Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

„Pravda” din 26 decembrie 1989: „La Bucureşti au fost răniţi 2 cetăţeni sovietici, şi încă 10 automobilişti sovietici în zona graniţei româno-iugoslave. S-a considerat oportun ca familiile personalului sovietic să fie evacuate – în total în jur de 280 de persoane” martie 31, 2010


Continui prezentarea celor relatate de presa străină despre revoluţia română cu cele apărute în ziarul moscovit „Pravda” din 26 decembrie 1989. Acest ziar relatează pe scurt şi despre evacuarea cetăţenilor sovietici din Bucureşti, subiect pe seama căruia s-au lansat dezinformări la B1TV şi în ziarul „Adevărul”. Anume, Alex Mihai Stoenescu, „specialistul” de serviciu al mass-mediei dîmboviţene în problemele revoluţiei din 1989, a pretins că evacuarea personalului sovietic din Bucureşti a avut loc în 9 decembrie 1989 (linc), adică înainte de revoluţie, sugerînd astfel că partea sovietică cunoştea în avans evenimentele ce vor urma. După cum am mai arătat pe acest blog, evacuarea sovieticilor din Bucureşti s-a desfăşurat abia în 24 decembrie 1989, cînd în oraş se trăgea intens şi blocul de locuinţe al cetăţenilor sovietici din zona televiziunii ajunsese în zona luptelor. Am prezentat declaraţia unui martor ocular al acestei evacuări – jurnalistul Viaceslav Samoşchin (linc). Ziarul „Pravda” din 26 decembrie 1989 (care trebuie să fie disponibil şi în biblioteci publice din Bucureşti) confirmă spusele lui Samoşchin, relatînd despre evacuarea cetăţenilor sovietici din Bucureşti, al căror număr este estimat la 280. În facsimilul de mai jos, care cuprinde tot ce a publicat „Pravda” în acea zi despre revoluţia română, partea referitoare la evacuarea sovieticilor din Bucureşti este subliniată cu roşu. (more…)

 

Generalul Cioflină, în 1990, pretindea că nu ştie nimic despre sovieticii ucişi la Brădeşti martie 23, 2010


Revista clujeană „Nu” nr. 33 din săptămîna 17-23 noiembrie 1990 publica un interviu cu generalul maior Dumitru Cioflină, pe atunci comandant al armatei a 3-a. În interviu se pomeneşte şi de cazul „Brădeşti”, recent readus în discuţie de ziarul „Adevărul” şi semnalat şi pe acest blog (linc). La aproape un an de la revoluţie, generalul Cioflină pretindea că nu ştie că în acea localitate au fost ucişi cîţiva cetăţeni sovietici. (more…)

 

Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Mihai Stoenescu septembrie 14, 2008


Fostul şef al Direcţiei de Relaţii Publice al Armatei, colonel (r) Alex Stoenescu, a publicat volumul 4 al „Istoriei loviturilor de stat în România” (Editura Rao, 2004), consacrat revoluţiei din 1989.

La început, Alex Stoenescu ne oferă o panoramare a situaţiei politice internaţionale, în care găsim destule lucruri discutabile. Se afirmă că Vaticanul „declarase la sfîrşitul războiului că «Adolf Hitler, fiul Bisericii Catolice, a murit apărînd creştinătatea»” (pag. 41). Deşi caracterizarea lui Adolf Hitler de către Vatican e dată între ghilimele, nu se indică de unde a fost luat acest citat, de autenticitatea căruia fie-ne îngăduit să ne îndoim. URSS-ul e prezentat ca un stat care dădea de pomană celorlalte ţări comuniste, pînă la venirea la putere a lui Gorbaciov, care a vrut să schimbe situaţia: „URSS nu intenţiona să mai subvenţioneze economic, material şi financiar aceste state” (pag. 84). Ideea e întărită la pag. 85, unde se scrie despre criza economică din statele comuniste „agravată de retragerea sprijinului sovietic”. E limpede: deteriorarea nivelului de trai la sfîrşitul anilor ’80 e din vina ruşilor. Noi românii, ca şi ceilalţi est-europeni, ne obişnuiserăm în anii de comunism să trăim din pomana ruşilor, iar cînd aceştia n-au mai vrut să ne „subvenţioneze” l-am învinuit pe nedrept pe Ceauşescu.

Politica externă românească din ultimul veac este şi ea criticată: „România a rămas fidelă prosteşte Franţei, puterea ce o vindea pe ascuns Rusiei şi Uniunii Sovietice, apoi a luptat alături de Germania nazistă (care deja vînduse părţi din ea Ungariei şi URSS-ului), tot prosteşte, pînă la capăt” (pag. 284).

Simplul fapt că a luptat alături de Germania nazistă arată că România nu a fost chiar aşa de fidelă Franţei, dar nici cu Germania n-a fost „pînă la capăt”, ci doar pînă la 23 august 1944.

Un adevărat complot internaţional s-a desfăşurat împotriva României, părtaşi la acesta fiind şi amerindienii din Canada: „Cînd s-a vrut blocarea proprietăţilor statului român în Canada, un trib amerindian local a revendicat pămîntul, trezindu-se peste un secol că ar fi proprietar. Deoarece România transporta petrolul importat pe vase, acestea au început să fie arestate, întîrziate sau puse sub carantină prin porturi sub diferite motivaţii improvizate. În timpul ăsta românii tremurau prin case şi-l înjurau pe Ceauşescu, fapt care reprezenta şi scopul acestor şicane” (pag. 286).

E limpede, Ceauşescu e nevinovat de privaţiunile românilor. Păcat că nu ni se indică vreo referinţă bibliografică, pentru a putea verifica povestea cu amerindienii.

Mai aflăm din carte: „Un moment încărcat cu semnificaţii încă neştiute a fost întîlnirea particulară dintre papa Ioan Paul al 2-lea şi patriarhul României Teoctist la Roma (…) Din ceea ce se cunoaşte, cu această ocazie Teoctist a fost informat asupra iminenţei căderii comunismului şi a lui Ceauşescu” (pag. 300).

Dovada acestei întîlniri e un articol din ziarul „Naţional” din 23 martie 1999. Se pare că Stoenescu n-a auzit de ziare care născocesc ştiri senzaţionale pentru a atrage cititorii. Ştim că Teoctist a dat o telegramă de adeziune la Ceauşescu chiar în timpul revoluţiei. Pentru acea telegramă a avut neplăceri, imediat după revoluţie s-a vorbit o vreme chiar de retragerea sa. Dacă ar fi fost informat că Ceauşescu va cădea, măcar atîta minte credem că ar fi avut Preasfinţia Sa încît să evite acea telegramă neinspirată.

Începutul revoluţiei este plasat de Stoenescu la Iaşi, unde cîteva persoane, care s-au autodenumit „Frontul Popular Român”, au răspîndit manifeste şi au încercat să organizeze un miting anticeauşist în 14 decembrie 1989, fără să izbutească. Şi în acţiunea de la Iaşi Stoenescu vede mîna KGB, încă din septembrie 1989 (pag. 205):

„Ceauşescu vine la Iaşi pentru deschiderea anului universitar în condiţiile în care Securitatea deţinea informaţii că un grup organizat de KGB în Basarabia va pătrunde în România sub acoperirea de turişti şi va acţiona pentru organizarea unui protest care să bruieze mitingul din Piaţa Unirii. Informaţia este confirmată de şeful Securităţii judeţului Iaşi, colonelul Constantin Ciurlău:

Domnul Ciurlău: În momentul cînd era la tribună, nişte grupuri care erau în partea cealaltă să încerce să zică Jos Ceauşescu!

Domnul Săndulescu: Adică nu era ceva similar cu ce a fost aici pe 21 decembrie 1989?

Domnul Ciurlău: Oarecum” [din audierea lui Ciurlău la Comisia Senatorială „Decembrie 1989”]

E neclar cum au putut grupurile alea doar „să încerce” să strige „Jos Ceauşescu!”. Ori au strigat, ori nu. Poate au vrut să strige „Jos Ceauşescu!” dar, fiind răguşiţi, le-a ieşit pe gură doar „Ceauşescu!”. În fragmentul citat de Stoenescu al mărturiei lui Ciurlău nu există cuvîntul „KGB”, deci afirmaţiile lui Stoenescu precum că „Ciurlău confirmă” sînt gratuite.

Mai aflăm despre evenimentele din Iaşi: „Astăzi se poate face o reconstituire, chiar şi aproximativă, a apariţiei şi difuzării primului document al revoluţiei, Proclamaţia de la Iaşi. Potrivit vîrfurilor Securităţii locale şi centrale, ea a fost compusă în URSS şi pusă la dispoziţie, printr-o modalitate pe care încă nu o cunoaştem, fraţilor Stoica” (pag. 231). Pe fraţii Stoica nu-i întreabă nimeni; aceştia, nefiind securişti, nu sînt vrednici de încredere. Dar nici declaraţiile securiştilor ieşeni nu sînt prezentate. Avînd exemplul precedent al răstălmăcirii declaraţiei lui Ciurlău, nu putem fi siguri că Securitatea ieşeană chiar a tras concluzia pe care o spune Stoenescu. Se recunoaşte că nu sînt dovezi despre transmiterea proclamaţiei de la sovietici la fraţii Stoica. „Colonelul Ciurlău arată că erau pachete masive [cu manifeste] din care au fost recuperate cîteva sute. Conform Securităţii, ele fuseseră plasate acolo de reţeaua sovietică. Revoluţionarii afirmă că le-au pus ei” (pag. 233). Bineînţeles, securiştii, nu revoluţionarii, sînt de încredere, dar am îndoieli că există într-adevăr vreun document al Securităţii prin care să se identifice sovieticii drept autori sau răspînditori ai manifestelor. Stoenescu nu citează un asemenea document.

Concluzia lui Stoenescu este că „la Iaşi a fost încercată declanşarea diversiunii de către sovietici” (pag. 604).

În ciuda deselor afirmaţii despre implicarea KGB în evenimentele de la Iaşi, Stoenescu acceptă caracterul „curat şi românesc” al acestora, spre deosebire de evenimentele din Timişoara (atît de deranjante prin implicaţiile penale pe care le au pentru unii). Condiţia indispensabilă a caracterului curat şi românesc al unei acţiuni revoluţionare este, în concepţia lui Stoenescu, eşecul: „Eşecul manifestaţiei de la Iaşi este el însuşi, prin comparaţie cu Timişoara, o dovadă a caracterului curat şi românesc al acţiunii liderilor Frontului Popular Român. Dacă acţionau mînă în mînă cu sovieticii, cum s-a întîmplat la Timişoara, revolta populară reuşea” (pag. 249).

Dacă şi noi, timişorenii, am fi eşuat în acţiunea noastră, ni s-ar fi recunoscut „caracterul curat şi românesc”. Dar, fiindcă am avut neobrăzarea de a reuşi, tot ce am făcut este suspect. O acţiune curat românească nu poate fi decît o acţiune ratată, numai luzării sînt români adevăraţi. Izbînda acţiunii revoluţionare din Timişoara este, prin ea însăşi, dovada implicării sovietice, căci contrazice o caracteristică fundamentală a neamului românesc: eşecul.

Incontestabil, în revoluţia din Timişoara au acţionat eficient oameni care au determinat marea masă a populaţiei, iniţial inactivă, să-şi înfrîngă teama şi să iasă în stradă. Însă teoria lui Stoenescu că eficienţa respectivă era rezultatul unei pregătiri speciale, în cadrul unor servicii secrete străine, denotă o mentalitate birocratică care n-are nimic comun cu adevărul istoric.

O pregătire specială nu este o condiţie indispensabilă a eficienţei. În topul celor mai de succes oameni de afaceri se găsesc destui care n-au absolvit cursuri de management. Printre cei mai de succes cîntăreţi sînt destui care nu au absolvit Conservatorul. Nu e nici un motiv pentru a considera eficienţa acţiunii revoluţionare de la Timişoara ca o dovadă a unei pregătiri a revoluţiei de către profesionişti ai serviciilor secrete străine. Istoria ne oferă numeroase exemple de revoluţii făcute de oameni fără pregătire de specialitate. De pildă, Leon Trotzki, bolşevicul rus care a condus Armata Roşie în războiul civil, n-avea pregătire militară dar asta nu l-a împiedicat să fie mai eficient decît generalii titraţi ai armatei albe.

Afirmaţii ale unor securişti anonimi sînt considerate dovezi ale implicării KGB în revoluţia din Timişoara: „Un ofiţer al fostei UM0110 arată că în timpul evenimentelor de la Iaşi consulul sovietic de la Timişoara comunica cu ambasadorul său, anunţîndu-l că nu sînt încă gata de acţiune” (pag. 246). Citatul e luat din „Jurnalul Naţional”, dar se neglijează un amănunt: la Timişoara nu exista consulat sovietic. Stoenescu ştie asta, căci la pag. 690 scrie că consulatul iugoslav era „singurul oficiu diplomatic din oraş”. Deci, „consulul sovietic de la Timişoara” este doar una din multele minciuni sfruntate prin care presa postrevoluţionară a încercat să acrediteze teoria implicării sovietice la Timişoara.

Pe lîngă implicarea sovietică, Stoenescu vorbeşte şi de o implicare maghiară la Timişoara. De această data, chiar prezintă 2 documente.

E prezentată o notă a Securităţii despre Asociaţia maghiarilor ardeleni din Stutgart (Germania). Apoi se întreabă retoric: „Românii care au acceptat să lucreze pentru Asociaţia maghiarilor ardeleni, avînd ca scop independenţa Transilvaniei, adică ruperea ei de ţară, şi care au fost trimişi de această organizaţie să acţioneze la Timişoara au fost eroi ai revoluţiei sau trădători de ţară?” (pag. 403-404).

Nota Securităţii reprodusă pe larg de Stoenescu (pag. 402-403) nu conţine însă nici cel mai mic indiciu că acea „Asociaţie a maghiarilor ardeleni” a trimis sau avea intenţia să trimită la Timişoara sau altundeva în România oameni care să iniţieze mişcări revoluţionare. Din informaţia Securităţii reiese doar că:

– „Asociaţia maghiarilor ardeleni” există la Stutgart,

– vrea independenţa Transilvaniei,

– pretinde că maghiarii din România sînt lipsiţi de drepturi,

– dîndu-şi seama că românii sînt majoritari în Ardeal, vrea să atragă şi români de partea ei şi

– îl are drept secretar pe Binder Karoly.

Este deci una din sutele de organizaţii revizioniste ale diasporei maghiare. Nu avem nici un indiciu ca să bănuim acea Asociaţie a maghiarilor ardeleni de altceva decît publicarea de broşuri şi articole de presă în care să se plîngă de pretinsele prigoniri ale maghiarilor din România, adică ceea ce fac şi azi unele organizaţii maghiare din lume. Românii „trimişi de această organizaţie să acţioneze la Timişoara” sînt doar rodul închipuirilor lui Alex Stoenescu.

Al 2-lea document se referă la Liga Anticomunistă Română din Bicske (pag. 404-405): „Să studiem şi o altă notă a Securităţii, de data asta cu amănunte despre cei care au fost pregătiţi în Ungaria şi au acţionat la Timişoara”, scrie Stoenescu, şi apoi reproduce pe larg o informaţie din arhiva Securităţii Satu Mare, care are două părţi. Prima parte arată că în tabăra de refugiaţi de la Bicske, din Ungaria, s-a format o „Ligă Anticomunistă Română”, care-l are secretar pe un anume Nagy Emeric. Această organizaţie „a iniţiat acţiuni anticomuniste şi antiromâneşti în faţa ambasadei de la Budapesta, demonstraţii de stradă şi intenţionează să-şi intensifice preocupările de acest gen”. Atît şi nimic mai mult. Nimic despre pregătirea paramilitară a unor persoane şi trimiterea lor în România ca să iniţieze revoluţia. Securitatea califică drept antiromânească acea organizaţie, dar pentru Securitate orice organizaţie anticeauşistă era antiromânească. A 2-a parte din nota Securităţii relatează că soacra unui oarecare Horvath Nicu a fost vizitată în noaptea de 15/16 noiembrie 1989 (o lună înainte de izbucnirea revoluţiei) de 2 persoane necunoscute care apoi au plecat la Timişoara. Acel Horvath Nicu activa în Liga Anticomunistă Română şi era bănuit că vrea să introducă în ţară „fiţuici cu conţinut ostil”. Documentul ne arată funcţionarea poliţiei politice comuniste, care urmărea chiar şi rudele opozanţilor, dar în esenţă nu aflăm decît că o femeie a primit 2 musafiri. Cum aceştia n-au fost identificaţi, nu s-a stabilit ce au discutat, nu există nici cea mai mică dovadă că musafirii aveau legături cu acea Ligă Anticomunistă Română, speculaţiile lui Stoenescu sînt gratuite.

Este relevant faptul că Stoenescu, susţinînd implicarea agenţilor trimişi din Ungaria în revoluţia din Timişoara, n-a fost în stare să găsească în arhivele Securităţii în sprijinul teoriilor sale decît aceste 2 note care nu dovedesc nimic.

La întrebarea: dacă revoluţia din Timişoara a fost făcută de agenţi străini, cum se explică că printre zecile de morţi, sutele de răniţi şi 978 de arestaţi ai revoluţiei timişorene nu s-a descoperit vreunul dintre aceştia?, Stoenescu răspunde: „principala forţă de acţiune a fost constituită din români din România, incitaţi să acţioneze cu promisiune de bani sau emigrare în RFG, din români fugiţi peste graniţă şi pregătiţi în lagărele din Ungaria, din minoritari unguri sau germani fugiţi din ţară şi reintroduşi fraudulos peste frontieră (…) Avem de-a face cu români folosiţi sau care s-au lăsat folosiţi pentru o promisiune de lucru sau cetăţenie în Germania” (pag. 406-407). Securitatea a cercetat ipoteza respectivă, chiar în timpul revoluţiei. Lt-col. de securitate Gheorghe Caraşcă, declara: „Misiunea pe care am primit-o de la generalul Macri Emil a fost aceea de a stabili prin cercetări cine sînt capii evenimentelor din Timişoara, precum şi dacă sînt legături cu elemente ostile din afară. Ofiţerii de securitate au efectuat cercetări pe linia problemelor menţionate mai sus (…). Menţionez că din cercetările efectuate, care au avut loc în Penitenciarul Timişoara, nu au rezultat aspecte care să intereseze organul de Securitate”. Această declaraţie e reprodusă chiar de Stoenescu, la pag. 485, dar refuză să tragă concluzia firească care rezultă din ea, anume că, deşi autorităţile ceauşiste cereau securiştilor să dovedească implicarea străină la Timişoara, cercetările n-au confirmat această ipoteză. E ilogică şi teoria că autorităţile ungare au făgăduit refugiaţilor români (chipurile, retrimişi în România pentru a face revoluţia) cetăţenia germană. Nici acum, cînd Ungaria şi Germania sînt aliate în cadrul NATO, nu-şi pot îngădui autorităţile ungare să facă astfel de făgăduieli, darmite în 1989, cînd, deşi războiul rece era pe sfîrşite, Ungaria şi Germania erau încă în blocuri militare rivale.

„În noaptea de 10 spre 11 decembrie 1989 persoane necunoscute au răspîndit pe străzile Timişoarei manifeste cu conţinut exclusiv anticeauşist” (pag. 322). „Atît timp cît Securitatea declară că autorii manifestelor au rămas necunoscuţi – adică nu i-a putut identifica -, probabil că numai timişorenii ar putea răspunde la semnele de întrebare ale acestui caz. Altfel, coordonarea anunţului lui Tokes cu răspîndirea manifestelor nu aparţine revoluţiei, ci subversiunii străine” (pag. 325-326).

Este un citat caracteristic felului de a gîndi a lui Alex Stoenescu, omul care, la Realitatea TV, explică prin implicarea serviciilor secrete străine cam orice lucru din istoria României, de la răscoalele ţărăneşti din veacul al 19-lea la prezenţa Elenei Lupescu în patul lui Carol al 2-lea. Eu cred că implicarea străină în revoluţie nu se dovedeşte cu faptul că s-au răspîndit nişte manifeste cu autor necunoscut. Din contră, ar trebui identificat autorul, şi doar dacă se stabileşte că este cetăţean străin sau că în procesul multiplicării/răspîndirii manifestelor sînt amestecaţi străini, s-ar putea trage concluzia că agenturile străine au fost implicate.

N-am studiat problema manifestelor de dinaintea revoluţiei, dar îmi amintesc că în fostul CPUN, în anul 1990, exista o formaţiune politică timişoreană numită Sindicatul Fraternitatea al muncitorilor şi ţăranilor, a cărei protagonişti pretindeau că au răspîndit manifeste anticomuniste prin Timişoara înaintea revoluţiei. Nu i-a băgat nimeni în seamă, nici măcar electoratul, căci acel „sindicat” a dispărut din viaţa politică românească. Presa bucureşteană era mai interesată de discuţiile lui Iliescu din Cişmigiu decît de asemenea fapte concrete.

Stoenescu minimalizează voit perioada 16-19 decembrie 1989, în care pretinde că n-au existat decît 2000 de revoluţionari (pag. 684). Noi ştim că numai morţi, răniţi şi arestaţi au fost vreo 1350, şi au fost destui revoluţionari care au scăpat fără vătămări. Dar anume între 16-19 decembrie au apărut morţii Timişoarei, iar una din modalităţile prin care se încearcă justificarea deschiderii focului este aceea de a prezenta ca nesemnificativă şi nesusţinută de populaţia Timişoarei mişcarea din zilele în care s-a tras (chipurile, adevărata revoluţie ar fi început abia în 20 decembrie). Stoenescu scrie: „conform unei mărturii din Poliţia actuală a municipiului Timişoara, în acea noapte [16/17 decembrie 1989 – nota mea] s-au înregistrat aproximativ 20000 de apeluri telefonice care cereau – în majoritate femei, lichidarea mai repede a manifestaţiilor. Nu putem dimensiona corect acest fenomen, care oricum era limitat de capacitatea unei centrale telefonice de a primi mesaje şi de numărul redus al cetăţenilor care ştiau numărul de telefon al Miliţiei judeţene” (pag. 503). Cine a dat acea mărturie nu ni se spune. Reprimarea revoluţiei a fost voinţa poporului, este concluzia pe care Stoenescu vrea s-o insufle cititorilor.

Pe lîngă agenţii din Ungaria, Stoenescu pretinde că s-au înregistrat şi coloane cu „tineri atletici, cu documente de cetăţeni ai RSS Moldovenească, vorbind stricat româneşte (…), avînd între ei doi-trei traducători de limba română (cuvînt scos în evidenţă de Stoenescu), deşi afirmau că se deplasează în Bulgaria sau Iugoslavia” (pag. 416). I se pare ciudat că turiştii care merg în Bulgaria sau Iugoslavia, în loc să aibe traducători de bulgară sau sîrbă au traducători de română. Oare n-a aflat Stoenescu că în RSS Moldovenească 65% din populaţie avea limba maternă română? Traducătorii de română nu erau persoane care să fi urmat vreun curs special de traducători, ci pur şi simplu oameni cu limba maternă română, care la nevoie jucau spontan rolul de traducători. Firesc este şi faptul că printre aceşti turişti erau şi oameni care vorbeau stricat româneşte, adică fie vorbeau dialectal moldoveneşte, fie erau rusofoni din Basarabia care, trăind printre români şi învăţînd în şcoală „moldoveneşte” (în Moldova Sovietică, „limba moldovenească” a fost obiect de studiu şi în şcolile ruse), mai prinseseră ceva cunoştiinţe de română, dar vorbeau totuşi stricat. „Securitatea a monitorizat în permanenţă deplasarea coloanelor de turişti pe teritoriul ţării” (pag. 416). Cu toate acestea, dovezi concrete despre implicarea unor asemenea turişti în evenimentele din 1989 nu s-au găsit: „Activitatea comandourilor de diversionişti sovietici şi unguri nu a fost documentată pînă la capăt” (pag. 418). Dacă nu există dovezi, de ce aceste grupuri sînt numite „comandouri” şi „diversionişti”? Exemplele concrete oferite de Stoenescu cu privire la aceste „comandouri” sînt două: poliţistul din RSS Moldovenească Borta Nicolae, care a contactat miliţia română după un accident de circulaţie şi cazul unui autocar cu 20 de turişti maghiari care au vizitat parohiile catolice din Slatina-Timiş şi Caransebeş (pag. 417). Nici unul din aceste exemple nu arată vreo implicare în revoluţie.

Suspiciunea faţă de basarabeni este o caracteristică a gîndirii lui Stoenescu. Alături de Ungaria, Basarabia e locul de unde vin toate relele: „fapt semnificativ pentru evenimentele din decembrie 1989, Basarabia a devenit principalul centru pentru operaţiuni împotriva României” (pag. 98). Mişcarea naţională din Basarabia e considerată ca fiind controlată de serviciile secrete sovietice, deci orice legătură a cetăţenilor români cu această mişcare e suspectă: „În ciuda aparenţei unei pierderi a controlului asupra republicii sovietice a Moldovei, KGB şi GRU au controlat permanent mişcările grupului naţionalist” (pag. 203).

Stoenescu mai citează din cartea lui Ion Stănescu, ministrul ceauşist al turismului – „Potenţialul turistic românesc – Eldorado al viitorului” (Editura Paco, 2001 – aceeaşi editură care l-a publicat pe Radu Tinu): „Postelnicu mi-a spus că au venit ruşi automobilişti din Iugoslavia şi s-au cazat în campingul din apropierea Timişoarei” (pag. 421).

Campingul din apropierea Timişoarei e format din căsuţe care nu au sistem de încălzire propriu, de aceea iarna campingul e închis. Cînd am colindat hotelurile Timişoarei pentru a obţine statistica turiştilor străini, mi s-a confirmat că iarna campingul era închis. Falsificatorii istoriei au observat că în statistica publicată despre turiştii străini cazaţi în Timişoara în decembrie 1989 lipseşte campingul, şi s-au orientat rapid: hai să spunem că diversioniştii străini stăteau în camping! Nu ţine.

„Securitatea îşi menţine şi după 15 ani teza că primii morţi de la Timişoara şi Bucureşti au aparţinut unor luptători sovietici din trupele speciale” (pag. 419). Nu există nici un document al Securităţii din 1989 în care să se susţină că sovieticii au fost implicaţi în crimele din decembrie 1989. După 1989 Securitatea a fost desfiinţată, deci această instituţie nu mai poate susţine nimic. Dacă este vorba de susţinerile unui anume lucrător al fostei Securităţi acesta trebuie identificat nominal, şi să nu se atribuie părerilor acestuia atributul de „opinie a Securităţii”.

De altfel Alex Stoenescu ştie că documentele Securităţii din 1989 infirmă teoria agenţilor străini: „generalul Macri şi colonelul Teodorescu [principalii şefi ai Securităţii trimişi în 1989 la Timişoara pentru a investiga ce se întîmplă – nota mea] transmiteau că nu este nici un spion implicat în violenţele din oraş” (pag. 486). Deci, dezinformările din „Istoria loviturilor de stat” le face cu bună ştiinţă.

Aruncarea vinii pentru crimele din 1989 pe agenţii străini este doar o încercare de ascundere a adevăratelor vinovăţii din 1989 (care aparţin unor români). Insinuarea că cetăţeni ai actualei Republici Moldova ar fi implicaţi în acele crime este şi o metodă de a împiedica realizarea unităţii sufleteşti a neamului românesc. În ciuda hainelor „anti-KGBiste” ale acestor teorii, cine e interesat de răspîndirea lor nu e greu de înţeles.

Stoenescu este şi un apărător al Securităţii. În ciuda hotărîrilor judecătoreşti definitive şi irevocabile ale Curţii Supreme, care i-au condamnat pentru reprimarea revoluţiei atît pe Iulian Vlad, şeful DSS, cît şi pe Traian Sima, şeful Securităţii Timiş, Stoenescu susţine că Securitatea nu s-a implicat în acţiuni contrarevoluţionare. Ca dovadă, afirmaţiile securistului Nicolae Mavru dintr-o carte pe care chiar Stoenescu a prefaţat-o: „L-am contactat din nou pe colonelul Sima: «De data asta se strigă jos cu … tovarăşul … Ceauşescu» i-am spus mai cu fereală. «Lasă-i să strige! a fost răspunsul colonelului Sima»” (pag. 389). Pentru noi, lauda de sine a securiştilor, care pretind că au fost de partea revoluţiei, nu e o dovadă concludentă.

„În ceea ce-l priveşte pe Vlad, ca prim şef al DSS care nu era activist de partid, a crede că stătea şi aştepta pasiv să fie amestecat într-o represiune sîngeroasă este o naivitate” (pag. 162). Atunci naivi au fost şi judecătorii Curţii Supreme, numai Stoenescu nu-i naiv.

Securiştilor nu li se atribuie doar rolul de susţinători (fie şi pasivi) ai revoluţiei, ci şi de dezvăluitori ai adevărului despre aceasta. Dacă n-ar fi fost securiştii, nimeni n-ar fi aflat că Armata a tras: „Mărturiile lor [ale securiştilor Radu Tinu şi Filip Teodorescu – nota mea], precum şi articolele publicate de Radu Tinu sub pseudonimul Dan Timaru au făcut ca, în foarte scurt timp, presa şi nou-înfiinţatele organizaţii ale revoluţionarilor să-şi direcţioneze atacurile şi acuzaţiile asupra Armatei” (pag. 581). O simplă cercetare a presei timişorene a anului 1990 arată că învinuirea Armatei de participare la reprimarea revoluţiei, a apărut înainte de mărturiile din proces sau articolele din ziare ale securiştilor. Alex Stoenescu doreşte însă să convingă lumea că numai de la securişti putem afla adevărul despre revoluţie. El însuşi e convins de asta, cartea care a scris-o e dovada.

Deşi pretutindeni afirmă implicarea masivă a KGB în revoluţie, Stoenescu e grijuliu să îndepărteze orice suspiciune ar plana asupra celui care a preluat puterea în 1989: „Ion Iliescu nu avea nevoie să fie spion – în sensul peiorativ pe care îl adoptă oponenţii săi – atît timp cît îl ataca pe Ceauşescu public”.

De peste 15 ani aşteptăm istoricii să ne lămurească cum anume l-a atacat Iliescu în public pe Ceauşescu, cu citate exacte din cuvîntarea lui Iliescu, locul şi data cînd a fost ţinută. Pînă acum s-a dovedit criticarea lui Ceauşescu de către Iliescu doar în cercuri restrînse, în cadrul aşa-zisului complot din parcul Cişmigiu.

Stoenescu îşi dă seama de existenţa unor contradicţii logice în teoriile sale: „Marele semn de întrebare care persistă asupra felului în care a reacţionat regimul comunist din România la primele tentative de intervenţie (…) este desenat de contradicţia dintre convingerea autorului că Nicolae Ceauşescu ştia ce se întîmplă în Europa de Est, că era informat asupra deciziei de a fi înlăturat, şi măsurile pe care orice om normal în faţa unui pericol iminent, şi cu atît mai mult un dictator cramponat de scaunul său, le-ar fi luat pentru a se apăra. Or, aparenţa de surpriză a incidentelor din Timişoara, care justifică deruta şi improvizaţia dictatorului român în faţa producerii incidentelor, conduce spre imaginea unei inconştienţe sau a unei ruperi bruşte de realitate a lui Nicolae Ceauşescu” (pag. 178).

Avem explicaţia acestor contradicţii: convingerea autorului e greşită. Ceauşescu nu ştia de nici o decizie de a fi înlăturat, acea decizie (care se sugerează că s-a luat la Malta) nu a existat, iar la Timişoara nu e vorba de o „aparenţă de surpriză” ci de o surpriză reală.