Neînţelegerile Ion Iliescu – Ştefan Guşă din decembrie 1989. Precizări ale lui Laszlo Tokes

Am protestat pe acest blog referitor la planul de ridicare a unei statui pentru generalul-criminal Ştefan Guşă la Tîrgu Mureş, şi am relatat că printre cei care au protestat faţă de acest plan se numără şi episcopul reformat Laszlo Tokes, actual europarlamentar.

Vezi:
O nouă sfidare a mucenicilor Timişoarei: planul de a ridica o statuie a criminalului comunist Ştefan Guşă la Tîrgu Mureş
Dorin Florea, primar PD-L al Tîrgu Mureşului, de acord cu statuia criminalului comunist Ştefan Guşă

Declaraţia lui Laszlo Tokes dată cu acest prilej, disponibilă pe saitul personal al domnului eurodeputat (linc) conţine o frază care mi-a reţinut atenţia:

La sfîrşitul anului 1989, ca membru al Frontului Naţional de Salvare, şi ca unul dintre participanţii consfătuirii de criză condusă de Ion Iliescu, am fost şi eu martor acelor eforturi de a dezarma lovitura de stat organizată de Ştefan Guşă.

I-am cerut domnului Tokes, prin e-mail, explicaţii asupra acestei fraze. Reproduc e-mailul pe care i l-am trimis în 6 octombrie 2009: Continuă lectura

O nouă sfidare la adresa mucenicilor Timişoarei: planul de a ridica o statuie a criminalului comunist Ştefan Guşă la Tîrgu Mureş

Consiliul local din Tîrgu Mureş, majoritar UDMR, a aprobat ridicarea unei statui a generalului Ştefan Guşă în oraş. Faptul a stîrnit nemulţumirea preşedintelui UDMR Marko Bela cît şi a eurodeputatului Laszlo Tokes (linc).

Sînt stupefiat de faptul că un criminal precum Ştefan Guşă, care a dat ordin să se tragă în populaţia Timişorii (fapt pe care de altfel l-a recunoscut; în interviul dat lui Pavel Coruţ şi publicat în cartea „Să te naşti sub steaua noastră”, editura Gemenii, Bucureşti 1993, pag. 100, el spune că a poruncit recuperarea tancurilor din Calea Girocului inclusiv prin foc; în urma acelei operaţiuni au rezultat mai mulţi morţi şi răniţi), continuă să fie prezentat ca un erou naţional. Continuă lectura

Egon Krenz, Petăr Mladenov şi Ştefan Guşe

Articol al meu din 1994. Îl republic fiindcă constat, inclusiv din unele comentarii de pe blog, că şi-a păstrat actualitatea. Continuă lectura

Politicienii şi revoluţia din 1989 (5)

Articol prezentat iniţial la un simpozion al asociaţiei „Memorialul Revoluţiei” din decembrie 1999. Vezi şi episoadele precedente ale acestui articol: partea întîi, partea a 2-a, partea a 3-a, partea a 4-a. Continuă lectura

Generalul Constantin Degeratu şi ordinul 522 din 1997

Ordinul 522 din 1997 iscălit de generalul Constantin Degeratu a fost subiectul unei conferinţe de presă la care am citit textul de mai jos. Despre respectivul ordin am vorbit şi la emisiunea televizată cu Viorel Oancea prezentată deja pe acest sait.

Evenimentul Zilei din 29-30 noiembrie 1997 cu relatarea conferinţei de presă în care am cerut destituirea lui Degeratu

Evenimentul Zilei din 29-30 noiembrie 1997 cu relatarea conferinţei de presă în care am cerut destituirea lui Degeratu

Continuă lectura

Procurorul Teodor Ungureanu – „Diversiunea” (2). Formaţiuni ale MI au fost atrase în situaţii limită. S-a încercat determinarea luptătorilor MI la deschiderea focului spre a-şi salva vieţile, condiţii în care ar fi fost demascaţi ca terorişti

Opiniile din articol aparţin autorului, comentariile mele sînt între paranteze drepte. (articol care era la „planificate” în momentul suspendării blogului, a fost publicat în fapt numai după restabilirea blogului)

Vezi şi primul episod din articolul procurorului Teodor Ungureanu

După discuţii mai mult ori mai puţin fructuoase, nucleul de putere agreat de noua conducere a M.Ap.N. şi sprijinit discret de aceasta pe parcursul “negocierilor” din CC , a prezentat o formulă provizorie de guvernare. Evoluţia de moment şi, mai ales cea ulterioară, a raportului real dintre puterea politică şi aceea militară (acaparată exclusiv de M.Ap.N.) indică o certă dependenţă biunivocă între acestea. Continuă lectura

Generalul Guşă la CC. TVR 22 decembrie 1989 (video)

Înregistrarea cuvîntării ţinute de generalul Guşă din balconul Comitetului central PCR în 22 decembrie 1989. Cel care i-a dat microfonul generalului Guşă este Ion Iliescu, care vorbise chiar înainte, iar după ce Guşă isprăveşte ce are de spus, iarăşi ia cuvîntul Ion Iliescu. Continuă lectura

Fostul procuror general adjunct al RSR, Gheorghe Diaconescu: În 15 februarie l-am pus sub acuzare pe generalul Guşă

Un nou fragment din mărturia depusă în 13 iunie 1991 de Gheorghe Diaconescu, fost procuror general al RSR, în procesul revoluţiei din Timişoara. Diaconescu spune că, în calitatea sa de procuror (care şi-a păstrat-o o perioadă şi după revoluţie), în 15 februarie (nu e clar dacă 1990 sau 1991) l-a pus sub acuzare pentru genocid pe generalul Ştefan Guşă. O parte din declaraţie lipseşte din înregistrare căci a intervenit sfîrşitul unei casete.

Ascultă mărturia lui Gheorghe Diaconescu (6 minute 35 secunde)

Transcriere înregistrare:

00:00 Judecător (Cornel Bădoiu): Vă întreb, din tot ce aţi văzut, auzit, discutat cu factorii de răspundere, atît de pe plan local, cît şi central…
00:22 Gheorghe Diaconescu: Probabil că este şi timpul ca aceste cercetări să fie finalizate şi nu numai pentru Timişoara, dar şi pentru întreaga ţară. Nu mă pot pronunţa, sînt plecat de ani de zile de-acolo, dar după practica pe care o am, am credinţa că sînt spre finalizare aceste dosare.
00:39 Cornel Bădoiu: Poate mai mult deci, avînd şi aceste date, oricum, sînteţi mai în măsură decît alte persoane să ne comunicaţi convingerea dv. Cel puţin bazată pe datele care le cunoaşteţi.
00:56 Gheorghe Diaconescu: Nu îndrăznesc să fac afirmaţii care să nu fie acoperite total de probe, chestiunea fiind mult prea gravă, pentru a fi tratată de către mine într-un mod mai puţin exact. Şi cred că…
01.14 Cornel Bădoiu: De fapt, v-aş ruga să reţineţi că de fapt sînteţi audiat ca martor, ca persoană, să zic aşa, particulară şi nu ca un reprezentant oficial al vreunul organ din stat.
01:30 Gheorghe Diaconescu: Da. Am înţeles exact.
01:32 Cornel Bădoiu: Deci depoziţia dumneavoastră, fără doar şi poate că va fi cenzurată de instanţă, în aşa măsură încît să putem s-o coroborăm şi cu alte probe şi să ajungem la o concluzie, să sperăm noi, cît mai exactă cu realitatea.
01:55 Gheorghe Diaconescu: Sînt pus într-o evidentă încurcătură, pentru că, ca martor, ca persoană care am luat cunoştinţă în direct, prin simţurile mele, nu vă pot fi de folos, dar ca fostă persoană oficială în cadrul Procuraturii, şi asta pot s-o spun, pentru că a fost publicat şi în presă, deci nu mai este un secret, în 15 februarie, eu l-am pus sub acuzare pe generalul Guşă în legătură cu ce s-a întîmplat la Timişoara. Sigur că da. Această punere sub acuzare – dv. ştiţi

Final casetă; [în cartea editată de „Memorialul Revoluţiei” mai sînt consemnate cuvintele: la fel de bine ca şi mine – că nu semnifică rezultatul unei anchete, ci ceea ce a rezultat pînă în momentul cînd s-a luat această măsură…]
Nouă casetă [între finalul unei casete şi începutul celeilalte e un fragment de declaraţie care nu s-a înregistrat]

02:44 Cornel Bădoiu: [Sîntem sub lupa] permanentă a presei.
02:50 Gheorghe Diaconescu: Deci, ca o primă etapă a adevărului, vă rog, în sensul ăsta s-o luaţi, că în 15 februarie, oferindu-mi-se o serie de date din cercetările făcute la Timişoara şi pentru că el avea o anumită funcţie am fost eu acela care am îndeplinit procedura de punere a lui sub acuzare. Nu cunosc soluţia care s-a dat.
03:15 Cornel Bădoiu: Deci înţeleg de la dv. că în Timişoara au tras forţele care s-au aflat sub comanda generalului Guşe?
03:31 Gheorghe Diaconescu: E cam tranşantă concluzia…
03:34 Cornel Bădoiu: Păi nu-i tranşantă…
03:36 Gheorghe Diaconescu: Am spus că este o parte din adevăr
03:37 Cornel Bădoiu: Adică aş vrea să înţelegeţi că – şi înţelegeţi, sînt convins – că instanţa nu poate merge pe jumătăţi de măsură.
03:46 Gheorghe Diaconescu: Atîta pot oferi.
03:48 Cornel Bădoiu: Bineînţeles. Cu rezerva pe care aţi precizat-o, că pe baza datelor pe care le-aţi deţinut, la data de 15 februarie, l-aţi pus sub învinuire pe generalul Guşe, probabil pentru infracţiunea de
04:11 Gheorghe Diaconescu: Genocid.
04:12 Cornel Bădoiu: de genocid, întrucît din datele anchetei care era în curs de desfăşurare rezulta că şi forţele M.Ap.N. au făcut uz de armă la Timişoara. Nu-i corect aşa?
04:31 Gheorghe Diaconescu: Este foarte corect, convins fiind că dv. veţi continua, că urmează ca în finalul cercetărilor să se stabilească cu certitudine situaţia.
04:40 Cornel Bădoiu: A impacientat pe cineva. O anume… Nu, nu. Vreau să vă întreb: din anchetele desfăşurate de dv., dar vedeţi, asta e o chestiune care o ştim, că de fapt e dosarul la noi, pe mine m-ar fi interesat ca părere personală cum stau lucrurile. Din tot ce aţi auzit, din tot ce aţi văzut dv. Am înţeles că aţi fost şi la Inspectoratul MI, aţi fost şi la Judeţeana de partid, deci îmi este imposibil să cred că, fără să vreţi chiar, aţi fost martorul unor situaţii, unor momente cînd aţi asistat la diferite ordine, dispoziţii, măsuri etc., etc., de natură să vă creeze o impresie, sau o părere, o concluzie despre cele ce se desfăşurau acolo, în Timişoara, în acele zile.
05:54 Gheorghe Diaconescu: Domnule preşedinte, sigur că am văzut începînd din după-amiaza de duminică 17 decembrie, dispozitive deopotrivă ale Ministerului apărării şi ale Ministerului de Interne. Tragerile au început după lăsarea întunericului. Care au fost armele ucigaşe…
06:25 Cornel Bădoiu: Greu de spus.
06:26 Gheorghe Diaconescu: Greu de spus. Dar sînt sigur că cercetările care s-au făcut nu vor lăsa nici un fel de îndoială.
06:34 Cornel Bădoiu: Doamne ajută!

Urmăreşte şi celelalte fragmente din mărturia lui Gheorghe Diaconescu postate pe acest blog:
Trebuia să fie un dosar istoric, prin care să aducă sancţiuni capitale
Despre incinerarea cadavrelor de la Timişoara (1)
Despre incinerarea cadavrelor de la Timişoara (2)

Un interviu al generalului Guşe

Mai jos prezint un articol de-al meu din 1993, referitor la generalul Guşă. La vremea aceea în mass-media se ducea o propagandă în favoarea generalului Guşă, inclusiv de anumite cercuri declarat anticomuniste, cam în acelaşi stil în care acum se duce o propagandă în favoarea generalului Stănculescu. Articolul de mai jos a fost republicat şi în cărţile „Falsificatorii istoriei” respectiv „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”.

Un interviu al generalului Guşe

Obsedat de lămurirea „misterelor” revoluţiei, dl. Pavel Coruţ publică, în cartea „Să te naşti sub steaua noastră!” (Editura Gemenii, Bucureşti 1993), un interviu cu dl. general Ştefan Guşe.
De la început, autorul avertizează: „Interesele de stat au prioritate. Desigur va veni o zi cînd se va putea spune tot adevărul. Pînă la acea dată trebuie să ne mulţumim cu adevăruri parţiale” (pag. 93).
Despre evenimentele din Calea Girocului, generalul Guşe, numit de Pavel Coruţ „omul care a salvat România”, mărturiseşte: „Reuşisem să deblochez tancurile din Calea Girocului, folosind efective conduse de un maior foarte destoinic – Paul Vasile (pag. 103). Motivul acestei acţiuni este că „dacă luau foc (tancurile – n.n.) explodau ca nişte bombe. Distrugea cartierul. Am dat ordin sa fie deblocate cu orice preţ. Recunosc ordinul: cu orice preţ! Inclusiv prin foc” (pag. 100).
În legătură cu manifestanţii din 20 decembrie, generalul Guşe declară: „Mă convinsesem că nici o forţă din lume nu-i putea opri să treacă în mod organizat spre centru” (pag. 109). Ne punem intrebarea: dacă „nici o forţă din lume nu-i putea opri” pe manifestanţi, ceea ce s-a întîmplat în 20 decembrie 1989 a fost fraternizarea armatei cu revoluţionarii sau doar acceptarea resemnată, de către generalii ceauşişti, a unei situaţii care depăşea puterea lor de influenţare?
„În noaptea de 21 decembrie 1989, Judeţeana de partid ne dăduse ordin să întocmim un plan de capturare a conducerii Revoluţiei din sediul Operei”, însă acesta „era un ordin absurd şi imposibil de realizat”, explică mai departe domnul Guşe (pag. 111). Constatăm coincidenţa dintre părerea domnului general şi propria noastră părere, exprimată cu peste 3 ani în urmă (vezi articolul „Măsluirea istoriei revoluţiei” din revista „Nu” nr.33/1990). Rămînem totuşi nedumeriţi: dacă ordinul de capturare a revoluţionarilor din clădirea Operei era „imposibil de realizat” (aprecierea generalului Guşe), care este meritul domnului general în faptul că acest ordin nu a fost îndeplinit?
În legătură cu Viorel Oancea, fost ofiţer M.Ap.N., actualul primar al Timişoarei [la vremea publicării acestui articol, în 1993], Ştefan Guşe explică: „Cînd nu mai era nici un pericol, Oancea a apărut în piaţă, vorbind din balconul Operei. Cam ăsta-i gestul său eroic. A cerut voie de la şefi să meargă să-şi vadă familia, apoi a ţinut un discurs în balcon. Ofiţerii s-au revoltat că vorbea în numele Armatei (…) Am dat ordin să fie dus imediat în cazarmă, la locul său de muncă. Ulterior m-a acuzat ca l-aş fi arestat (…) Era (Oancea -n.n.) oportunistul care stătuse ascuns cînd era greu” (pag. 149).
Nu ştim dacă, şi unde anume, „a stat ascuns” Viorel Oancea înainte de 22 decembrie. Mărturisim că, pînă la citirea cărţii lui Pavel Coruţ, credeam că ofiţerii timişoreni au fost de acord cu discursul lui Oancea, în care acesta a declarat că armata este alături de popor. Manifestanţilor din Piaţa Operei aceste cuvinte le-au sporit curajul şi încrederea în izbîndă. Generalul Guşe spune însă că ofiţerii erau „revoltaţi”.
Cu înverşunare demască domnii Guşe şi Coruţ exagerarea numărului morţilor revoluţiei. Pe acest fond, generalul Guşe încearcă minimalizarea numărului victimelor. Morţii din Timişoara „nu erau nici mii, nici sute. Nici chiar zeci” spune domnia sa (pag.111). După datele Procuraturii au fost totuşi 73 de morţi la Timişoara înainte de 22 decembrie, adică, un adevărat măcel.
Apreciem că interviul publicat de Pavel Coruţ se înscrie printre încercările, deja banalizate, de prezentare a oamenilor mînjiţi cu sînge românesc în decembrie 1989 drept eroi ai neamului. Nădăjduim că opinia publică nu se va lasa înşelată de acest fel de propagandă.

(„România Liberă” 7 decembrie 1993)

Notă: Maiorul Vasile Paul, despre care vorbeşte generalul Guşă în interviul său, a ajuns după revoluţie general.

Urmăreşte şi înregistrarea video din 22 decembrie 1989: Generalul Guşă: Poziţia mea nu se judecă acuma. Mai tîrziu vom vedea cine a greşit

Rich Andrew Hall: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (6). 22 decembrie 1989: Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă?

Actualizat: Am pus şi o filmare cu fuga lui Ceauşescu.

Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episoadele anterioare:
Ceauşescu pleacă în Iran
18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie
Cine a aruncat „petarda”?

22 decembrie 1989: Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă?

Filmare pusă de youtube de „spiderpctv”.

În miezul zilei de vineri, 22 decembrie 1989, un elicopter supraîncărcat s-a ridicat de pe acoperişul clădirii Comitetului Central şi s-a luptat să părăsească cerul cenuşiu al Bucureştiului. Cîteva clipe după aceasta demonstranţii au ajuns pe acoperişul clădirii CC şi au început să distrugă pista de aterizare pentru a se asigura că nici un alt elicopter nu va putea ateriza. Mai jos, în Piaţa Palatului, aproape 100000 de persoane se adunaseră şi strigau în delir pe melodia cunoscutului imn fotbalistic englezesc: „Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”. Elicopterul îi căra pe Nicolae şi Elena Ceauşescu în călătoria lor finală în afara Bucureştiului şi aducea un brusc sfîrşit domniei de 24 de ani a lui Ceauşescu. După violenţa din noaptea anterioară, deznodămîntul paşnic al confruntării între populaţie şi regimul Ceauşescu a fost neaşteptat. Mulţi observatori îşi închipuiseră că Ceauşescu mai degrabă ar organiza rezistenţă în clădirea Comitetului Central, „înconjurat de munţi de cadavre”, cum a afirmat o persoană, decît să părăsească puterea <Alexandru Saucă, K.G.B.-ul şi Revoluţia Română, Bucureşti, Editura Miracol, 1994, pag. 80>. Ca urmare, aceşti observatori au ajuns la concluzia că Securitatea l-a abandonat pe Ceauşescu în masă <Vezi, de pildă, Vladimir Tismăneanu, “The Quasi-Revolution and Its Discontents: Emerging Political Pluralism in Post-Ceausescu Romania”, East European Politics and Societies 7, nr. 2 (Primăvara 1993): 328 (în special fn. 31). După Tismăneanu: “Pînă acum, totuşi, singurele date sigure sînt că securitatea şi armata şi-au schimbat supunerea şi l-au abandonat pe Ceauşescu în timpul primelor ore a lui 22 decembie 1989…”>. Ilie Stoian rezumează această idee dominantă cînd afirmă: „sîntem convinşi că dacă Securitatea nu voia, nimeni n-ar fi pătruns în C.C. iar Ceauşescu n-ar fi căzut în acea zi” <Ilie Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, Editura Colaj, Bucureşti 1993, pag. 28>.

Chiar mai mult, după unele speculaţii larg răspîndite conducerea fostei securităţi deja trebuie să fi ajuns în acel moment la o înţelegere cu complotiştii care urmau să conducă Frontul Salvării Naţionale la putere <Vezi, de pildă, Tismăneanu, “The Quasi-Revolution”: 328 (fn. 31): “…generalii Stănculescu, Guşe şi Vlad au acţionat în metoda tradiţională a căpitanilor gărzilor pretoriene prin faptul că l-au abandonat pe tiranul pierzător şi au jucat un rol crucial în alegerea succesorului acestuia (lovitura de palat)”>. Aceste speculaţii sînt importante, pentru că dacă Securitatea ca instituţie l-a abandonat pe Ceauşescu şi deja avea o înţelegere cu noii lideri politici ai ţării, atunci „teroriştii” care au apărut în seara de 22 decembrie trebuie fie să fi acţionat în numele Frontului Salvării Naţionale, fie să fi fost o invenţie urmărind să legitimeze preluarea puterii de către Front.

Sursele de opoziţie au alimentat amîndouă aceste concluzii. Conform lui Liviu Vălenaş: „În Bucureşti este sigur că Securitatea a trecut practic în corpore de partea complotiştilor deja în noaptea de 21/22 decembrie 1989, probabil pe la miezul nopţii” <Liviu Vălenaş, “Lovitura de palat din România”, Baricada nr. 26 (10 iulie 1990), pag. 3>. El speculează că generalul Vlad deja desfăşura activitate dizidentă de-a lungul zilelor precedente: „Se pare că el [comandantul Securităţii generalul Iulian Vlad] este persoana care a transmis ordinele ‘în Timişoara nu va fi linişte’, ‘pentru muncitori să iasă în stradă’ şi ‘pentru armată să se retragă în cazărmi'”<Ibidem>. Ilie Stoian încearcă să dea de înţeles că în noaptea de 21/22 decembrie generalul Vlad deja încerca să se distanţeze de ceilalţi comandanţi ai regimului. Stoian contrastează acţiunile ministrului apărării Milea, care a rămas printre demnitarii din partid, armată, securitate şi miliţie care coordonau represiunea, şi cele ale generalului Vlad care stătea „separat de aceştia, pe trotuarul de vis-a-vis de Dalles …, loc pe care nu l-a părăsit pînă în dimineaţa de 22 decembrie şi pe care a rămas tăcut fără să ia legătura cu nimeni” <Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, pag. 24. Conform lui Stoian, ministrul apărării Milea a fost comandantul suprem al forţelor de represiune din acea noapte. În decembrie 1993, la a 4-a aniversare a evenimentelor, ziarul de opoziţie editat de Horia Alexandrescu, Cronica Română, a reînnoit pretenţia că Vlad s-a distanţat de echipa care supraveghea represiunea (Cronica Română, 21 decembrie 1993, pag. 3)>.

Această afirmaţie pare totuşi îndoielnică. În martie 1990 un demonstrant a făcut aluzie la rolul lui Vlad în Piaţa Universităţii în noaptea de 21/22 decembrie: „eram atunci cîteva sute, cînd sinistra persoană care se ascunde sub codul ‘M-88’ a dat ordin să fim măcelăriţi” <Vasile Neagoe, “Noaptea cea mai lungă”, Expres, nr. 8 (23-29 martie 1990), pag. 6>. În transcrierile comunicaţiilor dintre USLA şi Miliţie din 21 şi 22 decembrie, „88” e indicat ca fiind codul generalului Vlad <Vezi “Dintre sute de catarge,” Libertatea, 1 februarie 1990; 9 februarie 1990; 12 februarie 1990>. Mai mult, după cum discuţia noastră despre evenimentele din Piaţa Universităţii a arătat, forţele Securităţii sînt clar amestecate, şi par a fi fost principala componentă a represiunii brutale care a avut loc în acea noapte.

Brusca moarte a ministrului apărării Vasile Milea puţin înainte de ora 9:30 în 22 decembrie 1989 a fost un moment cheie în evoluţia evenimentelor. Anunţul de la televiziunea naţională cu mai mult de o oră întîrziere (10:50) că „trădătorul Milea s-a sinucis” a părut doar să grăbească fraternizarea deja în desfăşurare între recruţii din armată şi protestatarii care se îndreptau spre centrul oraşului. Explicaţia oficială a morţii lui Milea a provocat neîncredere atunci şi a continuat să provoace neîncredere şi mai apoi. Titlul interviului cu un aghiotant a lui Milea însumează amănuntele care fac îndoielnică explicaţia oficială de „sinucidere”: „O curiozitate: te împuşti în inimă, aşezi pistolul pe masă, apoi te întinzi pe canapea”<căpitan Alexandru Barbu, interviu de Horia Alexandrescu, “O curiozitate: te împuşti în inimă, aşezi pistolul pe masă, apoi te întinzi pe canapea!”, Tineretul Liber, 2 iunie 1990, pag. 1-2>.

În 1995 Liviu Vălenaş a publicat afirmaţiile unui fost ofiţer din Direcţia de Informaţii Externe (DIE – ramură a Securităţii), acum foarte critic la adresa regimului Iliescu şi a SRI-ului, despre moartea lui Milea. Conform acestei surse a Securităţii, Securitatea deja slujea interesele FSN în dimineaţa de 22 decembrie. El a pretins că Milea a fost împuşcat de Securitate iar „ordinul de lichidare a fost dat de Ion Iliescu” şi asta a „netezit succesul loviturii de stat din 22 decembrie 1989, o lovitură de inspiraţie KGB”<Liviu Vălenaş, “Dosarele secrete ale neocomunismului din România”, Românul Liber XI, nr. 8-9 (august-septembrie 1995), pag. 32. Acestea par să fi fost publicate iniţial în ziarul de opoziţie Evenimentul Zilei>

Afirmaţia este dubioasă. În timpul judecăţii sale sumare din 25 decembrie 1989, chiar înainte de execuţia sa, Nicolae Ceauşescu a susţinut că Milea a fost un trădător fiindcă „n-a aplicat ordinele stabilite ca unităţile militare să-şi facă datoria”<vezi FBIS-EEU-89-248, 28 decembrie 1989, 63>. La şedinţa C.P.Ex. care a avut loc după moartea lui Milea, Ceauşescu a dat mai multe amănunte:

„Generalul Milea a plecat de la mine şi după două minute am fost informat ca s-a împuşcat. Avînd în vedere şi comportarea sa în toată această perioadă, reiese că el, de fapt, a sabotat aplicarea măsurilor şi a lucrat în strînsă legătură cu străinii… În capitală nu au aplicat nici o măsură, nu au aplicat dispoziţiile date şi reiese că tot ce am discutat noi, pentru capitală, a fost folosit pentru a putea să se organizeze în alte părţi… Trădătorul Milea a plecat de aici şi s-a sinucis. I-am spus să se ducă să dea ordin să aducă unităţile militare şi el s-a sinucis”<Mircea Bunea, Praf în ochi. Procesul celor 24-1-2, Editura Scripta, Bucureşti 1994, pag. 53, 56>.

După Rady, presupusa insubordonare a lui Milea nu a fost doar în închipuirea lui Ceauşescu: „Cînd au apărut zorile, amploarea insubordonării lui Milea a devenit clară. Clădirea Comitetului Central era doar uşor păzită şi străzile care duceau către ea erau fără o protecţie potrivită. În acelaşi timp, primele rapoarte care începeau să vină de la secretarii locali de partid şi de la securitate indicau că armata nu mai acţiona pentru a înnăbuşi demonstraţiile din provincie. Dacă în ziua anterioară armata împuşcase 6 demonstranţi în Tîrgu Mureş, acum adoptase o poziţie pasivă, rezumîndu-se să apere sediile de partid şi lăsînd străzile mulţimii<Rady, Romania in Turmoil, pag. 103. Informaţii din alte părţi arată că înainte de ora 10 dimineaţa demonstranţii au preluat controlul în Alba Iulia, Arad şi alte oraşe importante din Transilvania>.

Rady presupune că acesta a fost motivul pentru care Milea a fost chemat în biroul lui Ceauşescu şi instruit „să ordone armatei să reînceapă operaţiile active şi să ordone foc împotriva unităţilor care se dovedesc recalcitrante”.

Surse din armată sugerează că după ieşirea din prima şedinţă C.P.Ex. de dimineaţă (la aproximativ ora 8:30), Milea a ordonat unităţilor armate de pe străzile Bucureştiului să se adune lîngă tehnica militară, să ignore „provocările” şi să se reţină în a deschide focul<vezi comentariile locotenent-colonelului Rafaelescu Alexandru în Ion D. Goia, “Chiar dacă fugea, Ceauşescu nu scăpa!”, Flacăra, nr. 5 (6-12 februarie 1991), pag. 8-9>. Într-o oarecare măsură, Milea mai degrabă răspundea realităţilor de pe teren, căci deja după 7 dimineaţa imense coloane de muncitori de la IMGB şi de la alte fabrici importante erau în marş spre centrul oraşului. Comandanţii de pe teren, copleşiţi, mereu întrebau superiorii cum să acţioneze în această situaţie repede schimbătoare. În unele cazuri au primit ordin de la comandanţii de nivel mijlociu să se adune în jurul tehnicii militare; în altele, se pare că şi-au urmat propria conştiinţă. Conform unor surse ale armatei, efectul soldaţilor grupaţi în jurul echipamentului a fost ruperea în fapt a cordoanelor care fuseseră desemnate pentru a împiedica înaintarea demonstranţilor<locotenent-colonel Ion Cotîrlea şi locotenent-colonel Rafaelescu Alexandru în ibidem>. Ordinul lui Milea a ajutat trecerea nestingherită a demonstranţilor spre Piaţa Palatului.

Rămîne neclar dacă Milea a fost ucis de Securitate pentru insubordonarea sa sau s-a sinucis cu adevărat<Chiar şi Brucan este nesigur. Vezi Brucan, The Wasted Generation, pag. 2>. Un ofiţer de armată a declarat că Milea, foarte emoţionat (se pare după o discuţie cu Ceauşescu), i-a poruncit să-i dea pistolul şi apoi a închis uşa de la biroul său şi s-a împuşcat<vezi comentariile maiorului de armată inginer Tufan aşa cum au fost repovestite de locotenent-colonel Alexandru Andrei în Goia, “Chiar dacă fugea”, pag. 9>. Sigur este că imediat după moartea lui Milea C.P.Ex.-ul s-a adunat iar într-o şedinţă de urgenţă. Stenograma acestei şedinţe de după ora 9:30 oferă unele surprize<Bunea, Praf în ochi, pag. 53-56>. În timp ce majoritatea membrilor C.P.Ex. a răspuns apelului lui Ceauşescu de a lupta pînă la capăt, cîţiva membri păreau să fie echivoci ca urmare a numărului mare de protestatari. Gogu Rădulescu a spus: „Din informaţii, coloane de muncitori au pornit către centru şi trebuie luate măsuri ca să fie evitată vărsarea de sînge”. Chiar şi primul ministru Constantin Dăscălescu a admis: „Am fost şi voi fi cu dumneavoastră pînă crăp, dar cred că trebuie să chibzuim dacă tragem în muncitorii cinstiţi”.

Poziţiile membrilor C.P.Ex. par să fi fost influenţate de veştile că unii soldaţi din armată au fost „dezarmaţi” de protestatari. Ion Radu a afirmat că „ministrul Vlad spune că izolat mai sînt nişte grupuri de militari dezarmate”. Semnificativ, în absenţa unui reprezentant al armatei la şedinţă, directorul Securităţii Iulian Vlad (care oficial nici măcar nu era membru C.P.Ex.) a fost cel care i-a asigurat pe participanţi că „armata nu lasă dezarmată”. La sfîrşit s-a hotărît că numai dacă demonstranţii sînt înarmaţi şi atacă se va deschide focul împotriva lor. Deşi în presa românească de după revoluţie s-a afirmat uneori că Vlad ar fi răspuns la apelul lui Ceauşescu de „a lupta pînă la capăt” cu expresia „pe naiba”, stenograma îl notează răspunzînd obedient „procedăm cum aţi spus”<Bunea, Praf în ochi, pag. 53-56>.

În urma morţii lui Milea generalul Stănculescu l-a numit pe generalul Victor Stănculescu, proaspăt sosit de la Timişoara şi un notoriu favorit al Elenei, ca ministru al apărării. Din punct de vedere birocratic, şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşe, ar fi trebuit să preia funcţia lui Milea. Dar Guşe încă era în tranzit de la Timişoara şi în asemenea cazuri cuvîntul lui Ceauşescu era întotdeauna hotărîtor. Conform lui Stănculescu, Milea îi telefonase noaptea anterioară şi i-a spus că au apărut „probleme” şi că trebuie să se întoarcă imediat la Bucureşti<Stănculescu, interviu de Ioan Buduca, în Cuvîntul nr. 8-9 din 29 martie 1990, pag. 9>. Stănculescu, după propriile sale spuse intrate deja în folclorul evenimentelor din decembrie, a fost atît de hotărît să evite implicarea sa într-o represiune similară celei în care fusese implicat la Timişoara încît, reîntors la Bucureşti în primele ore ale dimineţii de 22 decembrie, a aranjat cu un doctor să-şi pună piciorul stîng în ghips<Ibidem. De aici porecla sa satirică din presa românească: „Ghipsulescu”>. Totuşi, asta nu a împiedicat numirea sa ca ministru al apărării.

Între 9:30 (cînd Milea a fost găsit mort) şi 10:45 (cînd Stănculescu a ajuns în clădirea CC), armata a rămas practic fără comandant iar ofiţerii au continuat să transmită ultimul ordin a lui Milea, de dinaintea morţii sale, cerînd trupelor să nu deschidă focul<vezi comentariile locotenent-colonelului Alexandru Andrei în Goia, “Chiar dacă fugea,” pag. 9>. După ce Stănculescu a ajuns la clădirea CC, la 10:45, el a extins ordinul „Rondoul” a lui Milea pentru a include reîntoarcerea unităţilor militare în cazărmi<Ibid. Vezi deasemenea Stănculescu, interviu de Ioan Buduca, în Cuvîntul nr. 8-9 din 29 martie 1990, pag. 9. Conform primului raport al Comisiei Senatoriale despre evenimente, la ora 10:45 el a ordonat tuturor unităţilor din Bucureşti şi aflate în drum spre Bucureşti să se întoarcă în cazărmi, iar la 12:15 ordinul de retragere în cazărmi a fost transmis unităţilor din întreaga ţară (vezi “Cine a tras în noi, în 16-22?” România Liberă, 27 mai 1992, pag. 5)>. Totuşi, în acelaşi timp, conform spuselor comandantului aviaţiei generalul Gheorghe Rus, imediat după evenimente, Stănculescu i-a ordonat să pregătească 300 de paraşutişti, cu elicoptere şi avioane, gata să coboare şi să se angajeze în luptă în Piaţa Palatului<Brucan, The Wasted Generation, pag. 2-3. Interesante comentariile lui Brucan: “afirmaţia [lui Rus] a fost înregistrată la începutul lui ianuarie 1990 cînd memoria sa era încă proaspătă şi înainte ca situaţia politică să dea naştere la inhibiţii care mai apoi vor împiedica generalii să facă asemenea afirmaţii sincere….”>. În timpul procesului său în 1990, membrul C.P.Ex. Manea Mănescu a confirmat că planul iniţial era să se evacueze întreg C.P.Ex.-ul din clădirea CC<Ibidem, pag. 3>.

Saucă are probabil dreptate cînd scrie că Stănculescu şi-a dat seama că dacă nu găseşte o cale de a scăpa de Ceauşeşti, ar putea suferi soarta lui Milea<Saucă, KGB-ul şi Revoluţia, pag. 80-82>. Pentru Stănculescu alegerea era simplă: „ori el [Nicolae], ori noi!”. Stănculescu pretinde că, deoarece pe coridoarele clădirii CC mişunau paznici înarmaţi şi „se auzeau deja trozniturile geamurilor sparte la intrarea în sediu [CC]”, a luat hotărîrea să-i evacueze cu elicopterul pe Ceauşeşti, pentru a evita o baie de sînge sau linşarea cuplului prezidenţial<Stănculescu, interviu de Ioan Buduca, în Cuvîntul nr. 8-9 din 29 martie 1990, pag. 9>. Conform locotenent-colonelului Ion Pomojnicu, unul din puţinii ofiţeri de armată din clădire din acel moment, securiştii din interior erau „înarmaţi pînă în dinţi” cu pistoale mitralieră şi stocuri de muniţie şi „hotărîţi să facă faţă oricui”<vezi Goia, “Chiar dacă fugea,” pag. 9>.

Deşi foştii securişti contestă dimensiunea populară şi „revoluţionară” a evenimentelor din decembrie, în mod constant îşi atribuie merite pentru că n-au deschis focul în dimineaţa de 22. De pildă „un grup de foşti ofiţeri de Securitate” pune „o întrebare pentru toţi ‘revoluţionarii’ şi ‘dizidenţii’ care atacă cadrele fostei securităţi”:  … cadrele Direcţiei a 5-a care se găseau în fostul C.C. aveau la îndemînă peste 200000 de cartuşe … ce s-ar fi întîmplat cu ‘revoluţia’ dacă fostele cadre ale Direcţiei a 5-a ar fi tras, într-adevăr?<Un grup de foşti ofiţeri de securitate, “Aşa vă place revoluţia? Aşa a fost!”, Democraţia nr. 36 din 24-30 septembrie 1990, pag. 4> Generalul Vlad a explicat cu multe amănunte ordinele pe care le-a dat subordonaţilor în dimineaţa de 22 decembrie, instruindu-i să nu deschidă focul şi să îngăduie intrarea paşnică a demonstranţilor în clădirea CC şi a televiziunii<Iulian Vlad, “Ce mai aveţi de spus?,” Adevărul, 19 ianuarie 1991>.

Afirmaţiile lui Vlad sînt puse însă în discuţie de faptul că ele însoţesc pretenţia că încă din 17 decembrie el nu asculta ordinele lui Ceauşescu şi-şi instruia oamenii din Timişoara să nu deschidă focul şi să nu iasă pe străzi, iar din 18 decembrie a emis un asemenea ordin pentru întreaga ţară<Ibidem>. Transcrierile comunicaţiilor dintre unităţile de miliţie şi USLA arată că după ora 9:40 dimineaţa s-au făcut referiri frecvente la o hotărîre de la „sediul central” că forţele regimului trebuie să deschidă focul numai dacă demonstranţii încearcă să pătrundă în clădirile oficiale, în care caz trebuie trase doar focuri de avertisment<“Dintre sute de catarge”, Libertatea, 3-14 februarie 1990>. Momentul acestei decizii sugerează că a fost o reacţie la acţiunea – sau mai degrabă lipsa de acţiune – a armatei, care a lăsat demonstranţii să copleşească centrul oraşului, şi că era în concordanţă cu hotărîrea luată la cea de-a doua şedinţă de urgenţă a C.P.Ex.

Conform locotenent-colonelului de armată Ion Pomojnicu, Securitatea era pe deplin pregătită pentru represiune, dar a fost surprinsă cu garda jos de rapida dezvoltare a evenimentelor grăbită de abandonarea de către armată a regimului:

„Pe plan general, să ştiţi că surprinderea a creat-o scoaterea armatei din dispozitiv. În momentul în care armata s-a retras, acest dispozitiv s-a frînt, iar celelalte forţe, aparţinînd MI-ului, au fugit. Daca nu ar fi intervenit această dezorganizare a lor, de moment, între ora 11 şi ora 12, cînd s-a întîmplat, poate că ele, forţele MI, ar fi intervenit. Acel moment de panică şi de bulversare a favorizat modul în care au decurs în continuare evenimentele”<Ion D. Goia, “Chiar dacă fugea”, pag. 9>.

De altfel, evacuarea Ceauşeştilor din clădirea CC i-a lăsat fără obiectul muncii:
…[securiştii] au fugit imediat după ce şi-au terminat misiunea; misiunea lor era să apere persoana aceasta, pe Ceauşescu. Şi dacă el ar fi rămas, cred că ar fi făcut-o. Consider că plecarea lui Ceauşescu din clădirea C.C. a eliminat obiectul care trebuia apărat în această clădire prin misiunea pe care o aveau cei de acolo şi poate că ar fi apărat-o în continuare, dacă persoana ar fi rămas. …Nu uitaţi că asemenea forţe erau nu numai în C.C. Erau şi la Direcţia a 5-a trupe blocate, şi la Bibliotecă: Cele de aici n-au coborît de pe clădire decît după ce a zburat elicopterul… eu sînt convins că nici la televiziune nu s-ar fi pătruns dacă nu s-ar fi ştiut că Ceauşescu a fugit. Fuga lui Ceausescu a fost vitală pentru mersul revoluţiei române<Ion D. Goia, “Chiar dacă fugea”, pag. 9>.

Dovezi suplimentare că Securitatea a fost lăsată în dezordine de zborul lui Ceauşescu vin şi de la Sergiu Tănăsescu, una din primele persoane care a intrat în clădirea CC:

„…cei de acolo fuseseră luaţi absolut pe nepregătite. Am găsit cafele băute pe jumătate, ţigări abandonate în scrumiere… Bărbaţii îşi rupseseră epoleţii, aveau vestonul de-o culoare şi pantalonii de alta, toţi voiau să ne deruteze…. [la] intrarea A erau foarte mulţi securişti acolo… alţii s-au amestecat cu mulţimea profitînd şi de faptul că erau echipaţi în civil…5 inşi în civil…fără nici un fel de somaţie au început să tragă, e drept că pe deasupra mulţimii”
<Dr. Sergiu Tănăsescu, interviu de Ion K. Ion, “Dincă şi Postelnicu au fost prinşi de pantera roz!”, Cuvîntul, nr. 7 (14 martie 1990), pag. 15>

(Va urma)

Comentariu propriu (Marius Mioc): Ideea că teroriştii apăruţi în seara de 22 decembrie au acţionat în numele Frontului Salvării Naţionale sau au fost o invenţie care să legitimeze preluarea puterii de către Front nu este legată obligatoriu de existenţa unui complot prin care Securitatea ca instituţie ar fi avut o înţelegere cu noii lideri politici ai ţării încă înainte de fuga lui Ceauşescu. Înţelegerea se putea realiza şi după fuga lui Ceauşescu, şi nu este obligatoriu să includă Securitatea ca instituţie. Teoria că Ion Iliescu ar fi acţionat concret împotriva lui Ceauşescu înainte de fuga acestuia din C.C. mi se pare o dezinformare cu scopul de a-i atribui lui Ion Iliescu nişte merite inexistente în răsturnarea lui Ceauşescu. Ion Iliescu însuşi nu şi-a arogat asemenea merite. Socotind diatribele vehemente anti-Securitate emise la TVR (vezi „Trupele de securitate atacă unităţile militare”, fapt afirmat şi de Ion Iliescu personal„Securiştii trag asupra salvărilor”, „Securiştii au otrăvit apa”, „Securitatea continuă să tragă în armată”, „Nu credeţi balivernele foştilor securişti”), faptul că emisia televizată se subordona FSN-ului şi a fost principalul mijloc prin care FSN s-a impus la guvernare în faţa altor grupuri care discutau formarea de guverne prin CC (vezi „Să înconjurăm cu unitatea noastră Comitetul Salvării Naţionale”), cît şi arestarea lui Iulian Vlad la scurt timp după revoluţie, pare improbabilă existenţa vreunei înţelegeri prealabile între Securitate ca instituţie şi FSN. Mai degrabă pare să fi fost o înţelegere cu unele persoane din conducerea armatei, a căror trimitere în judecată pentru participare la reprimarea revoluţiei a fost evitată de conducerea politică a lui Ion Iliescu. FSN-ul a avut totuşi sprijinul instinctiv al foştilor securişti speriaţi de retorica anticomunistă a opoziţiei, nefiind necesar pentru asta vreun complot prealabil. Ulterior, de la ideea de a se evita inculparea penală a unor comandanţi din M.Ap.N. s-a trecut la ideea de amnistie generală legată de revoluţia din 1989, promovată deschis de persoane din jurul lui Ion Iliescu (Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican Voiculescu) şi discret de Ion Iliescu personal, care însă n-a putut s-o pună în practică, căci amnistia era o prerogativă a parlamentului, nu a preşedintelui. Fostul preşedinte a folosit însă frecvent dreptul său de a acorda graţieri în cauze privind revoluţia din 1989.

Principalul fapt care ridică bănuieli cu privire la o înscenare a luptei „antiteroriste” este faptul că aceşti terorişti n-au fost depistaţi, iar în primii 7 ani după revoluţie, cînd ancheta se putea face cu cele mai bune rezultate, puterea politică a fost deţinută de FSN şi de Ion Iliescu. Dacă moartea unui om poate rămîne în mister, moartea a aproape 1000 de oameni, cît au fost ca urmare a acţiunilor teroriste, nu este deloc normal să rămînă nelămurită.

Rich Hall aminteşte declaraţii din perioada imediat următoare revoluţiei care arată că în 22 decembrie 1989 securiştii erau înarmaţi, inclusiv cum foşti securişti se lăudau în 1990 că ar fi putut să tragă dar n-au făcut-o. Faptul se coroborează şi cu declaraţii televizate din 22 decembrie 1989. Este oportună reamintirea acestui fapt în condiţiile în care mai recent se pretinde că Iulian Vlad “ceruse încă din 18 decembrie să se sigileze armamentul”, după cum a declarat fostul viceprimministru Gelu Voican în ziarul timişorean „Agenda Zilei” din 17 decembrie 2008, cum am comentat deja pe acest blog. Am încercat să obţin de la „Agenda Zilei” o dezminţire cu privire la afirmaţia despre încuierea sigilarea armelor în rasteluri din 18 decembrie 1989, dar fără rezultat pînă acum.