Etichetă: Solidaritatea

Revista „Time”, 1 ianuarie 1990: „Scînteia puţin probabilă a unei revoluţii”

Continui înfăţişarea unor articole din presa străină despre revoluţia românească cu un articol apărut în revista „Time” din 1 ianuarie 1990. Articolul, scris de John Greenwald şi intitulat „Scînteia puţin probabilă a unei revoluţii”, vorbeşte despre Laszlo Tokes. Articolul conţine unele greşeli: de pildă Timişoara nu aparţine Transilvaniei, ci Banatului, între 1940 şi 1944 doar o parte din Transilvania a trecut în stăpînire ungară, episcopia reformată a dorit să-l transfere pe Tokes într-o parohie din Nordul României, nu din Sud. În 1 ianuarie 1990, cînd a fost publicată revista, se aflase despre soarta lui Tokes, dar articolul a fost scris anterior, la momentul respectiv neştiindu-se unde se află pastorul. Prezint mai jos tălmăcirea articolului:

Scînteia puţin probabilă a unei revoluţii

Ca preot al bisericii reformate maghiare din oraşul transilvănean Timişoara, pastorul Laszlo Tokes pare o persoană care e puţin probabil să iniţieze o revoluţie. Dar Tokes, 37 de ani, avea o limbă ascuţită într-o vreme cînd o asemenea caracteristică era rară în România. Nu numai că a criticat regimul tiranic de la Bucureşti, dar a acuzat chiar şi conducătorii bisericii reformate maghiare pentru colaboraţionismul cu autorităţile comuniste.

Nici o cauză nu a atras mai mult mînia lui Tokes decît necazurile celor 1,7 milioane etnici maghiari, care constituie 8% din populaţia României şi sînt concentraţi în Transilvania, cea mai vestică regiune a ţării. O zonă care a avut multă vreme probleme etnice, Transilvania a trecut de la Ungaria la România în 1918, după primul război mondial. Regiunea s-a întors la Ungaria în 1940 şi a fost înapoiată României în 1944. Conducătorii minorităţii maghiare acuză Bucureştiul că încearcă un „genocid cultural” prin închiderea şcolilor etnice, dizolvarea comunităţilor maghiare şi confiscarea arhivelor istorice. Aproximativ 18000 de etnici unguri au fugit din România în ultimul an.

Tokes a sfidat autorităţile în august într-un interviu sincer la televiziunea maghiară. Printre alte lucruri, el a atacat planul Bucureştiului de a desfiinţa pînă la 8000 de sate şi a muta locuitorii acestora în blocuri. În jur de 50000 de etnici unguri ar fi urmat să fie mutaţi prin acest program, care a fost denunţat de grupuri internaţionale pentru drepturile omului şi a încordat relaţiile cu guvernul de la Budapesta. Citește în continuare „Revista „Time”, 1 ianuarie 1990: „Scînteia puţin probabilă a unei revoluţii””

Sorin Oprea: Cînd era cu Solidarnoşt în Polonia, am ascultat un comentariu la Constantin Nicolae Munteanu, spunea el despre un individ de la o întreprindere, care a zis: „domnule preşedinte, eu pot să vă aduc zece mii de oameni”. Eu în noaptea de 16/17 am vrut să strîng zece mii de oameni.

Dacă se pune întrebarea cine este principalul lider al revoluţiei de la Timişoara, cel mai probabil răspuns este Sorin Oprea. Dacă un Lorin Fortuna sau un Ioan Savu s-au afirmat în ziua de 20 decembrie, Sorin Oprea s-a afirmat ca revoluţionar activ atît în 16 decembrie, cînd a condus coloana principală de demonstranţi printr-o bună parte a oraşului, în 17 decembrie cînd a fost rănit superficial de un glonţ la picior (ceea ce nu l-a împiedicat să-şi continue activitatea revoluţionară), cît şi în ziua de 20, cînd a devenit şeful pazei Frontului Democratic Român, avînd şi un pistol mitralieră (în ciclul „Revoluţia din Timişoara în înregistrări audio-video” puteţi regăsi unele intervenţii ale lui Sorin Oprea). Numele său e relativ puţin cunoscut în afara Timişorii, în primul rînd datorită neglijării de către presa bucureşteană a evenimentelor din Timişoara imediat după revoluţie (după cum se remarca în punctul 13 al Proclamaţiei de la Timişoara: „Cu excepţia ziarului România Liberă, în presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti, evenimentele comentate ca revoluţionare sînt numai cele din 21-22 decembrie”), dar şi fiindcă nu s-a implicat politic după revoluţie. Acum, cînd e la modă pentru presa bucureşteană să caute scenarii şi agenturi străine care au acţionat la Timişoara, relatările participanţilor direcţi precum Oprea nu pot decît să deranjeze, de aceea sînt neglijate. Neglijarea lui Oprea e şi rezultatul faptului că acesta era în 1989 un simplu muncitor, care avea şi cazier. După cum îi explica lui Titus Suciu („Lumea bună a balconului”, editura Almanahul Banatului 1995, pag. 120): „La Banatul era o lege nescrisă: în funcţie de posibilităţi ţi se permitea să-ţi confecţionezi, utilizînd deşeurile, o pereche de pantofi Otter (…) mi-au ieşit puţin cam mari (…) m-am decis să-i vînd”. A fost prins de miliţie cînd a vrut să vîndă pantofii şi condamnat cu executare la locul de muncă. Apoi a mai fost condamnat pentru încercarea de a trece graniţa nelegal, executînd 3 luni de puşcărie şi scăpînd printr-o graţiere colectivă.

Înregistrarea de mai jos face parte din cea a mesei rotunde desfăşurate în 16 decembrie 2006 la sediul ALTAR (asociaţia luptătorilor timişoreni arestaţi în revoluţie), care am prezentat-o deja pe acest blog. Am observat însă că puţină lume face clic pe lincurile pe care le pun în articole (WordPressul îmi dă informaţii de acest fel) – este o comoditate sau o superficialitate a multora din cititorii acestui blog. De aceea, pe ideea că eu trebuie să mă pliez după cerinţele cititorilor şi nu cititorii după cerinţele mele, am extras din înregistrarea acelei mese rotunde partea în care Sorin Oprea povesteşte despre isprăvile sale din 16 decembrie 1989. Ofer mai jos şi o transcriere a înregistrării.

Fă clic pentru a asculta înregistrarea audio (14 minute 28 secunde)

Transcrierea înregistrării: Citește în continuare „Sorin Oprea: Cînd era cu Solidarnoşt în Polonia, am ascultat un comentariu la Constantin Nicolae Munteanu, spunea el despre un individ de la o întreprindere, care a zis: „domnule preşedinte, eu pot să vă aduc zece mii de oameni”. Eu în noaptea de 16/17 am vrut să strîng zece mii de oameni.”