Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Ion Coman: „Îmi recunosc în întregime vinovăția… că am transmis ordinul dictatorului de a se deschide foc împotriva demonstranților… Adaug însă că alături de mine răspund direct pentru deschiderea focului în Timișoara, în primul rînd generalii Nuță și Gușe, cărora eu le-am ordonat să tragă” decembrie 6, 2017


Ion Coman, conducătorul represiunii revoluției de la Timișoara, a dat în 16 ianuarie 1990 o declarație în cadrul urmăririi penale pe care am găsit-o pe saitul dosarelerevolutiei.ro. Declarația este la dosarul „procesului celor 25” al revoluției din Timișoara și o pun acum și la dispoziția cititorilor acestui blog. Cu litere cursive între paranteze drepte am inserat comentarii ale mele.

Coman a fost osîndit la proces la 15 ani de închisoare. A ispășit efectiv 3 ani și 3 luni, fiind grațiat de președintele Emil Constantinescu.

Procuratura GENERALĂ – Direcția Procuraturilor Militare
Dosar nr.517/P/1989

DECLARAȚIE
a învinuit/inculpat ION COMAN

astăzi 16 luna ianuarie 1990 a cărui identitate s-a stabilit prin Buletinul de identitate nr. ………. eliberat de ……

Numele și prenumele… ION COMAN
Porecla …
Data nașterii (anul, luna, ziua)… 25 martie 1926
Locul nașterii… com. Asan-Aga, jud. Teleorman
Numele și prenumele părinților… Petre și Ioana
Cetățenia… română
Studii… Academia Militară
Situația militară (grad ctg. și centrul militar de care aparține)… satisfăcut – Gral colonel
Locul de muncă ……….
Ocupația… secretar al CC al PCR
Stare civilă (căsătorit, necăsătorit, nr. copiilor)… căsătorit, fără copii minori
Numele și prenumele înainte de căsătorie…
Averea ce posedă… în jur de 300000 lei, pe librete CEC cu soția
Domiciliul… București (…)
Antecedente penale (instanța, faptul, data)… nu are
Apărător…

După ce i s-a adus la cunoștiință obiectul cauzei și i s-au explicat drepturile sale procesuale conform art. 202 al. 3 C. pr. pen. i s-a pus în vedere să declare tot ce știe cu privire la fapta și învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta și care constă în genocid și complicitate la subminarea economiei naționale (more…)

 

Minciunile istoricului Cristian Troncotă. Declaraţia lui Iulian Vlad în procesul revoluţiei de la Timişoara mai 21, 2014


revistaSecu

Cristian Troncotă este un istoric la modă, care apare des în diferite emisiuni televizate (de pildă, în serialul „Moştenirea clandestină” al Monicăi Ghiurco). Pe saitul CNSAS poate fi citită revista „Securitatea” din decembrie 1987 (linc), publicaţie cu circuit închis a fostului Departament al Securităţii Statului, la care colabora cu un articol şi locotenentul major Cristian Troncotă. Avem deci explicaţia faptului că atîta lume din presa dîmboviţeană de astăzi îl consideră pe domnul Troncotă un expert în probleme de istorie recentă a României.

Ce a scris locotenentul major Cristian Troncotă în perioada ceauşistă are mai puţină importanţă. La vremea aceea dumnealui era o persoană prea măruntă şi publicase prea puţin ca să izbutească să se compromită din punct de vedere profesional. Adevărata autocompromitere profesională domnul Troncotă o poate realiza abia acum, în condiţiile libertăţii. (more…)

 

Cercetările Parchetului în dosarul revoluţiei (1). Consideraţii generale mai 23, 2013


Vestitul dosar 97/P/1990, în care procurorul Dan Voinea conexase toate cauzele legate de revoluţia din 1989 rămase nesoluţionate, a primit în 2010 o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale. Voi reproduce în serial această ordonanţă, care sintetizează cercetările făcute de parchet în cauzele revoluţiei.

R O M Â N I A
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PARCHETELOR MILITARE
Nr. 97/P/1990
ORDONANŢĂ
18.10.2010
Procurori militari mr. magistrat Mihalache Codruţ, mr. magistrat Tudor Marian şi cpt. magistrat Culea Claudiu, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare
Examinând materialul de cercetare efectuat în dosarul nr. 97/P/1990, privind faptele comise în contextul evenimentelor din decembrie 1989, fapte care au avut ca rezultat decesul, rănirea şi lipsirea de libertate a unor persoane, precum şi distrugerea unor bunuri
CONSTATĂM URMĂTOARELE:
I. CONSIDERAŢII GENERALE
Evenimentele ce aveau să se declanşeze în ţara noastră la finele anului 1989 s-au înscris în procesul general est-european marcat de căderea regimurilor comuniste, conducând la eliminarea elementelor specifice sistemelor totalitare: dictatura partidului unic, caracterul excesiv centralizat al economiei etc.
Fostul preşedinte, Nicolae Ceauşescu, prin poziţia adoptată, a determinat o izolare totală a ţării noastre pe plan extern, fără precedent în trecutul istoric al României. În plan intern, consecinţa a fost accentuarea stărilor de nemulţumire în toate păturile sociale şi radicalizarea sensibilă a opiniei publice până la crearea unei situaţii deosebite, aşa cum evenimentele ulterioare aveau să o confirme. (more…)

 

Habarnistul Traian Băsescu vorbeşte despre revoluţie: „Cine a luat decizia politică şi a cerut ministrului Apărării să fie scoasă armata împotriva poporului?”. Nicolae Ceauşescu (17.12.1989): „Ce-au făcut ofiţerii tăi Milea, de ce nu au intervenit imediat, de ce nu au tras?” mai 17, 2013


CPEx17dec_RL100190_1
Preşedintele Traian Băsescu a confirmat prin decret numirile procurorilor şefi propuşi de Ministerul Justiţiei (linc). Procuror general va fi Tiberiu Mihail Niţu, cel pe care cu nu multă vreme în urmă acelaşi Băsescu îl considera nepotrivit pentru funcţie (linc), punct de vedere împărtăşit şi de CSM (linc). Se spunea atunci că Tiberiu Niţu nu s-a remarcat prin nici un dosar serios pe care l-ar fi instrumentat, prin nici un fel de infractori deosebiţi a căror vinovăţie ar fi fost dovedită de domnia sa. Între timp însă, atît Consiliul Superior al Magistraturii cît şi preşedintele Băsescu şi-au schimbat părerea şi au ajuns la concluzia că Tiberiu Niţu este cel mai vrednic procuror român, care merită deci să fie şeful tuturor procurorilor. Probabil că în cele cîteva luni care au trecut de la respingerea candidaturii sale, domnul Niţu a avut nişte rezultate deosebite în muncă, care au contribuit la schimbarea atitudinii factorilor de decizie cu privire la domnia sa.

Cu prilejul numirii domnului Niţu, preşedintele Băsescu a arătat o preocupare surprinzătoare pentru domnia sa: revoluţia din 1989. Anume legat de acest subiect şi de nimic altceva a avut domnul Băsescu nişte pretenţii faţă de Tiberiu Niţu. „Pentru domnul Niţu am avut o solicitare specială care este o restanţă din vremea doamnei Kovesi. Clarificarea a măcar a două aspecte din Revoluţie: cine a luat decizia politică şi a cerut ministrului Apărării să fie scoasă armata împotriva poporului, cu muniţie de război. Sînt de acord că e dificil să stabileşti care e militarul care a tras, dar istoria are dreptul să consemneze în ce cadru s-a luat decizia ca armata să fie scoasă împotriva manifestanţilor. E un răspuns pe care dl. Niţu trebuia să mi-l dea până anul viitor. A doua: care este cadrul în care s-a luat decizia înarmării gărzilor patriotice cu muniţie de război. Sînt decizii esenţiale care au generat peste 1.000 de victime. Pentru ce s-a întîmplat la Bucureşti nu ştim mare lucru”, a declarat Băsescu. (more…)

 

Tatulici & Tatomir – Povestea Timişorii (19). Starea de necesitate (video) decembrie 30, 2010


Un nou fragment din filmul „Povestea Timişorii” realizat de Mihai Tatulici şi Virgil Tatomir şi difuzat în 1991 la TVR. Aici este vorba despre proclamarea stării de necesitate. Comentariile mele sînt cu litere cursive, între paranteze drepte.

Vezi şi primele 18 fragmente prezentate pe acest blog:
15 decembrie 1989
16 decembrie 1989
În jurul lui Tokes
Dezvoltarea mişcării revoluţionare în 16 decembrie 1989
Lupte între manifestanţi şi forţele de ordine
Calea Lipovei şi Girocului, 17 decembrie 1989
Groapa comună din cimitirul eroilor
Catedrală, 17-18 decembrie 1989
Recapitulare prima parte
Guşă şi Stănculescu la proces
Amintiri din arest
Răniţi împuşcaţi în spitalul judeţean?
Furtul cadavrelor
Claudiu Iordache despre 18 decembrie 1989
ELBA 19 decembrie 1989. Radu Bălan a zis: conducerea judeţului nu o mai deţin eu, rugămintea mea e să nu ieşiţi în stradă că o să vă împuşte
Agitaţie în întreprinderi, 19-20 decembrie 1989
Discuţii cu Dăscălescu, 20 decembrie 1989
Frontul Democratic Român

Transcriere înregistrare: (more…)

 

Greşita distincţie a lui Alex STOENESCU: “diversiune” şi “revoltă populară” (I) octombrie 20, 2008


Comentariu la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Episoadele precedente:
“Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
“Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.

Pentru Alex Stoenescu, în 21 decembrie 1989 la Bucureşti a existat o „diversiune străină”, abia în 22 decembrie a fost adevărata „revoltă populară”. Similar vede întîmplările din Timişoara, unde deosebeşte „diversiunea străină” din 16-17 decembrie de „revolta populară” din 20 decembrie.

Teoria aceasta nu e nouă, o cunoaştem de la toţi cei implicaţi în crimele din 1989, care vor să-şi legitimizeze faptele pretinzînd că nu s-a deschis focul împotriva poporului român, ci împotriva unor diversionişti aflaţi în slujba agenturilor străine. Stoenescu acceptă că deschiderea focului a fost nelegală, dar doar din motive de formă, fiindcă nu se declarase starea de urgenţă cu respectarea procedurilor legale. Pe fond, Stoenescu acceptă susţinerile criminalilor din 1989. În volumul I precizase că ordinul de reprimare al revoluţiei, deşi ilegal, „nu era vădit ilegal” (vol. I pag. 558). Art. 24 alin. 2 al noului Cod penal (Monitorul oficial nr. 575 din 29 iunie 2004) ne explică: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvîrşită pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta nu este în mod vădit ilegal”. Cam într-acolo se bate şaua: o fi fost reprimarea revoluţiei ilegală, dar nu vădit ilegală, deci, după noul cod penal, aplicînd legea penală cea mai favorabilă (art. 6 nou cod penal), criminalii trebuie absolviţi de răspundere.

Stoenescu scrie despre „criza sistemică pe care a declanşat-o voit Mihail Gorbaciov în folosul Uniunii Sovietice şi cu sacrificarea, slăbirea şi dezorganizarea foştilor săi sateliţi” (pag. 195), dar nu aflăm care a fost folosul sovietic, căci rezultatul crizei sistemice a fost destrămarea URSS şi aderarea foştilor sateliţi sovietici la NATO.
Coincidenţa de timp dintre revoluţia română şi intervenţia americană în Panama a făcut să apară speculaţii (vezi „Jurnalul Naţional” din 27 februarie 2004, 12 noiembrie 2004) despre un tîrg făcut la Malta: URSS ar fi primit mînă liberă să acţioneze în România, iar SUA mînă liberă în Panama. Declaraţia fermă a guvernului sovietic, de condamnare a intervenţiei SUA din Panama (pag. 196) („încălcare făţişă a principiilor fundamentale ale Cartei ONU”), arată însă că nicidecum SUA nu a avut o înţelegere cu sovieticii în această privinţă. Ce mai putea face URSS contra amestecului american în Panama? Eventual, să trimită trupe, şi să înceapă un război mondial, dar nu cred că asta era o opţiune realistă.

„Ca şi în multe cazuri, dar mai ales ca în cazul Timişoara, actele de violenţă au fost asumate de unii revoluţionari numai pentru a evita clarificarea elementelor de intervenţie străină în diversiune, iar asumarea a vizat întotdeauna teama de anularea calităţii de revoluţionar, aruncarea unei umbre de îndoială asupra revoluţionarilor, spaima că ar putea fi încadraţi solidar unei intervenţii străine – în principal a sovieticilor” (pag. 200). Însuşi Stoenescu, în primul volum al cărţii sale (Editura Rao, 2004) a reprodus mărturia lui Gheorghe Curpaş, persoană direct implicată în blocarea tancurilor în Calea Girocului din Timişoara (vol. I pag. 498). Crede Stoenescu că afirmaţiile lui Curpaş sînt minciuni?

Mă simt direct vizat de îndoiala pe care Stoenescu o aruncă asupra celor care şi-au asumat acte de violenţă în timpul revoluţiei, căci am publicat în „Expres Magazin” nr. 27/1991 articolul „Unul din huligani am fost eu”, în care încercam să explic, la nivelul intelectual a lui Ion Cristoiu, necesitatea obiectivă a violenţei în 1989 pentru a elimina frica oamenilor obişnuiţi şi a băga frică în reprezentanţii forţelor de ordine. Frica faţă de popor trebuia să devină pentru aceştia mai mare decît frica faţă de şefi. Articolul acela l-am republicat în cartea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (în ultima parte a capitolului „Ion Cristoiu, vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei”). Cartea mea este citată de Stoenescu, bănuiesc că îmi cunoaşte articolul. Deasemeni, într-unul din primele filme despre revoluţie – serialul „Revoluţia română în direct” de Mihai Tatulici şi Virgil Tatomir, prezentat la TVR în 1991, am arătat că revoluţionarii timişoreni din 16 decembrie 1989 „n-au fost mioritici şi nici nu trebuiau să fie mioritici”. N-am făcut aceste declaraţii din „teama de anularea calităţii de revoluţionar”, căci nici una din variantele succesive ale legilor care dau drepturi revoluţionarilor n-a prevăzut săvîrşirea actelor de violenţă ca o condiţie pentru acordarea acestor drepturi.

În 1990 revoluţionarii din Piaţa Universităţii, aceeaşi din 1989, cîntau „mai bine huligan, decît dictator”. Faptul că populaţia nemulţumită de regimul politic poate recurge la violenţă se vede şi mai recent (incendierile de maşini dinFranţa). Ce este oare atît de misterios în faptul că s-au spart nişte vitrine în decembrie 1989?

Cel mai mare în grad dintre securiştii de la Timişoara, generalul Macri, raportează că „legătura între centrul de spionaj de la consulat [Consulatul iugoslav – nota mea] şi nucleul manifestanţilor din clădirea Operei este dovedită şi, adăugîndu-se celelalte informaţii strînse în zilele anterioare, se ajunge la concluzia că la Timişoara a existat cel puţin o implicare străină directă” (pag. 205). Un mod indirect de a spune că nu s-au găsit alte implicări străine la Timişoara, în afara celei iugoslave. Faptul că Mirko Atanackovici, actual preşedinte la Camerei de Comerţ Româno-Sîrbe, numit de Stoenescu „consulul croat de la Timişoara, care acţiona în interiorul unei reţele maghiare de spionaj” (pag. 42), a fost contactat de reprezentanţii manifestanţilor cu rugămintea de a transmite în afara graniţelor adevărul despre ce se întîmplă în oraş (presa comunistă nu recunoştea că s-a întîmplat ceva) este arhicunoscut. Pentru că a răspuns la cererea demonstranţilor, Atanackovici (care, în treacăt fie zis, e sîrb, nu croat) a primit şi titlul de cetăţean de onoare al Timişoarei. Dar este oare comportarea lui Atanackovici anormală? Să ne închipuim că în Iran ar izbucni azi o manifestaţie anti-islamică, populaţia ar ieşi cu sutele de mii pe străzi să scandeze „Vrem democraţie!”, „Jos islamiştii!”, iar forţele de ordine ar deschide focul, rezultînd morţi şi răniţi. Nu ar fi firesc ca ambasadorul român din Teheran să încerce să obţină informaţii despre ce se întîmplă în oraş, inclusiv eventuale fotografii şi filme, şi să informeze despre asta guvernul de la Bucureşti? Ar însemna asta că eventuala revoluţie iraniană a fost pusă la cale de serviciile secrete româneşti?

Despre revoluţia din Bucureşti, Stoenescu ne mai informează că aici s-au semnalat „grupuri mici de tineri suspecţi, asistaţi de autoturisme Dacia şi Lada (…) unii dintre ei vorbesc stricat româneşte sau nu vorbesc deloc. Ei sînt identificaţi provizoriu ca basarabeni” (pag. 208). Cum de bucureştenii n-au observat aceşti presupuşi basarabeni şi abia de prin anul 2004 s-a început să se vorbească despre ei?

„Mulţimea din Piaţa Palatului din ziua încheierii Congresului 14 PCR era aceeaşi cu mulţimea adusă la miting în 21 decembrie. (…) Cu numai o lună în urmă oamenii îl aclamaseră pe Ceauşescu de aproape, dăduseră mîna cu el, i-au vorbit” (pag. 212). „Moscova era îngrijorată de perspectiva denunţării implicării ei în diversiunea de la Timişoara şi de posibilitatea ca Ceauşescu, în faţa unei mulţimi consistente, să obţină sprijinul popular (…) Din aceste motive, Moscova ajunge să ameninţe pe linie diplomatică şi decide să saboteze mitingul (…) În momentul în care a început să vorbească Ceauşescu s-a întîmplat ceva împotriva mulţimii, ceva care nu era produs de ea. (…) Teza revoltei spontane a ajuns să susţină că mulţimea adusă în piaţă la miting s-a revoltat împotriva lui Ceauşescu, ceea ce este şi hilar, şi fals” (pag. 214).

Teza revoltei spontane nu înseamnă că simultan, toate cele cîteva zeci de mii de oameni din Piaţa Palatului l-au huiduit pe Ceauşescu, ci că au existat cîţiva asemenea oameni curajoşi care au făcut asta, pentru ca apoi numărul lor să crească şi să se închege grupul de manifestanţi care au alcătuit baricada de la Inter, şi că acei oameni curajoşi nu erau în slujba agenturilor străine. De altfel, mitingul a fost pus la cale de Ceauşescu însuşi (asta e şi concluzia lui Stoenescu), Moscova nu putea să prevadă acest miting. [Actualizare 23 ianuarie 2010: profesorul american Richard Andrew Hall are o altă ipoteză legată de tulburarea mitingului din 21 decembrie 1989: că această tulburare nu a început din interiorul mulţimii adunate la miting ci din exteriorul ei, în afara Pieţii Palatului formîndu-se un grup de manifestanţi anti-Ceauşescu care au încercat să pătrundă în piaţă. În acel moment forţele de ordine au aruncat cu grenade lacrimogene împotriva lor, zgomotele respective ducînd la tulburarea mitingului ceauşist. În susţinerea acestei idei, Hall foloseşte relatări făcute chiar în 21 decembrie 1989 de corespondenţil de presă străini şi transcrierea convorbirilor radio ale securităţii publicate în 1990 de ziarul „Libertatea”. Vezi analiza lui Hall în „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România (5). Cine a aruncat petarda?” (linc)]

În zona centrală a mulţimii adusă de Ceauşescu la miting „mulţimea exagerată a oamenilor a produs un efect de consum excesiv de oxigen, conducînd la formarea unui strat de bioxid de carbon înalt de aproximativ doi metri, care a ameţit lumea” (pag. 201). Nu ameţeşte lumea aşa uşor sub cerul liber. Nici într-un spaţiu închis, cum ar fi un cinematograf, nu se ajunge la ameţirea oamenilor din cauza consumului de oxigen.

O dezinformare profesionistă trebuie să folosească anumite prejudecăţi din rîndul populaţiei-ţintă. În opinia publică românească există anumite prejudecăţi antiruseşti şi antiungureşti, iar falsificatorii istoriei cunosc asta. La pag. 197 Stoenescu scrie despre preocuparea lui Ceauşescu despre „trădătorii care se vindeau pe un pumn de dolari sau ruble. Expresia e pusă de Stoenescu între ghilimele, dar nu indică de unde a luat citatul. În cuvîntarea ţinută de Ceauşescu la TVR în seara de 20 decembrie 1989, acesta a înfierat pe cei care „îşi vînd ţara pentru un pumn de dolari sau de alte valute” (“Drapelul Roşu”, 21 decembrie 1989). Stoenescu a schimbat expresia “alte valute” folosită de Ceauşescu, cu “ruble”. Indiferent ce am crede despre implicarea străină în revoluţie, a falsifica citate este un lucru care descalifică pe oricine are pretenţia de istoric. [Actualizare 23 ianuarie 2010: ulterior am găsit unde a vorbit Ceauşescu despre ruble: este vorba de teleconferinţa din 17 decembrie 1989, care au audiat-o doar şefii din PCR. În cuvîntarea de la TVR adresată publicului larg şi tipărită în ziare nu a folosit cuvîntul „ruble”, ci „alte valute”]

„Pentru mersul revoluţiei, confuzia lui Nicolae Ceauşescu, dar mai ales frica de sovietici – de unde şi incapacitatea de a denunţa implicarea Moscovei în evenimente – au fost un mare avantaj”, mai scrie Stoenescu (pag. 218). Din păcate nu analizează varianta că incapacitatea lui Ceauşescu de a denunţa implicarea Moscovei este datorată lipsei implicării Moscovei. Să ne amintim că, în ciuda miturilor despre atotputernicul KGB cu care se încearcă fraierirea opiniei publice româneşti (este de altfel interesul KGB, ca al oricărui serviciu secret, să pară mai puternic decît este în realitate), în 1989 KGB începuse să piardă controlul în chiar interiorul URSS (ceea ce s-a văzut în 1991, cînd URSS s-a destrămat). Pe de altă parte, Ceauşescu oricum pierduse încrederea poporului, iar un discurs antisovietic al său în 21 decembrie 1989 n-ar fi schimbat nimic.

Sergiu Nicolaescu i-a spus lui Stoenescu că a plănuit să ia două taburi de la o unitate militară cu care să ajungă în Piaţa Palatului în 21 decembrie 1989 şi să secere cu mitraliera balconul de la CC (pag. 220). Nu izbuteşte să obţină taburile, ci doar o puşcă cu lunetă, o grenadă şi o petardă, cu care n-a mai făcut nimic. Apoi, superman Sergiu Nicolaescu obţine nişte staţii de recepţie (pag. 221). Stoenescu trage concluzia că Nicolaescu a bruiat transmisia mitingului din 21 decembrie, deşi din declaraţia lui Nicolaescu nu rezultă asta. Mai mult: „pe timpul unei noi întrevederi, Sergiu Nicolaescu n-a mai recunoscut această parte a evenimentelor, afirmînd că a umblat toată acea zi cu grenadele în buzunar” (pag. 221). Ca principiu, un om care îşi schimbă declaraţiile despre propriile fapte este lipsit de credibilitate. Eforturile lui Stoenescu, de a-i atribui proiliescianului Sergiu Nicolaescu merite pe care Sergiu Nicolaescu însuşi nu şi le atribuie, concomitent cu eforturile de a contesta meritele antiiliescianului Leon Nica, sînt de fapt o încercare de legitimizare a echipei lui Ion Iliescu, care a preluat conducerea ţării în 22 decembrie. Indiferent ce-ar fi spus Nicolaescu, în 21 decembrie nimeni n-a tras asupra balconului C.C., nici cu mitraliera de pe tab, nici cu puşca cu lunetă, nici n-a aruncat grenade. Cunoscînd asta, mai era oare nevoie să se analizeze visele artiştilor ajunşi la bătrîneţe?

Pentru a dovedi că sabotarea mitingului din 21 decembrie nu a fost făcută de simpli bucureşteni, ci de agenturi străine, Stoenescu foloseşte mărturii vagi ale unor persoane care nu pot identifica nimic exact, modul său de gîndire fiind: iată, cineva misterios a sabotat mitingul, deci sigur e mîna agenturilor străine. Se foloseşte declaraţia lui Silviu Curticeanu, care a văzut mitingul de la fereastra biroului său din Comitetul Central, şi care a concluzionat că evenimentele au fost create „cu sînge rece de un regizor abil, care a avut la îndemînă mijloacele necesare, de la cele mai simple pînă la cele mai complicate (bastoane cu ace la vîrf, petarde, aparatură electronică)” (pag. 227). Declaraţia lui Siviu Curticeanu nu ar trebui folosită într-o carte serioasă de istoria revoluţiei, din cel puţin trei motive: martorul e unul din cei ajunşi la puşcărie după 1989 anume pentru faptul că a aprobat reprimarea revoluţiei, deci nu e obiectiv ci direct interesat în promovarea teoriei lui Ceauşescu despre agenturile străine; a văzut întîmplările de la distanţă, nu putea să observe cu exactitate ce s-a întîmplat; nu relatează fapte, ci speculaţii.

Alt securist, generalul Pleşiţă, a declarat: „Pe Calea Victoriei, dinspre sediul Miliţiei, au pătruns comandourile ruseşti. Mergeau în şir indian: aceeaşi ţinută, aceeaşi pregătire fizică. Au intrat între oamenii muncii cu tehnică de parazitare electronică şi cu arme. Au aruncat petarde, au tras în mulţime, au înjunghiat oameni” (pag. 228). Stoenescu a găsit un oarecare Daniel Păcuraru care zice că în busculada mitingului din 21 decembrie „am auzit clar un cuvînt în ruseşte”, deşi „nu vorbesc ruseşte” (pag. 229). De la a auzi un cuvînt rusesc (îndoielnic, cîtă vreme martorul nu vorbeşte ruseşte) pînă la deschiderea focului şi înjunghierea oamenilor de către ruşi e cale lungă. Declaraţiile celor răniţi în 1989 arată că focul s-a deschis de către forţele de ordine, aşa zisa implicare a sovieticilor sau a altor „forţe obscure” fiind doar o manevră a celor interesaţi în ascunderea adevăraţilor criminali. Persoane înjunghiate în 21 decembrie 1989 nu sînt convins că au existat. Medicina Legală, nu generalul Pleşiţă, este cea care ar trebui să confirme.

Stoenescu mai speculează despre mitingul din 21 decembrie 1989 pe temeiul unor informaţii din „rapoartele întocmite de ofiţeri ai Direcţiei II, după eveniment, şi care se regăsesc în arhiva SRI”, dar „SRI refuză accesul la aceste rapoarte” (pag. 231). Rapoarte făcute de securişti la cald, imediat după evenimente, cînd Ceauşescu încă nu fugise, au într-adevăr o valoare probatorie mult mai mare decît declaraţii securiste luate la 15 ani de la revoluţie (precum cea a lui Pleşiţă), dar atîta vreme cît autorul ne spune că n-a avut acces la aceste rapoarte, de ce face speculaţii asupra lor?

Pentru a combate teza revoltei spontane, Stoenescu lansează şi teoria unei „acţiuni diversioniste făcute de o structură secretă a Armatei, care însă trebuie pusă în legătură cu serviciile secrete militare străine, cel mai probabil GRU” (pag. 232). Ca dovadă, arată că la „centrul de cercetări al armatei” se făceau cercetări pentru „dispozitive de luptă psihologică”. „Problema de fond este că acea unitate – Secţia propagandă specială -, cu baza la Domneşti, se afla în subordinea Consiliului Politic Superior al Armatei, adică a generalului Ilie Ceauşescu. Greu de crezut că fraţii Ceauşescu se sabotau între ei” (pag. 232). Într-adevăr, greu de crezut, dar pentru a contesta capacitatea poporului român de a se revolta singur unii sînt dispuşi să-l facă şi pe Ilie Ceauşescu complotist anticeauşist!

Alte dovezi ale sabotării de către sovietici a mitingului din 21 decembrie 1989 sînt:
– o mărturie la mîna a 4-a de la Ion Raţiu, care a aflat de la ziaristul britanic Basset, care a aflat de la realizatorul de film Grigore Corpăcescu care a aflat că lipseşte o filă din condica de oaspeţi a hotelului Athenee Palace şi presupune că în acea filă erau trecuţi turiştii sovietici care ar fi sabotat mitingul (pag. 233). Simpla lipsă a unei foi din condica de oaspeţi a hotelului nu e o dovadă că pe acea foaie erau trecuţi turişti sovietici şi, cu atît mai puţin, că acei turişti au fost implicaţi în sabotarea mitingului, dar chiar şi lipsa acelei pagini din condica de oaspeţi ar trebui confirmată de conducerea hotelului, nu de Ion Raţiu care ar fi aflat de ea prin „telefonul fără fir”.
– Corneliu Vadim Tudor a scris într-o carte a sa că „mi se spune că [cine anume i-a spus lui Vadim nu se explică – nota mea] (…) mîini diabolice de specialişti străini au montat la una din ferestrele hotelului Athenee Palace nişte boxe, de unde năvăleau zgomote înspăimîntătoare ale uruitului de tancuri, ceea ce i-a făcut pe mulţi să intre în panică (…). Aici e mînă rusească” (pag. 233). Concluzia „aici e mînă rusească” aparţine lui Vadim, nu anonimului care i-a transmis informaţia.

Hotelul Athenee Palace avea în decembrie 1989 o mulţime de angajaţi, cum de nici unul dintre ei n-a depus vreo mărturie în ultimii 16 ani despre faptele presupus esenţiale pentru istoria revoluţiei, care s-ar fi desfăşurat în hotel? Ar trebui confirmat prin declaraţii ale personalului hotelului: dispariţia filei din condică (asta ar trebui să se confirme şi prin condica respectivă), faptul că pe acea filă fuseseră trecuţi cu adevărat turişti sovietici, împrejurările dispariţiei filei (aveau agenţii KGB acces la condică?), faptul că oaspeţii hotelului nu erau simpli turişti ci s-au implicat activ în sabotarea mitingului lui Ceauşescu.

După război, mulţi viteji se-arată! zice o vorbă românească, valabilă şi în cazul revoluţiei din 1989. În 2004, la Naţional TV, securistul Paulian Păsărin, care organiza vizitele de lucru ale lui Ceauşescu, a pretins că este „autor al unei tentative de lovitură de palat” şi că în 21 decembrie a organizat „echipe de trei-cinci oameni cu misiunea de a crea bătăi şi ţipete, să urle şi să creeze debandadă. Atunci am constatat că nu sîntem numai noi, că mai sînt şi alţii. Era vorba de folosirea unei tehnici de vîrf pe care o deţineau numai americanii”. Stoenescu concluzionează: „alţii, adică americanii, a fost o precizare necesară a colonelului Păsărin, acţiunea sa şi a grupului său neputînd fi încadrată însă decît în diversiunea sovietică. Păsărin şi-a făcut studiile la Moscova (…) Tehnicile de vîrf la care se referă au acţionat prin bruiaj şi simulare de zgomote, ele fiind şi la dispoziţia sovieticilor” (pag. 234). Lovitură de stat dată de colonelul Păsărin nu a existat, dar omul nu e singurul care îşi atribuie acţiuni eroice rămase nerealizate înainte de 1989. Pentru făcut zgomote (au fost în 21 decembrie zgomote reale, nu doar „simulare de zgomote”) nu e nevoie de tehnică de vîrf pe care doar sovieticii sau americanii s-o posede, strigatul fiind şi la îndemîna românilor. Faptul că Păsărin a fost „semnalat la Miliţia Giurgiu în 21 decembrie 1989, nu la Bucureşti” (pag. 234) arată că omul minte, fiind neclar de ce Stoenescu doreşte totuşi să mai analizeze declaraţiile sale. (Păsărin a fost prezent nu doar la Naţional TV ci şi la OTV, şi am semnalat de atunci – anul 2002 – că spune prostii).

În 21 decembrie 1989, în Piaţa Palatului, unde se ţinea mitingul, „toate staţiile transportoarelor blindate au intrat în bruiaj” (pag. 236), ceea ce nu s-a întîmplat cu staţiile Securităţii, care „fiind Motorola, nu aveau probleme (…) Această situaţie, în particular, din timpul revoluţiei, este cea care l-a determinat pe Victor Stănculescu (…) să iniţieze contractul Motorola” (pag. 237). Iată-l deci pe Stoenescu avocatul lui Stănculescu, care a scăpat de puşcărie în cazul contractului Motorola doar pentru că fapta s-a prescris (vezi „Adevărul” din 13 aprilie 2002).

În problema bruiajului care ar fi afectat staţiile transportoarelor blindate primul lucru care trebuie lămurit este dacă au existat transportoare blindate la mitingul convocat de Ceauşescu, acel miting fiind destinat să arate opiniei publice mondiale susţinerea de care Ceauşescu se bucură printre români. Cum voia Ceauşescu să arate că poporul îl iubeşte, cu o mulţime înconjurată de TABuri? Adevărul este că TABurile au fost aduse în centrul Bucureştilor mai tîrziu, după ce începuseră protestele. Apoi, dacă acest bruiaj a existat, de ce raportul SRI despre revoluţie, pe care Stoenescu îl citează, nu pomeneşte nimic despre asta?

„Grupul de la Hotel Bucureşti a fost identificat ca venind de la Gara de Nord pe Calea Victoriei, fiind estimat de Securitate ca fiind format de tineri de la Timişoara şi/sau cetăţeni sovietici” (pag. 238). De ce nu ni se prezintă exact raportul Securităţii despre acest grup, dacă există un asemenea raport (făcut atunci, în 1989, nu ne interesează documente măsluite post-factum)?

Raportul SRI despre revoluţie spune că s-au semnalat „aspecte care nu pot ţine, în nici un fel, de acţiunea maselor-purtătoare a revoluţiei” (pag. 239) sau că în revoluţie au existat „regizori şi actori” (pag. 240). Sînt formulări voit vagi, care lasă loc oricăror interpretări, nu numai celei a lui Stoenescu că s-ar dovedi implicarea agenturilor străine. Chiar SRI precizează că se bizuie pe „date obţinute ulterior” (pag. 238), ceea ce arată că Securitatea n-a estimat în timpul revoluţiei nimic despre implicarea agenturilor străine, afirmaţiile lui Stoenescu despre asta fiind neadevărate. „Cînd serviciul secret al României afirmă că (…) nu mai există dubii asupra premeditării diversiunii din Piaţa Palatului, teza revoltei spontane dispare. (…) Istoricii, scriitorii, oamenii politici pot fabula, pot emite teorii; serviciul secret al unei ţări nu aruncă vorbe la întîmplare” (pag. 240).

(Va urma)