansarda” şi toate celelalte grupuri de acest fel care or mai fi fost prin Bucureşti să intre în acţiune au fost evenimentele de la Timişoara (cunoscute prin radio Europa Liberă), care au transmis românilor îndemnul „acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soartă”. Cei care au rămas pasivi după ce au aflat ce s-a întîmplat la Timişoara, să nu ne mai plictisească cu poveşti despre rezistenţa lor în faţa dictaturii.

Fanii unei echipe de fotbal se vor întîlni la meciul echipei favorite fără să plănuiască dinainte asta, datorită simplei răspîndiri a veştii că are loc meciul (fiecare dintre fani luînd pe cont propriu hotărîrea de a merge la meci). Aşa a fost la Timişoara, cînd vestea că „se întîmplă ceva” la casa Tokes a atras ca un magnet pe toţi cei care erau dispuşi să acţioneze împotriva lui Ceauşescu, chiar dacă nu ştiau prea bine şi nici nu îi interesa cine este Laszlo Tokes. Tot aşa a fost la mitingul anunţat de Ceauşescu în 21 decembrie. Nici un complot sau punere la cale de forţe oculte nu e necesar pentru a realiza asta, rezultatul l-ar fi putut prevedea şi Ceauşescu, dacă ar fi avut mai multă inteligenţă.

Stoenescu adună cu grijă orice declaraţie sugerează că manifestanţii din 21 decembrie 1989 nu erau români. În intersecţia cu strada Luterană era un grup „încercînd să convingă oamenii să strige Jos Ceauşescu! Martorii oculari afirmă că erau străini, cel mai probabil basarabeni” (pag. 238). Cine-s martorii ăia, nu ni se spune. Un oarecare Tudor Calotă a declarat că „am fost la Inter. Acolo erau nişte cetăţeni care strigau: Nu plecaţi! Nu erau români”, iar Petre Copilici pretinde că a fost chiar ameninţat cu arma de nişte străini să rămînă la manifestaţie (pag. 244). Nici Calotă, nici Copilici nu explică din ce cauză consideră că respectivii nu erau români, iar declaraţia cu participarea la manifestaţia anti-Ceauşescu sub ameninţarea armelor e hilară. Nicolae Dumitru a văzut un lider revoluţionar din Piaţa Universităţii care „avea o privire de ucigaş (…) nu părea a fi de la noi” (pag. 267-268). Dumitrule dragă, chiar şi un român poate avea privire de ucigaş în asemenea momente, mai ales dacă te bănuieşte că eşti securist (apropo: eşti?). Mihai Montanu a văzut nişte inşi care au coborît din nişte dacii şi s-au ataşat demonstranţilor, care „greu de spus de partea cui erau (…) aş fi tentat să zic că nu erau de-ai noştri”, de unde Stoenescu trage concluzia că daciile „aparţineau Consulatului URSS” (pag. 301). Martorul ocular Montanu nu trăsese această concluzie. Miliţianul Ionel Bejan a văzut 3 turişti sovietici care se uitau pe o hartă, dar nu rezultă din declaraţia lui că aceştia au avut legătură cu revoluţia (pag. 305-306).

Dan Iosif spune că printre revoluţionarii din Bucureşti s-au aflat şi timişoreni, veniţi să „exporte” revoluţia (pag. 280). Acei timişoreni sugerau la baricadă, prin bileţele, scandarea unor nume care să facă parte din viitorul guvern, precum Corneliu Mănescu, Mazilu, Iliescu. Aceste nume care s-ar fi scandat la baricadă sînt confirmate, după o şovăială, de Dan Iosif, dar la presiunea psihologică a interviatorului Stoenescu, care în loc să lase martorul singur să amintească numele liderilor politici presupus amintiţi la baricadă, îi dictează aceste nume lui Dan Iosif şi îi cere să le confirme (ăsta-i stilul de lucru Stoenescu, similar face cu martorul Dragoş Constantinescu – pag. 338 – acesta confirmînd doar generic că s-au scandat nişte nume, fără să indice care).

Prezenţa timişorenilor în Bucureşti nu se potriveşte cu teoria dragă lui Stoenescu despre agenturile străine, de aceea autorul nu crede că aceia ar fi fost timişoreni adevăraţi. „Ce rost avea ca tinerii timişoreni care se încadraseră mişcării de la Inter (…) să comunice cu colegii lor prin bileţele?” (pag. 282). Păi, dacă portavocea era la Dan Iosif, era normal să i se scrie pe un bileţel propuneri de scandări, cel cu portavocea dădea tonul şi nu era cazul să fie atacat Iosif ca să i se smulgă portavocea. Metoda bileţelelor a fost folosită şi în balconul Operei din Timişoara (Mariana Cernicova – „Noi suntem poporul”, Editura Intergraf, Reşiţa 2004). „Este greu de înţeles cum timişorenii care aveau la Timişoara deja o formaţiune politică bine conturată, Frontul Democrat Român, cu un program anticomunist explicit, cereau la Bucureşti un guvern format din comuniştii Corneliu Mănescu, Dumitru Mazilu, Ion Iliescu? (…) Se pare că a existat cel puţin un grup diversionist care s-a autointitulat timişorean, şi care n-avea altă legătură cu Timişoara decît diversiunea pe care o provocase acolo cu patru zile în urmă” (pag. 282). Frontul Democratic Român era denumirea pe care şi-o luase comitetul revoluţionar din clădirea Operei din Timişoara, dar acesta nu era o formaţiune politică bine conturată, căci n-avea o ideologie clară (de aia s-a destrămat după revoluţie) şi nici un program anticomunist explicit. „Proclamaţia” FDR din 21 decembrie 1989 (reprodusă la pag. 204) cerea „dialog” cu guvernul comunist a lui Dăscălescu. În plus, venirea unor timişoreni la Bucureşti nu era rezultatul unei misiuni explicite primite de la conducerea FDR. A existat în Timişoara ideea generală că trebuie făcut ceva ca revoluţia să se extindă în alte oraşe, şi este credibil să fi apărut spontan grupuri care au hotărît să plece spre Bucureşti. Oamenii mai acţionează şi din proprie iniţiativă, nu numai „manevraţi” sau „manipulaţi” cum crede Stoenescu. Din cîte ştiu, singurul oraş în care a fost trimis un om cu misiune explicită de către FDR a fost Aradul.

„Procedurile armatei americane pentru situaţii de confruntare cu tulburări civile se potrivesc cu cele aplicate de trupele armatei române la Timişoara şi Bucureşti”, încearcă Stoenescu să legitimizeze represiunea (pag. 299). Dar la aprecierea legalităţii unor fapte se ţine seama de procedurile în vigoare în momentul săvîrşirii faptelor.

„În ansamblul dosarelor revoluţiei există o coincidenţă tulburătoare: cel puţin în patru locuri – Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj – primul foc mortal, primul glonţ care a omorît un om, nu-şi găseşte autorul (…) Traiectoria glonţului care a omorît-o pe Lepa Bărbat la Timişoara nu poate fi reconstituită” (pag. 307). La majoritatea gloanţelor nu s-a stabilit autorul, dar pentru cazul Lepa Bărbat există un autor prezumtiv – ofiţerul Vasile Joiţoiu a fost trimis în judecată, osîndit iniţial la 18 ani închisoare, apoi sentinţa a fost casată şi s-a cerut rejudecarea. De ce nu se poate reconstitui traiectoria glonţului care a ucis-o pe Lepa Bărbat am explicat în cartea mea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”: fiindcă burlanul care purta urma glonţului a fost furat. În Bucureşti, primul foc mortal a fost produs de un miliţian, care e cunoscut – G. Rodeanu. Armata „s-a ocupat cu distrugerea probelor, cu împiedicarea cercetărilor, refuzînd să predea armamentul prezent la Inter pentru cercetare şi punîndu-i pe soldaţi să-şi cureţe armele” (pag. 321). Dacă-i aşa, de ce mai răspîndeşte Stoenescu învinuirea de deschidere a focului asupra misterioşilor agenţi străini? Nu e limpede că teoria agenturilor străine e doar o cărămidă în plus la zidul minciunii care urmăreşte scăparea adevăraţilor vinovaţi de crimele din 1989? Nu se poate demonstra nimic, dar se urmăreşte crearea a ceea ce în termeni juridici se cheamă „îndoială rezonabilă”, suficientă pentru a-i scoate basma curată pe criminali.

La Timişoara „imaginea unei orori inadmisibile a constituit mecanismul revoltei populare din dimineaţa de 20 decembrie” (pag. 342). Păi n-a fost o „imagine de oroare” ci o oroare reală!

„Cauza imediată a revoltei populare din Timişoara din 20 decembrie a fost represiunea declanşată împotriva diversiunii din 16-17 decembrie, iar cauza imediată a revoltei populare de la Bucureşti din 22 decembrie a fost represiunea declanşată împotriva diversiunii puse în acţiune la mitingul din 21 decembrie. Această cauzalitate nu implică persoanele care s-au angajat la evenimente din convingere, dar care au fost însă foarte puţine – estimez un număr rezonabil de 120-200 de persoane pentru Iaşi, Timişoara, Cluj, Braşov şi Bucureşti, împreună – şi care merită pe drept titulatura de revoluţionari” (pag. 427).

O regulă a cercetării istorice este că, pe măsură ce evenimentele devin mai îndepărtate în timp, cantitatea de mituri şi legende despre ele creşte. Se poate vedea asta şi în cazul cărţilor lui Stoenescu. Dacă în primul volum, tipărit în 2004, accepta numărul de 2000 de „cetăţeni autentic revoltaţi ai Timişoarei” în data de 17 decembrie 1989 (vol. I pag. 504), iată că în volumul 2, tipărit în 2005, au mai rămas maxim 200 revoluţionari, în total pentru 5 oraşe! Nici nu vreau să mă gîndesc ce estimare a numărului de revoluţionari autentici va face dl. Stoenescu peste încă 2-3 ani.

Numai numărul celor împuşcaţi la Timişoara în 17 decembrie (morţi şi răniţi) depăşeşte ultima estimare a lui Stoenescu. Deasemeni, numai la Bucureşti în 21 decembrie au fost reţinuţi şi duşi la Jilava mai mult de 200 de persoane. Există însă interesul de minimalizare a mişcării revoluţionare din zilele în care s-au înregistrat morţi, răniţi şi arestaţi, de a pretinde că atunci nu a fost revoluţie adevărată, nici măcar revoltă, ci doar o diversiune străină. E mai legitim să deschizi focul împotriva unor „diversionişti” aflaţi în slujba agenturilor străine decît împotriva poporului revoltat! Totuşi, cei împuşcaţi sau arestaţi au fost cetăţeni români simpli, nu s-a dovedit în nici un caz legătura cu agenturile străine.

Pentru a susţine separarea dintre „diversiunea” din primele zile ale revoluţiei şi „revolta” ulterioară, ni se dau informaţii false. „Ca fenomen interesant, dar şi semnificativ, apariţia liderilor politici ai revoltelor populare – Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache la Timişoara, Petre Roman şi Mihai Montanu la Bucureşti – nu surprinde o continuitate, deoarece liderii revoltelor populare nu au fost şi liderii manifestaţiilor generate de diversiune – Gazda Arpad sau Sorin Oprea la Timişoara, Dan Iosif sau Dumitru Dincă la Bucureşti. Aici nu e vorba de calitatea oamenilor sau de condiţia lor socială, ci de două secvenţe distincte ale revoluţiei” (pag. 427). Referitor la Timişoara, Gazda Arpad a fost arestat în noaptea de 16/17 decembrie 1989, deci nu mai putea să fie lider în 20 decembrie, dar arestarea sa nu poate fi o dovadă a „distinctivităţii” mişcării din 16 decembrie faţă de cea din 20. Sorin Oprea a fost unul dintre membrii FDR din 20 decembrie 1989, a participat la negocierile cu primul ministru Dăscălescu şi apoi a procurat un pistol mitralieră, devenind şeful gărzii revoluţionare. Că n-a fost el preşedintele FDR e adevărat, omul n-a dat din coate să obţină funcţii, era un simplu muncitor iar acolo se aflau persoane cu studii superioare şi pretenţii. Rolul lui Sorin Oprea în FDR n-a fost însă marginal. Istoricii de bună credinţă nu pot contesta că Sorin Oprea a fost un lider al revoluţiei timişorene nu numai în 16 decembrie, ci şi în data de 20 (vezi Titus Suciu – “Lumea bună a balconului”, Editura Almanahul Banatului 1995, pag. 118-152). Pe lîngă Sorin Oprea, mai găsim printre membrii comitetului revoluţionar format în 20 decembrie la Timişoara (FDR) multe alte persoane active şi în zilele de 16-17 decembrie: Ioan Chiş, Petru Boroşoiu, Rodica Marina Giura, de pildă. Liderii revoluţionari de la Timişoara din 20 decembrie au provenit în mare parte dintre revoluţionarii zilelor de 16-17 decembrie. Firesc că alături de aceştia, au apărut şi lideri noi. „Distinctivitatea” pe care o introduce Stoenescu între zilele de 16-17 decembrie şi ziua de 20 este doar o manevră propagandistică menită să justifice represiunea.

În ceea ce priveşte Bucureştiul, din chiar scrierile lui Stoenescu aflasem că Petre Roman, cel care „venea din stradă, era un perfect reprezentant al revoltei populare” (pag. 557), participase şi la manifestaţia anticeauşistă din 21 decembrie („Interviuri despre revoluţie”, Ed. Rao 2004, pag. 169), fapt valabil şi pentru Mihai Montanu (pag. 301). Se pare că Stoenescu nu crede în ceea ce el însuşi a scris despre prezenţa lui Petre Roman şi Mihai Montanu în mişcarea din 21 decembrie. Oricum, Dan Iosif şi Dumitru Dincă au jucat rol de lideri şi în 22 decembrie, au fost printre primii pătrunşi în clădirea C.C., Dincă a fost şi pe lista guvernului Verdeţ, iar despre Dan Iosif însuşi Stoenescu scrie „se ceruse la un moment dat numirea lui Dan Iosif în conducerea statului, dar acesta (…) refuză” (pag. 539). Deci, nici în cazul Bucureştiului, nu se poate susţine „distinctivitatea” dintre „revolta populară” din 22 decembrie şi „diversiunea străină” din 21 decembrie.

Remarcăm şi anumite merite ale lucrării colonelului Stoenescu. E vorba de ceea ce a constatat personal cînd a avut funcţie importantă în M.Ap.N. despre falsificarea unor documente şi mărturii de către armată, şi anumite observaţii corecte. „Deşi se scrie cu insistenţă despre ameninţarea militară externă, Ceauşescu nu aminteşte niciodată de ea în numeroasele sale intervenţii, teleconferinţe, la televizor şi la miting” (pag. 352). „Mulţi revoluţionari şi apoi oameni politici au preluat versiunea unui Milea-erou (…) Un număr infim de revoluţionari, toţi de la Timişoara, îl acuză de crime (…) Vocea lor rămîne şi astăzi izolată şi neauzită. În realitate, generalul Vasile Milea este al doilea personaj, după Nicolae Ceauşescu, vinovat de crime în formă calificată. Dacă ar fi trebuit să fie cineva executat pe lîngă soţii Ceauşescu, acesta era Vasile Milea” (pag. 362). Sînt unul dintre aceşti izolaţi şi neauziţi, mă bucur că măcar Stoenescu m-a auzit.

 

Istoria comisiei guvernamentale din 1990, care a propus trimiterea în judecată a lui Stănculescu şi Chiţac octombrie 16, 2008


În 1997 am discutat cu Rodica Marina Giura, fostă funcţionară de poştă şi membră a Frontului Democratic Român care se constituise în decembrie 1989 în clădirea Operei din Timişoara. Ea a contribuit la înfiinţarea comisiei guvernamentale de anchetă din 1990, acea comisie care a propus prima oară trimiterea în judecată a generalilor Mihai Chiţac, Victor Atanasie Stănculescu şi Ştefan Guşă. Cînd mi-a dat declaraţia de mai jos doamna Giura era maior de poliţie.

Am publicat această declaraţie în cartea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (Editura Sedona 1999). O reproduc acum aici, în urma recentei condamnări a generalilor Mihai Chiţac şi Victor Stănculescu. Precizez că trimiterea în judecată a generalilor Stănculescu şi Chiţac (Guşă murise între timp) s-a făcut în 1997 anume pe temeiul materialelor strînse de această comisie guvernamentală de anchetă.

Pe la sfîrşitul lui decembrie 1989, începutul lui ianuarie a apărut la TV un interviu cu generalul Chiţac proaspăt numit ministru de interne care declara că el nu a fost la Timişoara în perioada revoluţiei. În urma interviului, la Consiliul Judeţean unde mă aflam s-a prezentat căpitan de tancuri Grigore Taşcău de la unitatea militară din Buziaş, care a spus că în 17 decembrie l-a văzut pe generalul Chiţac la Catedrală, fiind indignat.

În 12 ianuarie 1990, împreună cu Marton Florin, cpt. Taşcău şi încă o persoană (Marian) am plecat la Bucureşti, unde am fost primiţi la orele 24 (după eşuarea manifestaţiei care avusese loc în faţa guvernului) de dl. viceprimministru Voican şi consilierul Mugurel Florescu (ulterior procuror general adjunct), cărora le-am relatat situaţia referitoare la Chiţac. Voican a promis că va verifica cele declarate de noi şi dacă se confirma îl va demite. Gelu Voican ne-a luat adresele spunînd că ne va căuta la nevoie.

După un timp, văzînd că nu se iau măsuri, am plecat iar în aceeaşi formaţie la Bucureşti. Voican ne-a dat o împuternicire (mie şi lui Florin Marton) pentru a putea intra în unităţile militare să cercetăm adevărul „pentru informarea preşedintelui Iliescu”. Cu această împuternicire am întîmpinat totuşi greutăţi la intrarea în unităţile militare de aviaţie, unde a fost nevoie de acordul şefului aviaţiei pe ţară. La aviaţie am ascultat benzile audio înregistrate în perioada revoluţiei, benzi care cuprindeau ordinele date de la garnizoană şi misiunea elicopterelor care au survolat Timişoara în 17 decembrie. Această audiere s-a făcut în prezenţa şi cu ajutorul ofiţerului Chiticaru Constantin. După ascultarea primei benzi am fost rugaţi să părăsim unitatea.

Atunci un alt ofiţer (lt-col. Şurcu Cornel) mi-a înmînat un memoriu adresat conducerii ţării de un grup de ofiţeri de aviaţie (grup care avea să fie nucleul CADA).

Văzînd problemele pe care le-am avut am plecat la Bucureşti cu propunerea să se formeze o comisie cu girul guvernului care să poată aduna informaţii despre revoluţie. În urma discuţiei cu Voican acesta ne-a spus să formăm comisia. M-am întors la Timişoara şi am luat legătura cu lt-col. Ghinea care aduna date despre morţii revoluţiei, solicitîndu-i ajutorul în propunerea unui membru al comisiei dintre ofiţerii neimplicaţi în revoluţie. Mi l-a propus pe maior Oancea Viorel. Am trecut pe listă pe mr. Oancea Viorel, lt-col Ghinea, Marton Florin, cerîndu-i lt-col. Ghinea numele unui medic militar neimplicat. Mi l-a dat pe cel al doctorului Meliţă, care a acceptat să facă parte. Acestuia i-am solicitat un nume de procuror militar neimplicat. Mi l-a dat pe cel al lui cpt. Romeo Bălan. Acesta l-a propus pe procuror civil Speriuşi Vlad Vasile, care l-a propus pe avocat Popa Constantin. Am mai adăugat pe listă pe fostul deţinut politic Vintilescu Teodor.

Am plecat cu lista la Bucureşti, exact cînd se desfăşura manifestarea CADA. Printre cele cerute de CADA se afla şi adevărul despre revoluţie. Gelu Voican le-a spus că a venit în întîmpinarea lor în această problemă deoarece formase deja o comisie de cercetare. M-a prezentat ofiţerilor din CADA, şi citind lista cu membrii comisiei ofiţerii au adăugat pe listă pe maistru militar Stanciu Traian, lt-col. Şurcu, maior Chiriac Octavian, contestîndu-i pe lt-col. Ghinea şi pe Marton Florin, care au fost eliminaţi din comisie. Imediat a fost bătută la maşină lista şi semnată de prim-ministrul Petre Roman şi de viceprimministrul Gelu Voican Voiculescu.

Ulterior dr. Meliţă a fost contestat de cadrele de la Spitalul Militar şi s-a retras din comisie.

După două zile de activitate a comisiei a apărut un comunicat, chipurile din partea comisiei, cum că din verificările comisiei ministrul de interne Chiţac este nevinovat.

Indignată l-am sunat pe primul ministru Petre Roman spunînd că renunţăm, blocăm activitatea comisiei dacă se dau comunicate false în numele nostru. Acesta declară că va lua măsuri împotriva celor vinovaţi. Am aflat ulterior că Gelu Voican dăduse comunicatul. Căutîndu-mă la telefon acesta m-a rugat să nu dau dezminţire, spunîndu-mi că a fost luat la întrebări de Petre Roman.

Comisia a dat dezminţire şi ne-am început activitatea. Precizez că iniţial membrii comisiei mă suspectau pe mine de comunicat, deoarece Petre Roman în discuţia cu CADA declarase ca sînt reprezentantul guvernului în comisie.

Datorită informaţiilor pe care le aveam de la aviaţie, aveam ordinele date de cei de la comandament, transmise de lt-col. Balaş. Audiindu-l pe lt-col Balaş, acesta iniţial a negat ordinele date, dar cînd i-am citit cîteva din ordinele transmise (pe care le cunoşteam din benzile audio de la aviaţie) acesta ne-a spus că paginile din Jurnalul de luptă din perioada revoluţiei au fost rupte şi duse la Bucureşti împreună cu hărţile pe care erau notate dispozitivele de luptă cu comandanţii lor. Am sunat la Bucureşti, unde l-am găsit la M.Ap.N. pe general Vasile Ionel, cerîndu-i să-mi trimită jurnalul de luptă şi hărţile, lucru pe care l-a şi făcut, trimiţînd un maior din minister cu ele. Acesta mi le-a predat personal, pentru care am semnat.

Dintre membrii comisiei au participat efectiv procurorul Romeo Bălan (doar la primul dosar, motivînd că are foarte mult de lucru la serviciu), procuror Speriuşi Vlad, maistru militar Stancu Traian, avocat Popa Constantin şi eu. Lt-col. Şurcu şi maior Chriac, datorită faptului că erau activi în CADA veneau foarte rar la comisie. Cînd am finalizat primul dosar în care propuneam cercetarea penală a miniştrilor Stănculescu, Chiţac, şefului statului major general Guşe şi alţii, au fost chemaţi să semneze referatul colonel Oancea Viorel (care n-a participat la comisie, a semnat însă referatul). Chiriac şi Şurcu au citit referatul spunînd că îl vor semna după ce vin de la Bucureşti (fiind chemaţi de Stănculescu). La reîntoarcere au refuzat să semneze şi au încercat să mă elimine din comisie. Au declarat că eu nu reprezint pe nimeni (la poştă unde eram angajată refuzau să-mi plătească salariul; abia ulterior am reuşit să-mi primesc banii cu ajutorul lui Petre Roman). S-a supus la vot şi cu majoritate s-a hotărît rămînerea mea în comisie. Dr. Vintilescu [ajuns ulterior deputat – nota mea] n-a participat la lucrările comisiei, în schimb mă atenţiona că s-ar putea să-mi cadă o cărămidă în cap şi că KGB-ul e pe urmele mele. Nici dr. Vintilescu nu a semnat referatul.

După depunerea dosarului la procuratura militară am plecat (fiind chemaţi) la primul ministru pentru prezentarea situaţiei, împreună cu procuror Speriuşi, cpt. Taşcău şi maistru militar Stancu T. La citirea referatului cu propunerile noastre, Petre Roman a fost de acord cu cercetarea penală a lui Chiţac, despre Guşe a fost ambiguu, în privinţa lui Stănculescu „nici nu poate fi vorba”.