Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Securitatea română despre Herta Muller octombrie 9, 2009


Printre primii critici literari ai laureatei Nobel Herta Muller au fost şi securiştii români. O parte din documentele Securităţii despre Herta Muller au fost publicate pe saitul halbjahresschrift a lui Wiliam Totok (şi acesta german bănăţean care s-a învîrtit în aceleaşi cercuri literare ca şi Herta Muller, şi care a avut o contribuţie în informarea publicului despre evenimentele din decembrie 1989 de la Timişoara, fapt deja discutat pe acest blog – linc). Mai jos redau cîteva din aceste documente: (more…)

 

Revoluţionari, colaboratori ai securităţii şi reluarea manipulării pe acest subiect septembrie 17, 2009


Colegiul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a descoperit peste 100 de posesori de certificate de revoluţionar care au fost colaboratori ai securităţii, scrie Cristian Andrei în ziarul „Ziua” din 10 septembrie 2009 (linc).

Legat de acest subiect, Mircea Dinescu a declarat: „Sînt foarte mulţi revoluţionari trimişi de către CNSAS în instanţă, îi scoteau băieţii de la Securitate şi îi băgau printre demonstranţi la Revoluţie”. (more…)

 

Mîine la Timişoara, miting de susţinere a basarabenilor aprilie 7, 2009

Filed under: Republica Moldova — mariusmioc @ 9:56 pm
Tags: , , ,

Organizaţia Studenţilor Basarabeni din Timişoara anunţă că miercuri 8 aprilie ora 19 vor organiza un marş de susţinere a protestatarilor din Chişinău. Marşul va porni din Complexul studenţesc şi se va isprăvi în Piaţa Operei.

Azi a avut loc un miting de solidaritate la Bucureşti. Vezi mai jos înregistrare de la mitingul de la Bucureşti: (more…)

 

Proclamaţia de la Timişoara: „A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor. A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat” martie 11, 2009


timisoaramiting1990În 11 martie 1990, într-un mare miting din centrul Timişorii s-a lansat „proclamaţia de la Timişoara”, document pe care comisia lui Vladimir Tismăneanu îl consideră actul fundamental al revoluţiei române. Criticii acestui document consideră că lansarea sa fiind ulterioară revoluţiei acesta nu poate reprezenta idealurile revoluţiei, fiind doar un document electoral (vezi articolul Institutul Revoluţiei contra Comisiei Tismăneanu). Totuşi este incontestabil că iniţiatorii proclamaţiei de la Timişoara erau persoane care participaseră la revoluţie.

Alcătuirea documentului a fost făcută de societatea „Timişoara”, care edita şi ziarul „Timişoara”. Atît societatea cît şi ziarul există şi azi, dar sînt o palidă umbră a ceea ce erau în 1990. Documentul pare să fi fost operă colectivă a conducerii societăţii „Timişoara”, dar răposatul George Şerban a fost indicat uneori ca autor al său – el a fost cel care l-a citit de la balconul Operei şi probabil a avut cea mai mare contribuţie la scrierea sa.

În cadrul societăţii „Timişoara” proclamaţia a întîmpinat opoziţia lui Claudiu Iordache, actualul director al Institutului Revoluţiei Române, care şi-a dat demisia din societate cu acest prilej.

Contextul apariţiei „Proclamaţiei de la Timişoara” îl constituie evenimentele anului 1990, cu „democraţia originală” care se instaurase. Cei care contestau guvernarea FSN erau supuşi violenţelor, televiziunea prezenta doar punctul de vedere al FSN (iar televiziuni particulare nu existau), partidele de opoziţie erau ponegrite, Ion Iliescu era înfăţişat ca eroul revoluţiei şi toţi cei care-l contestau erau acuzaţi că n-ar fi participat la revoluţie sau că nici nu trăiseră în ţară („n-au mîncat salam cu soia”). În guvernul fesenist erau persoane despre care existau informaţii că participaseră la reprimarea revoluţiei. Proclamaţia afirmă: „La Timişoara nu s-a murit pentru ca (…) unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de interne”, cu referire expresă la Mihai Chiţac, care avea să fie condamnat abia în 2008, dar este şi acum liber. Se încerca totodată, prin mass-media bucureşteană, ignorarea revoluţiei timişorene (se foloseau formule de tipul „revoluţia din 22 decembrie”) de parcă revoluţia a început doar cu Ion Iliescu.

Punctual, textului Proclamaţiei i se pot aduce diferite critici. De pildă, nu sînt de acord cu aprecierea că în 20 decembrie Timişoara devenise un oraş liber care „a intrat definitiv în stăpînirea populaţiei”, fiindcă eu personal am fost ţinut în arestul miliţiei pînă în 22 decembrie (doar arestaţii din penitenciar au fost eliberaţi în 20). În ansamblu însă, la momentul istoric respectiv, contestarea guvernării feseniste, nu în numele perioadei interbelice sau a exilului românesc, ci chiar în numele revoluţiei române al cărei unic reprezentant se pretindea FSN-ul, devenise necesară.

Mai jos dau textul Proclamaţiei:

Proclamaţia de la Timişoara

Populaţia oraşului Timişoara a fost iniţiatoarea Revoluţiei române. Între 16 şi 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverşunat război cu unul dintre cele mai puternice şi mai odioase sisteme represive din lume. A fost o încleştare cumplită pe care noi, timişorenii, o cunoaştem la adevăratele ei proporţii.

De-o parte populaţia neînarmată, de cealaltă parte Securitatea, Miliţia, Armata şi trupele zeloase de activişti ai partidului. Toate metodele şi mijloacele de reprimare s-au dovedit însă neputincioase în faţa dorinţei de libertate a timişorenilor şi hotărîrii lor de a învinge. Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu i-au putut opri. Fiecare glonţ tras a adus pe baricadele Revoluţiei alţi o sută de luptători. Şi am învins.

În 20 decembrie 1989, Timişoara a intrat definitiv în stăpînirea populaţiei, transformîndu-se într-un oraş liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România.

Din acea zi, întreaga activitate din oraş a fost condusă, de la tribuna din Piaţa Operei, de Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revoluţiei de la Timişoara.

În acea zi, armata a fraternizat cu demonstranţii, hotărînd să apere împreună cu ei victoria obţinută. În 21 decembrie, în Piaţa Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: „Sîntem gata să murim!” O serie de fapte întîmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicţie cu idealurile Revoluţiei de la Timişoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti de către mass-media centrală, decît parţial şi confuz. În asemenea condiţii, noi, participanţii nemijlociţi la toate evenimentele dintre 16 si 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiţi să explicăm întregii naţiuni pentru ce au pornit timişorenii Revoluţia, pentru ce au luptat şi mulţi şi-au jertfit viaţa, pentru ce sîntem în continuare hotărîţi să luptăm cu orice preţ şi împotriva oricui, pînă la victoria deplină.

1. Revoluţia de la Timişoara a fost încă din primele ei ore, nu doar anticeauşistă ci şi categoric anticomunistă. În toate zilele Revoluţiei s-a scandat, de sute de ori: „Jos comunismul!”. În consens cu aspiraţia sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut şi noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar şi falimentar. Idealul Revoluţiei noastre a fost şi a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei şi civilizaţiei europene.

2. La Revoluţia de la Timişoara au participat toate categoriile sociale. Pe străzile Timişoarei au căzut, seceraţi de gloanţe, unul lîngă altul, muncitori, intelectuali, funcţionari, studenţi, elevi, copii şi chiar locuitori ai satelor, veniţi în sprijinul Revoluţiei. Sîntem categoric împotriva tehnicii, tipic comuniste, de dominaţie prin învrăjbirea claselor şi categoriilor sociale. Pe temeiul ideologiei “luptei de clasă” s-au urcat la putere bolşevicii în 1917, pe acelaşi temei, nomenclatura comunistă română a instigat după 1944 o clasă socială împotrivă alteia, a dezbinat societatea pentru a o supune mai uşor terorii. Avertizăm împotriva pericolului repetării acestei triste istorii şi chemăm muncitorii, intelectualii, studenţii, ţăranii şi toate categoriile sociale la un dialog civilizat şi constructiv, pentru a reface neîntîrziat unitatea din timpul Revoluţiei. Trebuie plecat de la realitatea ca toate aceste categorii sociale au fost oprimate în regimul comunist şi nici una nu doreşte astăzi răul celorlalte.

3. La Revoluţia de la Timişoara au luat parte oameni din toate categoriile de vîrstă. Chiar dacă tineretul a fost preponderent, este drept să recunoaştem că oameni de toate vîrstele s-au bătut cu aceeaşi dîrzenie pentru cauza Revoluţiei. Lista victimelor, deşi incompletă, este o dovadă în acest sens.

4. Pentru victoria Revoluţiei din Timişoara s-au jertfit, alături de români, şi maghiari, şi germani, şi sîrbi şi membri ai altor grupări etnice care de secole conlocuiesc în oraşul nostru paşnic, în bună înţelegere. Timişoara este un oraş românesc şi european, în care na­ţionalităţile au refuzat şi refuză naţionalismul. Invităm pe toţi şovinii din România, indiferent că sînt români, maghiari sau germani, să vină la Timişoara, la un curs de reeducare în spiritul toleranţei şi al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casă a Europei.

5. Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revoluţiei, una dintre lozincile cele mai des scandate a fost: “Vrem alegeri libere!” Ideea pluralismului a fost şi a rămas una dintre cele mai scumpe timişorenilor. Sîntem convinşi că fără partide politice puternice nu poate exista o democraţie autentică, de tip european. Cu excepţia celor extremiste, de stînga sau de dreapta, toate partidele au drept la existenţă în cetatea Timişoarei. În oraşul nostru nu au fost atacate şi devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost ameninţat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sînt concetăţenii noştri, sînt colegii noştri de muncă, sînt prietenii noştri care au opinii politice. Democraţia europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între exponenţii lor şi competiţia loială pentru cucerirea adeziunii politice şi, implicit, a puterii de stat. Am fi acceptat în sistemul democraţiei româneşti şi Partidul Comunist Român, dacă el nu ar fi fost compromis total şi definitiv de către nomenclatura sa, degenerînd în fascism roşu. În ţările est europene în care partidele comuniste şi-au păstrat minima decenţă, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însă pînă la genocid, şi prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.

6. După patru decenii de educaţie şi propagandă exclusiv comunistă, există în conştiinţa tuturor românilor prejudecăţi aparţinînd acestei ideologii. Existenţa lor nu este o vină pentru purtător. Manipularea lor, însă, de către grupuri interesate în renaşterea comunismului şi reinstaurarea lui la putere este un act contrarevoluţionar. Pe lista de lozinci, multiplicată la xerox şi împărţită în 28 ianuarie, demonstranţilor din Piaţa Banu Manta din Bucureşti, se aflau şi slogane vechi de 45 de ani. Identificarea, de pildă, a partidelor “istorice” cu partide vînzătoare de ţară este un astfel de slogan şi constituie o calomnie. Dimpotrivă, activiştii comunişti de acum 45 de ani, dintre care unii au şi astăzi funcţii importante în conducerea ţării, se fac vinovaţi de trădarea României şi aservirea ei URSS-ului. Ei sînt cei care scandau atunci: “Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” şi nu membrii partidelor “istorice”. Aceştia din urmă s-au opus transformării României într-un satelit al Moscovei şi unii au plătit cu viaţa această îndrăzneală. Se impune redactarea de urgenţă a unei scurte, dar corecte, istorii a perioadei 1944-1950 şi difuzarea ei în tiraje de masă.

7. Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului. Prezenţa acestora în fruntea ţării face moartea eroilor din Timişoara zadarnică. I-am fi acceptat poate în urmă cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin Pîrvulescu şi ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, deşi aveau şi prilejul, şi funcţii importante, care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Laşitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de dictatură, cei mai grei din toată perioada, plus un genocid dureros.

8. Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frămîntă astăzi societatea românească. Pînă la sta­bilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională pînă la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţa de cauză, cu cărţile pe faţă.

9. Timişoara nu a făcut revoluţie pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă. Sîntem toţi nemulţumiţi de sistemul de salarizare, există şi în Timişoara categorii de muncitori care lucrează în condiţii extrem de grele şi sînt prost plătiţi (vezi, de pildă, cazul celor ce muncesc în turnătorii sau în industria detergenţilor), şi, totuşi, nici un colectiv nu a făcut grevă pentru mărirea lefurilor şi nu şi-a trimis delegaţi să trateze cu guvernul revendicări materiale exclusive. Majoritatea timişorenilor ştiu ceea ce toţi economiştii se străduie în aceste zile să aducă ţării la cunoştinţă: mărirea în acest moment a salariilor ar declanşa automat inflaţia, aşa cum s-a întîmplat în unele state est europene. Iar inflaţia odată pornită, sînt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.

Numai creşterea producţiei, deci a cantităţii de marfă aflată pe piaţa va permite, în paralel, creşterea generală a nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul sărac al României, prioritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilizării unui nivel minim de civilizaţie. Se impun, de pildă, investiţii urgente în domeniul asistenţei medicale şi salubrităţii.

10. Deşi milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care îşi au neajunsurile şi inechităţile lor. Sîntem însă categoric în favoarea ideii de iniţiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietăţii de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic. S-au găsit însă şi voci care, în spirit comunist, să asimileze iniţiativa privată cu “exploatarea” şi pericolul catastrofei de a apare oameni bogaţi. Se speculează în acest sens invidia leneşului şi teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste. Dovada că timişorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi şi-au anunţat deja intenţia de a se transforma în Societăţi anonime pe acţiuni. Pentru ca aceste acţiuni să fie totuşi cumpărate pe bani curaţi, ar trebui înfiinţate în fiecare oraş comisii de inventariere a averilor foştilor privilegiaţi ai puterii, corupţiei şi penuriei. De asemenea, acţiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rînd lucrătorilor ei. Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acţiuni, statul urmînd să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activităţii. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor şanse egale de prosperitate. Dacă cei leneşi şi-ar pierde şansa, nu s-ar putea totuşi plînge de discriminare.

11. Timişoara este hotărîtă să ia în serios şi să se folosească de principiul descentralizării economice şi administrative. S-a şi propus experimentarea în judeţul Timiş a unui model de economie de piaţă, pornind de la capacităţile sale puternice şi de la competenţa specialişti­lor de care dispune. Pentru atragerea mai uşoară şi mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub forma de tehnologie şi materii prime speciale, şi pentru crearea de societăţi mixte, cerem şi pe această cale înfiinţarea la Timişoara a unei filiale a Băncii de Comerţ Exterior. O parte din cîştigurile în valută ale părţii române din aceste societăţi mixte va intra în salariile muncitorilor, într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părţi din salariu în valută va asigura o buna cointeresare materială a muncitorilor. În plus, paşapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ţinut în sertar. O altă consecinţă pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creşterea imediată a nivelului de trai.

12. După căderea dictaturii au fost invitaţi în ţară toţi românii plecaţi în exil, pentru a pune umărul la reconstrucţia României. Unii s-au întors, alţii şi-au anunţat intenţia de o face. Din păcate, instigaţi de forţe obscure, s-au găsit şi oameni care să hulească pe exilaţii reîntorşi, să-i califice trădători, să-i întrebe tendenţios ce au mîncat în ultimii zece ani. Este o atitudine care nu ne face cinste. În disperarea care ne-a stăpînit în ultimii patruzeci de ani, poate că nu a fost român căruia să nu-i fie trecut prin minte, măcar o dată, să scape de mizerie luînd calea exilului. Mulţi dintre românii aflaţi astăzi departe de ţară au plecat după persecuţii politice şi chiar după ani grei de închisoare. Ar fi ruşinos din partea noastră să-i hulim şi noi cu vorbele activiştilor comunişti de odinioară. Exilul românesc înseamnă sute de profesori eminenţi care predau la cele mai mari universităţi din lume, mii de specialişti preţuiţi la cele mai puternice firme occidentale, zeci de mii de muncitori calificaţi în tehnologiile cele mai avansate. Să fim mîndri de ei şi să transformăm răul în bine, făcînd din trista şi dureroasa diaspora românească o forţă înnoitoare pentru România. Timişoara îi aşteaptă cu dragoste pe toţi exilaţii români. Sunt compatrioţii noştri şi, azi mai mult ca niciodată, avem nevoie de competenta lor, de europenismul gîndirii lor şi chiar de sprijinul lor material. De asemenea, cultura română va fi întreagă numai după ce se reintegrează în ea cultura din exil.

13. Nu sîntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi naţională a României. În felul acesta se eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată sărbătorindu-se un număr de ani de la căderea lui. În majoritatea ţărilor care şi-au legat ziua naţională de o revoluţie, ziua aleasă este cea a declanşării revoluţionare, fiind astfel glorificat curajul poporului român de a se ridica la luptă. Un singur exemplu: ziua naţională a Franţei este 14 iulie, ziua cînd, în 1789, a început Marea Revoluţie franceză prin dărîmarea Bastiliei. În consecinţă, cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi naţională a României. Astfel, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri vor celebra curajul poporului de a înfrunta opresiunea, şi nu căderea unui tiran nemernic. Cu excepţia ziarului România Liberă, în presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti, evenimentele comentate ca revoluţionare sînt numai cele din 21-22 decembrie. Ne închinăm cu pietate în faţa eroilor bucureşteni, ca şi în faţa eroilor din Lugoj, Sibiu, Braşov, Tîrgu Mureş, Cluj, Arad, Reşiţa şi din toate celelalte oraşe care au avut nevoie de martiri pentru a cuceri libertatea. Ne doare şi ne revolta însă politica centrală de minimalizare a Revoluţiei noastre, evident şi prin efortul de diminuare a numărului morţilor. Noi am fost pe străzile Timişoarei în zilele Revoluţiei şi ştim că numărul lor este mai mare decît cel anunţat oficial. Îi asigurăm însă pe acei care astăzi tăinuiesc adevărul că nu vom înceta lupta pînă cînd nu vor fi aduşi în fata instanţei, în calitate de complici la genocid.

Această Proclamaţie s-a născut din necesitatea de aduce la cunoştinţa naţiunii române ade­văratele idealuri ale Revoluţiei de la Timişoara. A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor. A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă şi nu doar anticeauşistă. La Timişoara nu s-a murit pentru ca activişti comunişti din rîndurile doi şi trei să treacă în frunte şi unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de interne. Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială şi naţională, cultul personalităţii, cenzura mass-mediei, dezinformarea, ameninţările telefonice şi scrise şi toate celelalte metode comuniste de constrîngere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilităţii sociale. Această Proclamaţie se adresează în primul rînd celor care au primit revoluţia cadou şi se miră de ce sîntem nemulţumiţi, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste şi a mai apărut şi cîte ceva în prăvălii. Acum ştiu de ce sîntem nemulţumiţi: nu acesta a fost idealul Revoluţiei de la Timisoara. Noi, autorii acestei Proclamaţii, participanţi la evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, nu considerăm Revoluţia încheiată. O vom continua paşnic, dar ferm. După ce am înfruntat şi am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni şi nimic nu ne mai poate intimida.

Timişoara 11 martie 1990

 

Uniunea Europeană ustură la buzunar: S-a scumpit taxa pentru colectarea gunoiului la Timişoara februarie 28, 2009


Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană au început să curgă şi binefacerile aferente. Printre altele, Uniunea Europeană ne ajută să depozităm gunoiul în condiţii ecologice.

Ca urmare a normelor de mediu adaptate standardelor europene, Ministerul Mediului a interzis folosirea gropii de gunoi de la Parţa, lîngă Timişoara. Gunoaiele vor trebui duse mai departe, ceea ce înseamnă costuri suplimentare. Îmi îngădui să observ că înseamnă şi poluare suplimentară, căci miile de tone de gunoaie sînt transportate cu camioane care ard benzină, deci poluează mediul înconjurător şi contribuie la încălzirea globală a planetei. Treaba asta nu pare însă să deranjeze Ministerul Mediului. Important e să se poată raporta la Bruxelles că respectăm standardele de depozitare a gunoaielor.

Rezultatul concret al acestei stări de fapt este dublarea preţului la serviciul de salubritate. Dacă în decembrie 2008 acest serviciu costa 4,19 lei/persoană/lună, din ianuarie 2009 timişorenii plătesc 8,37 lei/persoană/lună. Asta după ce în mai 2008 mai existase o mărire a taxei de salubritate cu 20%.

Nu numai timişorenii simt pe piele proprie scumpirea taxei pentru evacuarea gunoiului, ci şi locuitorii satelor timişene, căci normele europene înseamnă „desfiinţarea obligatorie a gropilor de gunoi comunale”, cum explică „Renaşterea Bănăţeană” din 22 februarie 2009.

De fapt, nu e nici o tragedie pentru mediul înconjurător dacă lîngă fiecare localitate, urbană sau rurală, există cîte un loc cu destinaţia groapă de gunoi. Birocraţii fac însă ceea ce se pricep ei mai bine: decretează existenţa unor grave probleme cu a căror rezolvare trebuie ei să se ocupe. Pe banii noştri, desigur.

Mai citeşte, pe aceeaşi temă:
Poruncă „ecologistă” a Uniunii Europene: Români, produceţi cît mai multe deşeuri!
Uniunea Europeană ustură la buzunar: Trei milioane de şoferi ar putea fi siliţi să renunţe la maşini
Uniunea Europeană ustură la buzunar: Gazul metan. În pregătire: centralele de apartament

 

Agenda Zilei: Un ziar care refuză să dea dezminţiri februarie 10, 2009


Am semnalat pe acest blog dezinformarea apărută în interviul acordat de Gelu Voican Voiculescu, fostul viceprimministru de pe vremea FSN-ului, ziarului timişorean „Agenda Zilei” (patron: Zoltan Kovacs), cu privire la revoluţia din decembrie 1989. Anume, Gelu Voican pretindea existenţa unui ordin al generalului Iulian Vlad prin care securiştilor li s-a cerut, încă din 18 decembrie 1989, să sigileze armele în rasteluri.

Faptul este neadevărat, căci chiar în emisiunea TVR din 22 decembrie 1989 putem vedea un securist care povesteşte, în faţa milioanelor de telespectatori, că în ziua respectivă el şi colegii lui „eram înarmaţi şi pregătiţi să intervenim”. Înregistrarea video a acelei intervenţii a fost deja prezentată pe acest blog.

Dacă securiştii au folosit sau nu armamentul cu care erau înzestraţi nu cunosc, dar e sigur că acest armament nu a fost sigilat „începînd cu 18 decembrie”, cum a pretins Gelu Voican.

Ca urmare, chiar în 17 decembrie 2008 m-am dus la redacţia „Agenda Zilei” şi le-am cerut să dezmintă faptul că în timpul revoluţiei armamentul securiştilor a fost sigilat începînd cu data de 18 decembrie 1989. Nu le-am cerut să-şi dea cu presupusul dacă acel armament a fost sau nu folosit, ci doar să dezmintă informaţia falsă publicată de ei că armamentul ar fi fost sigilat în rasteluri.

Am fost îndemnat să mă adresez autoarei interviului, doamna conferenţiar universitar (la Universitatea particulară „Tibiscus” din Timişoara) Mariana Cernicova. I-am scris acesteia următorul mesaj:

Stimată doamnă Cernicova,

În interviul cu Gelu Voican pe care l-aţi publicat azi în „Agenda Zilei” se spune că generalul Iulian Vlad (şeful Securităţii) „ceruse încă din 18 decembrie să se sigileze armamentul”. Faptul că lucrurile nu stau aşa se poate vedea din intervenţia la televiziune în 22 decembrie 1989 a locotenent-colonelului Gheorghe Stan, care spune că reprezintă „una din cele mai importante direcţii din cadrul Departamentului Securităţii Statului” şi care spune că în 22 decembrie 1989 întreaga sa unitate „eram înarmaţi şi pregătiţi să intervenim”, dar că au depus armele după ce au văzut la TV „derularea favorabilă naţiunii române a evenimentelor”. Puteţi vedea acea intervenţie la https://mariusmioc.wordpress.com/2008/12/02/tvr-22-decembrie-1989-gheorghe-stan-securitatea-e-cu-noi/

Aşadar, ceea ce spune Gelu Voican (şi nu numai el, este o întreagă campanie de presă) că din 18 decembrie securiştii au primit ordin de la Iulian Vlad să sigileze armamentul este o minciună.
Instanţele de judecată s-au pronunţat asupra cazului Iulian Vlad, găsindu-l vinovat de participare la reprimarea revoluţiei. Acesta a fost credincios regimului dictatorial inclusiv în noaptea de 21/22 decembrie 1989, cînd a poruncit arestarea ilegală a lui Dumitru Mazilu.

Aştept de la dv. să publicaţi dezminţire la afirmaţiile false ale lui Gelu Voican, tot în „Agenda Zilei”.
Cu stimă, Marius Mioc

Am primit următorul răspuns:

Domnule Mioc,
Interviul este o specie jurnalistică în care ziaristul pune întrebări, intervievatul – oferă răspunsuri, în măsura în care doreşte s-o facă şi în limitele sincerităţii de care este capabil. Nu există, din start, intenţii polemice (nu vorbim de anchetă sau de articol, unde jurnalistul caută o multitudine de voci, prezentarea mai multor opinii etc.). Am citit şi obiecţiile dumneavoastră, şi ce aţi scris pe blogul propriu. Vă răspund din politeţe, dar nu înţeleg demersul, întrucît dumneavoastră polemizaţi cu intervievatul meu şi aveţi, cred, posibilitatea s-o faceţi direct printr-o multitudine de canale, fără intermedierea mea. Cred că cei care vă împărtăşesc viziunea despre evenimentele din 1989 şi de după au cunoştinţă despre aceasta. Aş opri aici corespondenţa pe tema respectivă, întrucît nu incerc sa validez vreo versiune, nu am informaţii certe, documente verificabile (nu opinii sau declaraţii la fel de subiective ca cele pe care, eventual, le-a făcut intervievatul meu).
M. Cernicova

După acest răspuns am trimis un nou mesaj doamnei Cernicova, din care citez:

Doamnă Cernicova,
Cred că avem păreri diferite despre rostul meseriei de ziarist. Eu cred că rostul unui ziarist este informarea corectă a opiniei publice, nu preluarea rolului de portavoce pentru dezinformările diferitelor grupuri de interese. Dacă răspunderea principală pentru informaţia falsă din interviu aparţine într-adevăr celui interviat, atunci cînd ziaristului i se atrage atenţia că a difuzat, fie şi involuntar, o informaţie falsă, el are datoria, faţă de cititorii săi, să publice o dezminţire. Sînt cazuri vestite în jurnalistica mondială (de pildă, cel cu armele irakiene de distrugere în masă) în care ziare vestite au publicat dezminţiri şi şi-au cerut scuze faţă de cititori, neîncercînd să-şi ascundă responsabilitatea sub comoda scuză că doar au citat din declaraţiile unor personalităţi. În cazul particular al declaraţiei lui Gelu Voican, eu nu v-am oferit vreo opinie sau declaraţie subiectivă a cuiva, ci o înregistrare video de la TVR din 22 decembrie 1989 care dovedeşte limpede că declaraţia lui Voican despre sigilarea armelor de către securişti din ordinul lui Iulian Vlad începînd din „18 decembrie” este falsă (pe 22 decembrie unitatea de securitate a respectivului era înarmată şi gata de intervenţie). Aş putea să vă dau şi alte dovezi că pretinsul ordin din 18 decembrie a lui Iulian Vlad n-a existat, conform principiului KISS (keep it short and simple) intenţionat mă limitez doar la acea declaraţie care e înregistrată video şi spusă „la cald” în 22 decembrie 1989, într-un context în care nici nu era vorba de generalul Vlad, deci simpatiile sau antipatiile personale faţă de acesta n-au jucat nici un rol.

În noul ei răspuns, doamna Cernicova reafirmă că nu este responsabilă să dea vreo dezminţire căci ea nu putea să „cenzureze” cele relatate de o persoană interviată şi mă îndeamnă să mă adresez direct redacţiei „Agenda Zilei”.

Deşi mă adresasem deja redacţiei încă din 17 decembrie 2008 (cînd fusesem îndemnat să iau legătura cu doamna Cernicova), în 21 ianuarie 2009 m-am adresat din nou redacţiei „Agenda Zilei” cerînd să publice dezminţire, arătînd şi corespondenţa pe care o avusesem cu doamna Cernicova. Afirmaţia că eu aş fi dorit cenzurarea spuselor lui Gelu Voican este o răstălmăcire răuvoitoare, căci eu cerusem dezminţirea acelei afirmaţii, nu cenzurarea ei. O conferenţiară universitară precum Mariana Cernicova ar trebui să-şi dea seama de diferenţa dintre cenzură şi dezminţire. Cred că e foarte bine ca presa să consemneze cu acurateţe declaraţiile persoanelor publice, căci acestora nu trebuie să le fie refuzat dreptul de a se autocompromite prin propriile lor declaraţii. Dar, dacă faptic declaraţiile nu corespund adevărului, este datoria presei faţă de proprii cititori să-i informeze care este adevărul.

Efortul meu a fost zadarnic, pînă acum „Agenda Zilei” n-a publicat dezminţirea.

Toată această întîmplare arată cîteva caracteristici ale ziarului „Agenda Zilei”, care pot fi regăsite şi în alte părţi în presa românească:

– Nu interesează absolut deloc adevărul despre subiectele relatate, ci doar crearea impresiei în opinia publică că ei caută adevărul. În 17 decembrie au publicat interviul cu Voican despre revoluţie ca să poată bifa că şi-au făcut datoria la aniversarea revoluţiei, dar nu pentru că ar fi realmente interesaţi de acest subiect.

– Nu deranjează deloc faptul că au publicat informaţii false, cîtă vreme au „acoperire” prin faptul că au citat din declaraţiile cuiva, deci pot pretinde că informaţia falsă nu provine de la ei ci de la altă sursă. Rolul de portavoce pentru dezinformări nu deranjează.

 

Brînza a dispărut din pieţele timişorene, iar la Bucureşti o nouă piaţă ţărănească se desfiinţează februarie 6, 2009


Ca urmare a Ordinului 111 al Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare, brînza a dispărut din pieţele timişorene, anunţă „Renaşterea Bănăţeană” din 2 februarie 2009.

„În Piaţa Badea Cîrţan nu era nici un comerciant, în Calea Lipovei doar o femeie a îndrăznit să scoată la vînzare brînză. (…) În Iosefin, la fel, o singură vînzătoare, din Ivanda, se afla în întreaga hală”, ne informează ziarul.

Din experienţă proprie ştiu că ieri în Piaţa 700 se găseau totuşi brînzeturi, dar la preţuri mai mari decît de obicei (18 lei/kg pentru caş de oaie). Este efectul micşorării concurenţei şi al costurilor suplimentare pe care le au producătorii, fie cu respectarea formalităţilor birocratice pretinse de Direcţia Sanitar Veterinară, fie cu amenzile.

Arătam într-un articol mai vechi de pe acest sait că ambalarea şi etichetarea obligatorie, impusă în numele alinierii la standardele Uniunii Europene, are ca adevărat scop eliminarea de pe piaţă a micilor producători, în favoarea marilor trusturi susţinute de birocraţia de la Bruxeles. Nu a existat în România o problemă reală cu un număr mare de toxiinfecţii alimentare datorate consumului de produse „neigienice” din pieţele ţărăneşti, iar dacă cumva asemenea problemă există, Ministerul Sănătăţii ar trebui s-o semnaleze, nu Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară (care are specialişti în medicină veterinară, nu în medicină umană). Birocraţii „sanitar-veterinari” născocesc false probleme cu a căror rezolvare să-şi justifice apoi salariile, iar prin reglementările pe care le promovează obligă producătorii să le plătească tot felul de taxe, întru bunăstarea lor personală. Căci avem o puzderie de „Autorităţi Naţionale” care stabilesc taxe de capul lor, fără a fi controlate de nimeni. N-ar fi o problemă dacă acele taxe s-ar referi la nişte servicii facultative, dar respectivele „Autorităţi Naţionale” au grijă să emită reglementări prin care serviciile taxate sînt obligatorii pentru oricine vrea să desfăşoare activitate economică în domeniul lor de reglementare.

O situaţie asemănătoare se întîlneşte în unele ţări, unde Mafia obligă întreprinzătorii să-i plătească taxă de protecţie, cei care refuză fiind supuşi diferitelor hărţuiri. Însă sărmanii mafioţi trebuie să se străduiască singuri să-şi impună autoritatea asupra comercianţilor. Birocraţii n-au asemenea probleme, ei pot apela la întreaga structură a Statului Maximal (poliţie, jandarmerie, poliţie comunitară, instanţe judecătoreşti) pentru a constrînge recalcitranţii să se supună.

În cadrul ofensivei Statului împotriva pieţii libere, în paralel cu impunerea de diferite condiţii prin care producătorii să renunţe singuri la ideea de a-şi vinde direct marfa în pieţe, fără intermedierea băieţilor deştepţi de la multinaţionalele agreate de UE, se practică şi desfiinţarea pur şi simplu a unor pieţe. Recent, la Bucureşti s-a mai desfiinţat o piaţă agro-alimentară – Piaţa „Basarabia” din sectorul 2 (primar Neculai Onţanu, cunoscut şi pentru distrugerea pieţei Obor). Motivul invocat sînt gunoaiele lăsate de pieţari. Doar cu o mică parte din taxele încasate de la vînzătorii din piaţă, primăria putea angaja un om care să se ocupe permanent de curăţenia în zonă. Departe însă de gîndirea lui Onţanu că tarabagiii care plătesc nişte taxe Primăriei au dreptul şi la nişte servicii din partea acesteia, ceea ce se caută este un pretext pentru desfiinţarea pieţii. De ce să angajezi un măturător cînd cu mai mulţi bani se pot angaja nişte poliţişti comunitari care să dea amenzi? Iar dacă amenzile sînt contestate în instanţă e minunat – au de lucru şi colegii de la serviciul juridic!

Micşorarea numărului de locuri de vînzare disponibile în pieţele ţărăneşti va duce la creşterea chiriei pentru tarabe, autorităţile putînd invoca legea cererii şi ofertei. În multe locuri aceste chirii au ajuns deja la niveluri prohibitive. Efectul combinat al creşterii chiriilor pentru tarabe şi noilor pretenţii cărora trebuie să le facă faţă producătorii, este creşterea preţurilor de pe piaţa ţărănească la nivele similare cu cele din supermarchet. Astfel, sprijinul pe care orăşenii (clienţii) l-ar avea faţă de ideea de piaţă ţărănească va scădea, şi noi măsuri împotriva micilor producători vor putea fi luate, fără teama unor proteste semnificative.

Activitatea birocraţilor aduce unora şi avantaje. Lipsite de concurenţa pieţelor ţărăneşti, supermarcheturile vor putea să crească preţurile. Prevăd în viitor o creştere generală de preţuri la alimente, pe care politicienii o vor pune pe seama crizei economice mondiale. Dar, mai mult decît faptul că în SUA nişte oameni au luat împrumuturi de la bănci şi nu le-au returnat, pentru creşterile de preţuri din România vinovaţi sînt birocraţii noştri autohtoni, cît şi politicienii care au creat cadrul legislativ prielnic acestora.

Citeşte, pe aceeaşi temă:
Ambalarea şi etichetarea obligatorie, metodă prin care Statul Maximal elimină de pe piaţă micii producători
Uniunea Europeană interzice libera concurenţă
Zadarnicele proteste ale lăptarilor

Actualizare (14 februarie): Autorităţile par să dea înapoi, în Piaţa Badea Cîrţan au apărut iar vînzătorii de lactate, dar numai jumătate din cîţi erau înainte şi cu preţuri mărite. Se putea însă gusta brînza înainte de cumpărare. Efectul realizat este promovarea nihilismului juridic – avem nişte legi, care n-au nimic de-a face cu voinţa poporului căci sînt adoptate la presiunea UE, dar nu-i problemă, că oricum nu le respectăm. Rămîne de văzut cît va dura această îngăduinţă a autorităţilor.