Etichetă: Tanjug

Agerpres despre cimitirul săracilor din Timișoara (+ video)

Actualizare 12 mai 2018: Youtube a șters filmarea (cică încalcă standardele comunității) așa că am înlocuit filmarea de pe youtube cu aceeași filmare încărcată pe saitul vimeo.

https://vimeo.com/269366461

„Tineretul Liber” din 26 decembrie 1989 publică o știre Agerpres care reproduce o relatare a unor reporteri iugoslavi despre morții descoperiți în cimitirul săracilor din Timișoara. Familiile morților, care nu-și găseau rudele dispărute (unele arse la crematoriu, dar pe atunci nu se știa asta), declanșaseră o căutare a acestora prin cimitire și astfel s-a ajuns la dezgroparea unor morți din cimitirul săracilor. Respectivii morți au fost filmați de diferiți reporteri, inclusiv străini, care invadaseră Timișoara din 22 decembrie 1989, cînd, urmare a căderii lui Ceaușescu, se deschiseseră granițele. Mai apoi s-a constatat că morții din cimitirul săracilor nu fuseseră omorîți la revoluție, ci erau morți fără aparținători îngropați de primărie cu puțin timp înainte (în fiecare oraș există asemenea cazuri de persoane pentru care nimeni nu vrea să se ocupe de înmormîntare și atunci trebuie să se ocupe primăria). Faptul că în presă au fost prezentate fotografii cu morții din cimitirul săracilor ca fiind morți din revoluție, ceea ce nu s-a confirmat, a fost folosit apoi ca pretext pentru a pretinde că întreaga revoluție din Timișoara ar fi fost o farsă, că la Timișoara a fost un „fals masacru”. De parcă dacă ăia cîțiva morți din cimitirul săracilor care n-au fost de la revoluție ar infirma existența morților reali ai revoluției din Timișoara (vezi lista lor – linc). Spre comparație, revoluția americană a început cu „masacrul din Boston” (linc), cînd ostașii britanici au deschis focul asupra mulțimii ucigînd 5 (cinci) persoane. Azi, nimeni nu pune la îndoială numele de masacru pentru acea întîmplare.

Este de amintit că pe lîngă morții dezgropați în 22 decembrie 1989 în cimitirul săracilor, au mai fost dezgropați morți la Timișoara și în ianuarie 1990, în cimitirul eroilor (linc). Aceștia erau morți din revoluție, îngropați în 28 decembrie 1989 de autorități pe motiv că nimeni nu se prezentase la morgă să-i ridice.

Redau mai jos corespondența Agerpres conform articolului din „Tineretul Liber”. Cu litere cursive între paranteze drepte am inserat comentarii ale mele.

Atrocități de nepovestit la Timișoara
Relatări cutremurătoare ale unor reporteri iugoslavi Citește în continuare „Agerpres despre cimitirul săracilor din Timișoara (+ video)”

New York Times, 20 decembrie 1989: „Statele Unite au puține mijloace să influențeze guvernul român”

Ziarul „New York Times” din 20 decembrie 1989 publică articolul lui Thomas L. Friedman „Reprimarea de către România a protestelor condamnată de către SUA ca brutală”. Îl reproduc aici, cu tălmăcire. Amintesc că același Thomas Friedman iscălise și în 19 decembrie 1989 un articol în New York Times despre revoluția română, care a fost deja prezentat pe acest blog (linc). Articolul relatează poziția oficială a autorităților americane despre situația din România, cum a fost comunicată presei. Am prezentat pe acest blog poziția guvernului american și din relatarea făcută de Chicago Tribune din 20 decembrie 1989 (linc). Comentariile mele sînt inserate cu litere cursive între paranteze drepte.

Reprimarea de către România a protestelor condamnată de către SUA ca „brutală”
de Thomas L. Friedman
special pentru New York Times

Washington, 19 decembrie. Casa Albă [clădirea unde locuiește președintele SUA; prin extensie, Președinția SUA] a condamnat azi reprimarea continuă a manifestanțiilor politici ca „brutală” și a spus că Statele Unite se gîndește să acționeze împreună cu aliații ei apuseni și cu Moscova pentru un anume fel de răspuns coordonat.

Agențiile de presă din estul Europei au difuzat azi relatări despre faptul că noi deschideri ale focului asupra demonstranților au avut loc în orașul Timișoara din vestul României. Într-una din cele mai senzaționale dintre acestea, agenția Taniug a Iugoslaviei a spus că există relatări neconfirmate că ar fi existat pînă la 2000 de morți. Alte relatări din Ungaria și Iugoslavia au vorbit de sute de morți.

Departamentul de Stat [Ministerul de externe american] a declarat că încă nu poate confirma nici un fel de număr de victime cu privire la ciocnirile care au fost relatate între poliție și manifestanți la Timișoara, dar a spus că doi funcționari ai ambasadei americane au fost trimiși luni în oraș din București, pentru a încerca să obțină informații din sursă directă. [deplasarea către Timişoara a unor angajaţi ai ambasadei SUA de la Bucureşti, declarată oficial de guvernul american şi relatată de presă, a fost ulterior declarată dovadă a plănuirii din străinătate a revoluţiei] Citește în continuare „New York Times, 20 decembrie 1989: „Statele Unite au puține mijloace să influențeze guvernul român””

Tanjug, 26 decembrie 1989: Reprezentanţii Frontului Democratic Român au fost incapabili să precizeze numărul exact al victimelor din Timişoara. S-a estimat că în jur de 4000-5000 au fost ucişi şi 7000 sînt răniţi

După executarea lui Ceauşescu şi anunţarea, prin Televiziunea Română, a numărului de 60000 de morţi atribuit acestuia, în 26 decembrie 1989 agenţia Tanjug a încercat să verifice informaţia întrebînd cu privire la numărul victimelor pe reprezentanţii Frontului Democratic Român care preluaseră controlul la Timişoara şi organizaseră o conferinţă de presă. La întrebarea cu privire la numărul victimelor din Timişoara, reprezentanţii Frontului Democratic Român n-au putut da un răspuns clar, nici ei nu ştiau care e situaţia. Dar, sub influenţa celor anunţate la TVR despre cei 60000 de morţi, au estimat că la Timişoara ar putea fi 4000-5000 de morţi. Cine anume a făcut această estimare nu se precizează. În articol se face referire la Lorin Fortuna, dar nu se spune limpede că dînsul a făcut estimarea cu cei 4000-5000 de morţi. S-a mai vorbit la acea conferinţă de presă despre existenţa a 200 de securişti pro-Ceauşescu, din care 50 ar fi fost deja prinşi, 25 ar fi trecut de partea poporului şi 4 sau 5 ar fi fost omorîţi. lorin Fortuna, conducătorul FDR, este citat spunînd că ar fi exista şi 4 mercenari libieni care ar fi luptat de partea lui Ceauşescu. Mulţumesc domnului Richard Andrew Hall care mi-a semnalat documentul alăturat, care cuprinde traducerile în engleză făcute de guvernul american în 27 decembrie 1989 ale relatărilor unor agenţii de presă despre revoluţia română. Ofer mai jos traducerea:

Conferinţă de presă la Timişoara Citește în continuare „Tanjug, 26 decembrie 1989: Reprezentanţii Frontului Democratic Român au fost incapabili să precizeze numărul exact al victimelor din Timişoara. S-a estimat că în jur de 4000-5000 au fost ucişi şi 7000 sînt răniţi”

Chicago Tribune, 20 decembrie 1989. SUA au foarte puţine mijloace de a influenţa guvernul român, dar prin intermediul CSCE vor acţiona să afle ce se întîmplă şi să înfrîneze autorităţile de la Bucureşti

Ziarul „Chicago Tribune” din 20 decembrie 1989 îşi informează cititorii despre evenimentele din România. Traduc pentru cititorii acestui blog cele apărute în importantul ziar american. Comentariile mele sînt inserate cu litere cursive între paranteze drepte.

Martorii se tem că sute de persoane au murit în protestele din România

Marţi [19 decembrie] s-a relatat că împuşcăturile împotriva demonstranţilor au continuat în vestul României, unde martorii spun că forţele de securitate ar fi omorît sute de persoane care protestau împotriva durului regim comunist al preşedintelui Nicolae Ceauşescu.

În Washington, Casa Albă [reşedinţa preşedintelui american; figurat, preşedinţia americană] a condamnat ca „brutală” continua înnăbuşire a demonstranţilor politici şi s-a afirmat că Statele Unite se gîndesc să lucreze împreună cu aliaţii ei din Vest şi cu Moscova pentru a dezvolta un răspuns coordonat.

Agenţii de presă est-europene au relatat împuşcături şi focuri în oraşul Timişoara din vestul României. Într-unul din cele mai înfiorătoare rapoarte, agenţia Tanjug a Iugoslaviei a spus că există relatări neconfirmate despre pînă la 2000 de morţi. Alte rapoarte din Ungaria şi Iugoslavia vorbesc de sute de morţi. Citește în continuare „Chicago Tribune, 20 decembrie 1989. SUA au foarte puţine mijloace de a influenţa guvernul român, dar prin intermediul CSCE vor acţiona să afle ce se întîmplă şi să înfrîneze autorităţile de la Bucureşti”

Europa Liberă, 22 decembrie 1989: „Puterea a fost preluată de Frontul pentru Salvarea Patriei, sub conducerea fostului ministru de externe Corneliu Mănescu (…) Bate astăzi în România un vînt puternic dinspre NE; este vîntul de libertate” (audio)

Continui prezentarea emisiunilor „Europei libere” din decembrie 1989 cu emisiunea din 22 decembrie 1989, ora 12,30, imediat după fuga lui Ceauşescu din CC. În emisiune se anunţă căderea lui Ceauşescu. Interesant în această emisiune e că, în contradicţie cu scenariile post-factum care au fost răspîndite în opinia publică şi care spun că de multă vreme era stabilit ca Ion Iliescu să preia puterea în momentul căderii lui Ceauşescu, aici se anunţă că puterea a fost preluată de… Corneliu Mănescu, activist PCR dizident care iscălise „scrisoarea celor 6”. Cei de la Europa Liberă erau habarnişti asupra evenimentelor din Bucureşti şi încercau şi ei să pună cap la cap diferite informaţii, uneori contradictorii, care ajungeau la ei pe diferite căi. Altă idee interesantă afirmă şi Emil Hurezeanu, preluînd o ştire din buletinul meteorologic: „Bate astăzi în România un vînt puternic dinspre NE; este vîntul de libertate”, dar apoi precizează că vîntul de libertate vine din chiar inima acestui popor. Nicolae Stroescu-Stînişoară îşi exprimă părerea că „execuţii sumare şi metode violente de a încerca rezolvarea problemelor, inclusiv a vinovăţiilor capitale nu sînt metodele pe care le-ar dori românii înţelepţi şi care ar fi în interesul evoluţiei noastre ulterioare şi a neamului”. Se ştie că nu s-a ţinut seama de această opinie.

Căderea lui Ceaușescu comentată de redactorii Europei Libere.

Fă clic pentru a asculta emisiunea pe saitul postului de radio Europa Liberă (65 minute 17 secunde)

Linc de rezervă

Transcrierea înregistrării: Citește în continuare „Europa Liberă, 22 decembrie 1989: „Puterea a fost preluată de Frontul pentru Salvarea Patriei, sub conducerea fostului ministru de externe Corneliu Mănescu (…) Bate astăzi în România un vînt puternic dinspre NE; este vîntul de libertate” (audio)”

Chicago Tribune, 19 decembrie 1989: „Departamentul de Stat nu poate să confirme relatările despre victime”

Prezint un alt articol despre revoluţia română din presa americană. De data asta, un articol apărut în „Chicago Tribune” din 19 decembrie 1989.

După tulburări, românii închid graniţele

Budapesta, Ungaria. În România, o confruntare dintre poliţie şi un important conducător bisericesc a dus în timpul sfîrşitului de săptămînă la un protest antiguvernamental de amploare, din care au rezultat mai multe victime cînd forţele de securitate au răspuns cu tunuri de apă, gaze lacrimogene şi focuri de armă.

România şi-a închis graniţele şi ziariştii nu au fost îngăduiţi lîngă locul ciocnirilor, în oraşul Timişoara din vestul României, nu departe de graniţa cu Ungaria. Relatări despre tulburări au fost adunate de la agenţii de presă din estul Europei şi din vest, care au interviat martori ce au părăsit România în ultimile două zile.

În Washington, Departamentul de Stat [echivalentul Ministerului de Externe] a spus că ambasada americană din Bucureşti, capitala României, care este la aproximativ 500 de mile de zona tulburărilor, nu poate încă să confirme relatările despre victime. Declaraţiile martorilor variază mult, numărul morţilor fiind apreciat între doi şi cîteva sute.

„Sute de oameni au căzut pe caldarîm în faţa ochilor mei”, a declarat un martor agenţiei iugoslave de ştiri Taniug.

Mai mulţi studenţi greci care studiază medicina la Timişoara au spus că au văzut mai mulţi morţi şi un mare număr de oameni cu răni prin împuşcare în principalul spital al oraşului.

Doi tineri români care s-au strecurat în Ungaria înainte de zorii zilei de duminică au zis deasemeni că au văzut oameni morţi pe străzile Timişoarei. Citește în continuare „Chicago Tribune, 19 decembrie 1989: „Departamentul de Stat nu poate să confirme relatările despre victime””

Richard Andrew Hall: Brandstatter (17). Îngrijorare în România asupra urmărilor nedorite ale primului val de revizionism francez

A 17-a parte din lucrarea domnului Hall: “Revoluţia română din 1989 ca joc geopolitic de cafenea. Documentarul “Şah-mat” a lui Brandstatter şi ultimul val dintr-o mare de revizionism”.

Vezi şi primele şaisprezece părţi ale acestei lucrări:
Mişcări de deschidere
El complotează, ei complotează, tu complotezi
Revizionism, sau cînd totul se dovedeşte a fi fost o iluzie
Zvonuri despre un documentar revoluţionar
Fundal la Brandstatter: “Vechea Europă”, “Noua Europă” şi istoria în lupta geopolitică contemporană
Şah-mat: “Un documentar palpitant care poate să-ţi distrugă încrederea în mass-media”
Reacţii interne şi externe la documentarul “Şah-mat”
Intervenţie ungurească în istoriografia revoluţiei române
Stai o clipă! Nu căzuserăm de acord că KGB-ul a făcut-o?
O enigmă securistă: “Turiştii” sovietici şi răsturnarea regimului Ceauşescu
Amintirile fostei securităţi şi miliţii despre turiştii sovietici
Ciudaţi “turişti” dar încă mai ciudate, reacţiile autorităţilor
Dar stai! Asta nu-i tot! “Turişti” sovietici şi în 1990
Cine ar fi putut ei fi?
Cronica părerilor despre decembrie 1989 ale unui fost spion şef comunist
Primul val de revizionism franco-german, din 1990

Pentru publicarea în altă parte a lucrărilor domnului Hall aveţi nevoie de aprobarea autorului, cu care puteţi lua legătura la hallria@comcast.net.

Opiniile din articol aparţin autorului. Intervenţiile mele sînt cu litere cursive, între paranteze drepte.

Îngrijorare în România asupra urmărilor nedorite ale primului val de revizionism francez

Unele persoane importante din România nu au fost amuzate de revizionismul francez. În urma unei demonstraţii din leagănul revoluţiei care marca nouă luni de la evenimentele din decembrie, Vasile Popovici de la Societatea „Timişoara” comenta: Citește în continuare „Richard Andrew Hall: Brandstatter (17). Îngrijorare în România asupra urmărilor nedorite ale primului val de revizionism francez”

Radio Europa Liberă, emisiunea „Actualitatea românească” din 19 decembrie 1989 (audio)

Continui prezentarea reacţiilor mijloacelor de informare în masă din străinătate despre revoluţia română cu înregistrarea emisiunii „Actualitatea românească” a postului de radio Europa liberă din 19 decembrie 1989. Amintesc că la vremea respectivă radio Europa Liberă a fost principala sursă de informare a românilor despre revoluţie, în condiţiile în care regimul Ceauşescu pretindea că nimic deosebit nu se întîmplase (abia în seara de 20 decembrie 1989 a recunoscut Ceauşescu, printr-o cuvîntare televizată – linc, că au existat tulburări la Timişoara). Ca de obicei, intervenţiile mele sînt cu litere cursive între paranteze drepte.

Faceţi clic pentru a asculta emisiunea „Actualitatea românească” din 19 decembrie 1989 a postului de radio Europa Liberă (saitul respectivului post de radio) – 39 minute 58 secunde

Linc de rezervă

Descriere emisiune: Citește în continuare „Radio Europa Liberă, emisiunea „Actualitatea românească” din 19 decembrie 1989 (audio)”

Radio Europa Liberă în 18 decembrie 1989 despre revoluţia din Timişoara (audio)

Radio Europa Liberă a fost una din sursele principale de informaţii pentru români în perioada revoluţiei. După revoluţie s-au răspîndit zvonuri despre „dezinformarea” pe care ar fi practicat-o acest post de radio în decembrie 1989, prin exagerarea intenţionată a numărului morţilor revoluţiei. „Cifra victimelor pe care, într-un prim moment, am luat-o drept bună, 60000 de morţi, nu exista decît în imaginaţia corespondenţilor de presă” scria Ion Iliescu în cartea sa „Revoluţie şi reformă. Iliescu nu indică cine sînt acei corespondenţi de presă care l-ar fi indus în eroare, dar am auzit deseori vorbindu-se că „Europa Liberă” ar fi fost cea vinovată de dezinformare. Eu cred altceva – Ion Iliescu vrea să-şi ascundă propria vină (de organizator al procesului Ceauşescu, unde s-a răspîndit oficial numărul de 60000 de morţi) dînd vina pe alţii, ca şi hoţul care strigă „prindeţi hoţul!”. Sigur că, după ce FSN a anunţat oficial 60000 de morţi, acest comunicat a fost preluat de ziarişti din întreaga lume, dar ziariştii sînt victimele dezinformării FSN, nu pricina acesteia. Un cititor al acestui blog mi-a semnalat că pe internet e disponibilă emisiunea de la radio „Europa Liberă” din 18 decembrie 1989. A fost o surpriză pentru mine, nu o mai ascultasem fiindcă la data respectivă eram în puşcărie, unde s-a omis să ni se dea aparate de radio. Cred că emisiunea respectivă merită ascultată (sau reascultată, pentru aducere aminte după 20 de ani) de cititorii acerstui blog.

Faceţi clic pentru a asculta pe saitul Europa Liberă emisiunea „Actualitatea românească” din 18 decembrie 1989 cu informaţii despre revoluţia din Timişoara (35 minute 21 secunde)

Linc de rezervă pentru cazul în care primul linc nu funcţionează

Transcriere înregistrare: Citește în continuare „Radio Europa Liberă în 18 decembrie 1989 despre revoluţia din Timişoara (audio)”

Rich Andrew Hall – „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România” (5). Cine a aruncat petarda?

Un nou fragment din teza de doctorat din 1997 a profesorului american Rich Andrew Hall avînd titlul: „Rescrierea istoriei revoluţiei. Relaţiile într-un regim autoritar şi triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”.

Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net

Episoadele anterioare:
Ceauşescu pleacă în Iran
18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie

Cine a aruncat „petarda”?

Multe surse au sugerat că explozia unei „petarde” şi agitaţia simultană a mulţimii l-au surprins pe Ceauşescu şi au făcut posibil pentru demonstranţi să strige lozincile anti-Ceauşescu. Încă odată discrepanţa dintre ceea ce s-a raportat despre acest incident şi adevărul despre ceea ce pare să se fi întîmplat este semnificativă. Raportul primei Comisii Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 (publicat în 1992) susţine că în timp ce [Ceauşescu] vorbea, s-a auzit o explozie care a pricinuit o tulburare de proporţie. După scurtă vreme, mitingul s-a destrămat în dezordine<Raportul Comisei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, “Cine a tras în noi, în 16-22?” România Liberă, 27 mai 1992, pag. 5>. Stoian descrie incidentul „petardei” după cum urmează:

…a luat cuvîntul Ceauşescu. Atunci s-a întîmplat lucrul care ni se pare cel mai important din toată acea perioadă. Nu este adevărat că spontan, mulţimea a început să-l huiduie. În mijlocul unei frazei bîlbîită la tribună, undeva în centrul Pieţei, acolo unde se găseau mai multe femei, cineva a făcut să explodeze o petardă de genul celor de Crăciun. Prima reacţie a fost a acelor femei, care, speriate, au început să ţipe. De abia pe urmă, toţi cei adunaţi acolo au început să huiduie<Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, pag. 23. Numai după aceasta, susţine Stoian, a intervenit Nica Leon cu faimosul său strigăt>.

Uneori, românii s-au referit la aceasta ca la „petarda fericirii noastre”<Tudorel Urian, “Cabala Teroriştilor”, revista Cuvîntul, nr. 20 (13 iunie 1990), pag. 4>

Problema scenariului „petardei” vine din faptul că nu există un consens cu privire la cine a explodat-o şi nimeni nu şi-a asumat responsabilitatea pentru acest act istoric. Totuşi, mai multe nume au fost înaintate în legătură cu asta<Suspecţi sînt o droaie: Dubiosul Leon Nica pretinde că un om de 60 de ani pe nume Andrei Ilie, “care l-a pupat pe Iliescu cînd acesta a ajuns la CC [în 22 Decembrie]” a aruncat petarda (Leon Nica, interviu, “Nica Leon în război cu toată lumea” în revista Flacăra nr. 34 din 26 august 1992, pag. 4-5). Ziaristul de opoziţie A. Corneliu Giagim scrie că “autorul” petardei a fost Matei Ilie care a asamblat-o dintr-un tub de şprei (A. Corneliu Giagim, “16-22, Cine-a tras în noi?!” Baricada, nr. 49-50 din 18 decembrie 1990, pag. 6). La începutul lui 1990, Petre Mihai Băcanu a afirmat că un tînăr pe nume Adrian Constantin a aruncat petarda (Băcanu, “Intercontinental 21/22”, România Liberă 31 martie 1990, pag. 1). Deşi Băcanu a fost în stare să-i intervieze pe Leon Nica şi pe tînărul mecanic de aviaţie care au început strigătele împotriva lui Ceauşescu, el n-a putut să-l găsească pe Constantin ca să vorbească cu el. Dan Iosif, demnitarul FSN care l-a acuzat pe Leon Nica ca fiind “terorist”, a fost şi el propus ca sursă a petardei (Expres Magazin, nr. 30 din 20-26 februarie 1991, pag. 8). Foarte probabil că sînt şi alte nume creditate cu această faptă>. Sursele securiste doresc să sugereze că punerea la cale a acestei petarde şi cauzele agitaţiei care a urmat sînt parte a unui plan premeditat de a dezorganiza mitingul. Încă o dată, ele încearcă să tăgăduiască spontaneitatea revoltei anti-Ceauşescu. Un ziarist de la jurnalul ceauşist „Democraţia” scria în decembrie 1990: „… trebuie subliniat că în cadrul acestui miting au fost aplicate metode îndelung studiate de manipulare psihologică a maselor compacte (semnale acustice, cu efect asupra subconştientului, transmise prin staţiile de amplificare, imitînd vuiet de cutremur, zgomot de trupe şi tancuri şi împuşcături, mişcări ale unor grupuri în piaţă menite să dizloce masele, petarde)”<C. Maltese Martine Ui (probabil un pseudonim), “De la ‘Jos Ceauşescu!’ am ajuns la ‘Jos România!’ Dubla lovitură împotriva României”, Democraţia, nr. 48 / decembrie 1990, pag. 3>.

Conform „unui grup de foşti ofiţeri de Securitate”, „turiştii” şi colaboratorii lor din interior s-au deplasat de la Timişoara la Bucureşti şi s-au infiltrat în mulţimea de la miting. „Turiştii” au încercat să-i sperie pe cei din mulţime folosind furcile din oţel-beton care susţineau unele lozinci din poliuretan expandat pentru a înţepa în spate participanţii şi a le crea impresia, pe fondul zgomotelor produse de petarde şi de scurtcircuitarea difuzoarelor staţiei de amplificare, că se trage asupra lor<Un grup de foşti ofiţeri de securitate, “Aşa vă place revoluţia? Aşa a fost!” Democraţia, nr. 36 (24-30 septembrie 1990), pag. 4>. Iată cum a descris evenimentul un fost ofiţer USLA:

În ziua de 21 decembrie 1989 am asigurat măsurile antiteroriste la mitingul „de adio”. În mulţime, am identificat şi luat în supraveghere opt bărbaţi ciudaţi: toţi erau îmbrăcaţi aproximativ la fel (loden, pălărie), toţi fumau deodată, stăteau în grup. Unii arătau a slavi, alţii, asiatici. La un moment dat, au scos din buzunare globuri de pom, le-au dat foc de la ţigări şi le-au aruncat în mulţime; în globuri erau petardele care au pus mulţimea în mişcare<“S.V., ofiţer USLA în rezervă” (poate Strat Vintilă, pe baza altor relatări), în Pavel Coruţ, Floarea de Argint, Bucureşti, Editura Miracol, 1994, pag. 171. În fapt, descrierea acestor bărbaţi ca purtînd paltoane pînă la genunchi şi pălării îi face să arate suspecţi ca înşişi securiştii şi cei de la USLA, după cum vom vedea mai tîrziu>.

Raportul SRI din 1994 despre evenimente sugerează că „tunetele puternice” care au fost auzite ar fi putut veni de la detonarea unei petarde şi că bubuitul care s-a auzit nu era de la mulţime ci de la difuzoare<“Fapte care trimit la o acţiune premeditată a unor ‘actori’ din afară (II)”, Curierul Naţional, 10 iulie 1994, pag. 2>. Panica în rîndul mulţimii a fost pricinuită de transmisia unor ultrasunete (din afara spectrului auzibil) şi de faptul că demonstranţi neidentificaţi au înţepat pe alţii cu vergele de oţel în timp ce strigau „fugiţi, ne omoară!” şi „vin tancurile!”<Ibidem. Fostul viceprimministru şi senator, Gelu Voican Voiculescu, face afirmaţii asemănătoare. El pretinde că explozia a fost pricinuită de „o petardă artizanală” făcută dintr-un tub de şprei. Deasemeni el sugerează că panica a fost intensificată de “probabil voita” funcţionare greşită a difuzoarelor şi emiterea unor sunete înspăimîntătoare care semănau cu huruitul tancurilor. Voiculescu adaugă că “e de asemenea posibil…că a fost un fel de bombă acustică”. Gelu Voican Voiculescu, interviat de Neti Luchian şi Val. Voiculescu, “Haosul nostru i-a paralizat (I)” Libertatea, 16 iulie 1991>.

Povestirile din rîndul opoziţiei încorporează elemente asemănătoare. Influentul ziarist Cornel Nistorescu a plasat incidentul petardei în contextul unei lovituri de stat susţinută de o facţiune din cadrul Securităţii:

„În acelaşi timp, la mitingul din 21 decembrie, conform unor informaţii certe, un ofiţer de securitate a lansat cele două petarde care au provocat panica şi au declanşat mînia bucureştenilor. În acelaşi timp, pe staţia de amplificare controlată tot de securitate au fost difuzate fluierături şi huiduieli”<Cornel Nistorescu, “Complot sau conspiraţie cu pretenţii la putere?”, Cuvîntul, nr. 20 din 13 iunie 1990, pag. 5>.

Ecaterina Rădoi de la revista Zig-Zag sugerează că panica incredibilă care a urmat a fost rezultatul unei emisiuni de sunete asemănătoare cu huruitul tancurilor şi focul de mitralieră<Ecaterina Rădoi, “Remember 15 decembrie 1989 – 20 mai 1990”, revista Zig-Zag, nr. 190 (23-31 decembrie 1993), pag. 4-7>.

Dar incidentul „petardei” şi tulburarea simultană ar putea avea o explicaţie mai simplă. Este folositor să revedem cum a fost raportată tulburarea mitingului de către corespondenţii de presă străini din Bucureşti, imediat după ce-a avut loc incidentul. Scurt timp după ce adunarea populară s-a destrămat, un ziarist bulgar a relatat că motivul tulburării a fost folosirea de grenade cu gaze lacrimogene de către forţele regimului pentru a împiedica demonstranţii să intre în piaţă şi panica pe care aceasta a dezlănţuit-o printre cei care erau deja în piaţă<Sofia Domestic Service, 1400 GMT 21 decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-244, 21 decembrie 1989, pag. 71>. Ziaristul sugerează că demonstranţii s-au adunat iniţial lîngă Piaţa Romană pe bulevardul Magheru şi erau de ordinul miilor cînd au ajuns în Piaţa Palatului unde avea loc discursul [lui Ceauşescu].

Relatări similare vin de la ziaristrul agenţiei iugoslave Tanjug care a transmis că demonstranţii s-au adunat în colţul din nord-vest al Pieţii Palatului lîngă hotelul Athenee Palace, şi cînd „au încercat să se apropie de mitingul oficial, s-a aruncat cu grenade de gaz lacrimogen asupra lor”<Belgrade TANJUG Domestic Service, 1359 GMT 21 decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-245, 22 decembrie 1989, pag. 77>. Conform aceluiaşi corespondent, bărbaţi tineri au început să strige lozinci anti-Ceauşescu şi cînd au fost alungaţi de miliţie au luat-o pe străzi laterale pentru a ajunge la o altă parte a mitingului<Belgrade Domestic Service, 1410 GMT 21 decembrie 1989, în FBIS-EEU-89-244, 21 decembrie 1989, pag. 70-71>. Miliţia a folosit atunci gaze lacrimogene pentru a-i împiedica pe aceşti demonstranţi să ajungă la mitingul oficial şi după ce „au explodat grenadele cu gaze lacrimogene, transmisia directă la radio şi televiziune a fost tulburată pentru cîteva minute”<Ibidem>.

Este semnificativ că şi martori oculari ai confruntărilor dintre forţele regimului şi demonstranţi din după-masa şi seara de 21 decembrie se referă la forţele regimului folosind „petarde” împotriva demonstranţilor<Băcanu, “Intercontinental 21/22”, România Liberă 15 martie 1990; 5 aprilie 1990; 19 aprilie 1990>. Un martor ocular al întîmplărilor din Piaţa Universităţii din 21 decembrie povesteşte că „Securitatea fugea după ei [demonstranţi] în grupuri şi folosea petarde şi bastoane contra lor”<Vezi comentariile lui Marcel Constantinescu în Băcanu, “Intercontinental 21/22”, România Liberă 15 martie 1990, pag. 3>. Mai mult, Rady a observat că în noaptea de 21/22 decembrie Securitatea „a detonat bombe în cîteva locuri cu speranţa că va răspîndi panica”<Rady, Romania in Turmoil, pag. 104>.

Care forţe ar fi putut folosi „petarde” şi grenade cu gaze lacrimogene împotriva demonstranţilor? În procesul său de la începutul lui 1990, ministrul de interne din perioada evenimentelor, Tudor Postelnicu, a afirmat că „USLA aveau grenade cu gaze lacrimogene” la miting<Emil Munteanu, “Postelnicu a vorbit neîntrebat”, România Liberă, 30 ianuarie 1990, pag. 3>. Stoian a notat diferenţa dintre mitingul din 21 decembrie şi mitingurile din trecut ale regimului în stilul său tipic colorat:

„[Aflat în oraş în acele clipe, am putut urmări personal desfăşurarea evenimentelor]. Ce frapa în primul rînd, era că, dacă altă dată, la mitingurile cu care bucureştenii erau deja obişnuiţi, oamenii erau indiferenţi, ba unii chiar veseli pentru că puteau să mai chiulească trei-patru ceasuri de la muncă, acum nimeni nu zîmbea. Aproape toţi înaintau într-o linişte rău prevestitoare. Încă o noutate o reprezenta verificarea identităţii a cît mai multor persoane aflate pe străzi şi cu această ocazie, cei străini de grupurile de muncitori erau puşi, ce-i drept politicos, să iasă din rînduri. Participanţii la miting erau aduşi în mod organizat, pentru a putea fi controlaţi mai uşor. În momentul în care Piaţa Palatului a fost ocupată, s-a mai întîmplat un lucru nou. Dacă pînă atunci, perimetrele erau înconjurate de civili (securişti, activişti) şi miliţieni care nu permiteau să plece celor care se plictiseau să mai asculte prostiile lui Ceauşescu, de data aceasta se întîmpla invers şi asta încă înainte ca mitingul să înceapă. Oricine dorea să se ducă la treburile lui era liber s-o facă, dar nimeni din afară nu putea pătrunde în zona protejată”<Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, pag. 22. Interpretarea lui Stoian despre acest fapt este că oamenii nu erau lăsaţi să intre în piaţă fiindcă “se aştepta ceva”, insinuînd astfel că tulburarea mitingului a fost organizată de dinainte>.

Martori oculari au identificat forţele care i-au împiedicat să intre în piaţă ca „trupe USLA”<Vezi comentariile lui Nistor Ruxăndoiu în Gheorghe Ioniţă, “Culcaţi-i la pămînt!”, Adevărul de Duminică din 14 ianuarie 1990, pag. 2>.

Transcrierile parţiale ale comunicaţiilor între unităţile USLA şi de miliţie au fost publicate la sfîrşitul lui ianuarie, începutul lui februarie 1990 în ziarul „Libertatea”<Libertatea între 27 ianuarie şi 15 februarie 1990 sub titlul “Dintre sute de…catarge! Revoluţia ascultată prin staţie”. Asemenea înregistrări puteau veni doar dintr-o sursă: fosta Securitate. Interesant că, cu excepţia unui singur episod (3 februarie 1990), toate aceste comunicări sînt din după-amiaza de 21 decembrie sau dimineaţa de 22 decembrie. Lipsesc comunicările USLA de la ora 3:30 din după-masa 21 decembrie pînă la ora 8 din dimineaţa de 22 decembrie – perioada în care forţele regimului au deschis foc asupra demonstranţilor>. Aceste transcrieri sugerează că încă înainte ca adunarea populară să fi început, grupuri mari de demonstranţi adunate în mai multe intersecţii ducînd spre Piaţa Palatului strigau lozinci împotriva regimului şi puneau la încercare capacitatea forţelor de ordine de a-i împiedica să intre în piaţă<“Dintre sute de catarge”, Libertatea, 27 ianuarie 1990; 29 ianuarie 1990>. Se pare că demonstranţii au înţeles foarte bine excelenta oportunitate oferită de transmiterea mitingului în direct. Astfel, impresia lăsată de multe relatări, că a fost vorba de cîţiva bărbaţi curajoşi izolaţi într-o mulţime de zeci de mii care au îndrăznit să-l înfrunte pe Ceauşescu, este romanţată. Acţiunile celor împiedicaţi să intre în piaţă au dat curaj şi cîtorva din mulţime să strige jos Ceauşescu.

Transcrierile arată deasemeni că din ordinele generalului Vlad, şeful Securităţii, USLA a folosit „gela” (codul folosit de Securitate pentru „petarde”) împotriva demonstranţilor<“Dintre sute de catarge”, Libertatea, 30 ianuarie 1990, pag. 2. La sfîrşitul acestui episod un redactor anonim defineşte “gela” ca însemnînd “petarde”. Ştefănescu confirmă folosirea petardelor în declaraţia sa că şeful USLA, colonel Gheorghe Ardeleanu, a fost văzut în clădirea Comitetului Central strigînd la un subordonat „dă-mi ‘gela’…dă-mi ‘gela’.” Conform lui Ştefănescu, ‘gela’ a fost numele de cod pentru “petarde” folosite de USLA în reprimarea demonstranţilor. Paul Ştefănescu, Istoria Serviciilor Secrete Româneşti (Bucureşti, Editura Divers Press, 1994, pag 287)>. Ilie Stoian pretinde că generalul Grigore Ghiţă, comandantul trupelor de securitate, şi-a încălcat instrucţiunile cînd a inclus unităţi USLA, inclusiv o unitate de geniu-chimic (care ar fi răspuns de gaze lacrimogene) printre forţele regimului detaşate pentru miting<Stoian, Decembrie ‘89: Arta Diversiunii, pag. 21>. Totuşi o asemenea acţiune pare să fie în concordanţă cu Ordinul 2600 al Ministerului de Interne. Mai mult, pînă şi raportul comisiei senatoriale ilustrează că măsurile de siguranţă ale mitingului din 21 decembrie au fost lăsate aproape în întregime în sarcina Securităţii şi că generalul Gianu Bucurescu, adjunctul generalului Vlad, a fost personal răspunzător de miting<Raportul Comisiei Senatoriale, “Cine a tras in noi, în 16-22?”, România Liberă, 27 mai 1992>.

Se pare că factorul cheie care a contribuit la tulburarea cuvîntării lui Ceauşescu a fost încercarea forţelor guvernamentale de a opri intrarea unor demonstranţi anticeauşişti în Piaţa Palatului. Agitaţia şi confuzia rezultate au schimbat caracterul mitingului, încît cîţiva din rîndul acelei mulţimi aleasă cu grijă să participe la miting au profitat de prilej şi au trecut de la lozincile în favoarea lui Ceauşescu la huiduieli. E posibil ca „petarda” de la miting să fi fost lansată de Securitate, dar puţin probabil că aceasta a fost un act de sfidare împotriva dictatorului. „Petarda” pare a fi fost folosită ca să împiedice protestatarii să intre în piaţă sau să dezorineteze mulţimea şi să mascheze sunetul unor lozinci anti-Ceauşescu. Tulburarea mitingului ar putea fi astfel mult mai puţin organizată decît s-a presupus în mod obişnuit.

(Va urma)

Comentariu propriu (Marius Mioc): De remarcat anonimatul pe care şi l-au păstrat multe din sursele securiste pomenite aici: „un grup de ofiţeri de securitate”, „S. V.”, „C. Maltese Martine Ui”. Înregistrarea mitingului din 21 decembrie 1989 a fost deja prezentată pe acest blog (iar recent am actualizat-o cu nişte explicaţii tehnice).

Cu privire la raportul SRI din 1994 despre revoluţie vezi comentariul deja publicat pe acest blog.