Stagiul militar la TR, în România comunistă

Lucrarea mea de popularizare a științei publicată în 2005, în care, printre altele, m-am referit și la starea jalnică a armatei române în 1989, element care a contribuit la izbînda revoluției și pe care am mizat de la bun început

Lucrarea mea de popularizare a științei publicată în 2005, în care, printre altele, m-am referit și la starea jalnică a armatei române în 1989, element care a contribuit la izbînda revoluției și pe care am mizat de la bun început

Pentru cititorii mai tineri, care nu cunosc situația din armata Republicii Socialiste România (cînd stagiul militar era obligatoriu), dar și pentru cei mai bătrîni, care și-au făcut stagiul militar înainte de sfîrșitul anilor ’80, deci nu cunosc situația din armată de la sfîrșitul acestor ani, singura situație relevantă pentru evenimentele din 1989, povestesc cîteva crîmpeie din propria mea experiență din timpul stagiului militar.

Mi-am făcut stagiul militar la infanterie, la Caransebeș, în anii 1986-1987. Fiindcă intrasem la facultate, am făcut stagiul militar la „termen redus” (TR), adică doar 9 luni, nu 1 an și 4 luni cît făceau ceilalți tineri. Ăsta era sistemul epocii Ceaușescu – studenții făceau cătănie cu termen redus și erau pregătiți ca viitori ofițeri în rezervă.

Contrar miturilor pe care le observ în societate, eu în armată n-am învățat disciplina, ci din contră, cum să tragi chiulul. Pentru a fi exacți, precizez că la TR-iști debandada era mai mare decît la ceilalți trupeți, unde militarii de ciclul doi păstrau disciplina la ăia de ciclul unu. La noi, după-masa cînd plecau ofițerii, rămîneam conduși de un TR-ist de-al nostru numit SSC (sergent de serviciu pe companie, dar prin rotație toți ajungeam în poziția asta, nu trebuia să ai grad de sergent), care știa că trebuie să acopere neregulile.

După perioada de început, cînd eram mai sfios și încă nu pricepusem cum merg treburile, aveam obiceiul ca sîmbătă după masă (după ce se sfîrșise programul de instrucție; în perioada socialistă sîmbăta era zi lucrătoare) să sar gardul unității și să plec acasă la Timișoara (2 ore cu trenul personal, 1 oră și un sfert cu rapidul). Mă întorceam, tot prin săritul gardului, în noaptea de duminică spre luni. Nu îndrăzneau ofițerii să raporteze că au asemenea probleme, că n-ar mai fi primit calificative de „foarte bine”, cu avansările aferente. Iar comandantul suprem poruncise ca întreaga armată să arate capacitate de „foarte bine”. Ca să primești învoire legală trebuia să dai șpagă, dar pînă la urmă ajungeai la concluzia că nu merită, ieși mai bine cu săritul gardului. Continuă lectura