Alegerea primarilor într-un singur tur – o limitare a democraţiei

Moda în ţărişoara noastră este ca în fiecare legislatură să fie schimbate legile electorale. Ultima schimbare plănuită este alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin.

Cred că schimbările dese ale legilor au ca motivaţie mentalitatea legiuitorilor noştri: Ei nu se gîndesc cum să facă legi corecte pentru toată lumea, ci „cum să facem legi prin care să ieşim în cîştig noi şi grupul nostru de interese”. Problema nu se rezumă doar la legile electorale, dar mă voi referi în acest articol doar la această problemă. Continuă lectura

Petiţie împotriva statuii generalului Guşă la Tîrgu Mureş

După cum am mai anunţat, consilierii locali din Tîrgu Mureş (majoritari UDMR) au votat pentru ridicarea unui bust al generalului Ştefan Guşă în acest oraş. Bustul ar urma să fie amplasat pe soclul destinat iniţial unei statui a generalului Ion Antonescu. Ca urmare a legii 107/2006 prin care s-a aprobat OUG 31/2002 care interzice manifestările şovine, antisemite ş.a., s-a constatat că nu se mai poate ridica statuie pentru generalul Antonescu, care a fost condamnat ca şi criminal de război. Şi, fiindcă tot rămăsese un soclu liber, consilierii au hotărît să se pună acolo statuia generalului Guşă. Este la mijloc şi un tîrg între UDMR şi PDL la Tîrgu Mureş, să se ridice în mod egal statui de maghiari şi români. Maghiarii au vrut o statuie pentru scriitorul Suto Andraş şi atunci, în numele românilor, s-a pretins o statuie a generalului Guşă. Continuă lectura

Dorin Florea, primar PD-L al Tîrgu Mureşului, de acord cu statuia criminalului comunist Ştefan Guşă

„Nu-l mai omorîţi încă o dată pe Guşă!” a spus Dorin Florea, primarul PD-L al oraşului Tîrgu Mureş, în acelaşi timp şi preşedintele organizaţiei judeţene Mureş a PD-L, într-o conferinţă de presă legată de planurile de amplasare a statuii generalului Ştefan Guşă la Tîrgu Mureş. „Îi felicit pe consilierii UDMR şi români care cred în viitorul acestui oraş şi nu părţile urîte. Politicienii care fac aceste declaraţii nu cunosc istoria ţării şi regret acest lucru. Istoria recentă, scrisă chiar la televizor. Eu nu am auzit de generalul Guşă să fie condamnat de istorici, de vreo sentinţă civilă decît într-adevăr de unii care nu le-a reuşit revoluţia, cum era planificată” a mai spus Florea, după cum relatează Cora Muntean într-un articol publicat în „Informaţia de Mureş” (linc). Continuă lectura

O nouă sfidare la adresa mucenicilor Timişoarei: planul de a ridica o statuie a criminalului comunist Ştefan Guşă la Tîrgu Mureş

Consiliul local din Tîrgu Mureş, majoritar UDMR, a aprobat ridicarea unei statui a generalului Ştefan Guşă în oraş. Faptul a stîrnit nemulţumirea preşedintelui UDMR Marko Bela cît şi a eurodeputatului Laszlo Tokes (linc).

Sînt stupefiat de faptul că un criminal precum Ştefan Guşă, care a dat ordin să se tragă în populaţia Timişorii (fapt pe care de altfel l-a recunoscut; în interviul dat lui Pavel Coruţ şi publicat în cartea „Să te naşti sub steaua noastră”, editura Gemenii, Bucureşti 1993, pag. 100, el spune că a poruncit recuperarea tancurilor din Calea Girocului inclusiv prin foc; în urma acelei operaţiuni au rezultat mai mulţi morţi şi răniţi), continuă să fie prezentat ca un erou naţional. Continuă lectura

Laszlo Tokes: S-a pretins că au apărut elicoptere şi pe cerul Mineului (video)

Actualizare 22 decembrie 2010: Înlocuire înregistrare de pe saitul trilulilu.ro cu înregistrare de pe youtube.

Ultima parte a interviului dat în 2001 de Laszlo Tokes. Cel care pune întrebările în această parte este Traian Orban, preşedintele Asociaţiei Memorialul Revoluţiei. Laszlo Tokes povesteşte despre ziua din 16 decembrie 1989, precizînd că atunci cînd, fiind alături de primarul Moţ la fereastra locuinţei sale, a spus mulţimii să plece, nu era ameninţat în nici un fel (00:45), şi repetînd observaţia că nu se gîndea la răsturnarea regimului Ceauşescu. „Nu am avut ideea să agitez lumea, deoarece încă nici în momentul acela, în orele acelea, nu [mi-]am putut închipui că se poate îndepărta dictatura din fruntea ţării” (01:02). „Eram într-o stare ambivalentă, deoarece, pe de o parte m-a presăltat [?] simţul bun al solidarităţii oamenilor, mai ales a românilor, deoarece chiar din cauza situaţiei noastre minoritare nu mi-am putut închipui că aş putea avea vreun rol în orice schimbare. Dar pe de altă parte m-a înspăimîntat eventualitatea că din cauza acestei proteste eu aş putea fi cauza unei violenţe împotriva mulţimii din faţa bisericii reformate” (02:33). Apoi, Tokes povesteşte şi evacuarea sa. Spune că se pregătea să ţină duminica predica obişnuită şi s-a dus la culcare în jurul orei 2, trezindu-se doar cînd a intrat miliţia. A urcat pe o scară în biserică, dar au fost arestaţi toţi cei care erau cu dînsul (10:51). Deasemeni, se mai vorbeşte despre includerea lui Tokes în CFSN, în 22 decembrie 1989, dumnealui fiind la acea dată în surghiun în satul Mineu. „La Mineu, prin televizor am luat ştirea că am fost inclus împreună cu Domocoş Gheza, cu doamna Doina Cornea, Ana Blandiana, Pleşu, Dinescu, Caramitru, încă cu cîţiva dizidenţi, şi am fost foarte onorat şi ataşat pentru cauza comună” (13:37). „Am fost cu o noapte înspăimîntătoare cînd armata, un grup al armatei a venit de a mă convinge şi a mă conduce la Bucureşti, ore întregi nu m-am lăsat convins deoarece nu am ştiut ce se va alege din aceste împrejurări, peste tot s-a spus că peste tot sînt terorişti, şi pe cerul Mineului a apărut, cel puţin aşa s-a pretins că a apărut un elicopter, au luat lumina, a venit tancuri în apărarea noastră din Zalău, un comandant al armatei a venit să mă convingă că sînt aşteptat, s-a prezentat la Mineu şi a încercat să mă convingă să mă duc la Bucureşti, la şedinţa Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Peste ore întregi de dispută şi de argumentare şi de convingere m-am lăsat convins şi am pornit cu maşina pînă la Cluj, de acolo cu avionul, cu trenul. În ziua următoare, poate în 28, 29, nu-mi aduc aminte precis, m-am găsit în Piaţa Victoriei la o şedinţă a Frontului Salvării Naţionale în frunte cu Iliescu şi cu cei care au avut rol în prima fază în conducerea ţării. M-au primit tresărindu-se [?] şi elogiindu-mă ca fiind un erou al României, chiar Iliescu m-a îmbrăţişat şi el s-a pronunţat în acest sens” (14:12). „După retragerea doamnei Doina Cornea, cred că şi eu atuncea ar fi trebuit să mă retrag (…) eu încă eram naiv, cred că eram indus în eroare în atîta măsură încît nu mi-am dat seama ce se întîmplă după cortine. Ba chiar, în vizita mea în Statele Unite în februarie-martie, peste tot am făcut o propagandă pozitivă pentru Iliescu, pînă în martie, în neagra martie, în perioada negrii martii a Tîrgu Mureşului cînd deodată mi-am dat seama ce se petrece de fapt în ţară şi atuncea m-am întors împotriva lui Iliescu” (17:06) [se referă la conflictele interetnice româno-maghiare din martie 1990 de la Tîrgu Mureş]. „Vă pot spune că de data aceasta şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România este grav afectată de restauraţia comunistă” (23:32), „În prezent UDMR-ul este nu mai mult şi nu mai puţin decît unul din partidele politice mai bun sau mai răi din România. Nimic deosebit faţă de acestea” (24:43) mai spune Laszlo Tokes.

Părţile interviului din 2001 cu Laszlo Tokes prezentate în acest blog:
1. Discuţii preliminare (14 minute 27 secunde)
2. Biografia lui Laszlo Tokes şi problemele de dinaintea venirii la Timişoara (58 minute 44 secunde)
3. Nu mi-am putut închipui ca preot simplu reformat să lupt pentru eliberarea ţării de dictatură (44 minute 18 secunde)
4. Cum a ajuns în 1989 interviul cu Laszlo Tokes la televiziunea maghiară (12 minute 17 secunde)
5. Moartea lui Erno Ujvarossy – crimă sau sinucidere? Agresiunea din noiembrie 1989 (12 minute 39 secunde)
6. Încercarea securităţii de a-l racola ca informator pe Laszlo Tokes (8 minute 42 secunde)
7. Cum au reacţionat alţii faţă de cazul Tokes (24 minute 34 secunde)
8. Chitanţa de 20000 de lei (6 minute 34 secunde)
9. Arestarea lui Laszlo Tokes şi semidetenţia la Mineu (18 minute 34 secunde)
10. S-a pretins că au apărut elicoptere şi pe cerul Mineului (33 minute 46 secunde – acest episod)

În cartea mea „Revoluţia fără mistere. Începutul revoluţiei române: cazul Laszlo Tokes” este publicat interviul cu Laszlo Tokes într-o formă uşor prelucrată. Pentru coerenţă, în varianta din carte s-au eliminat repetiţiile, s-a inversat locul unor replici, s-au eliminat unele întrebări lăsîndu-se doar răspunsurile şi s-au corectat unele greşeli de exprimare în limba română ale interviatului.

Kincses Elod, avocatul lui Tokes din 1989, şi-a înregistrat candidatura în alegeri cu sprijinul unuia din fondatorii Vetrei Româneşti

Kincses Elod, avocatul lui Tokes din 1989, a izbutit să obţină în instanţă anularea hotărîrii Biroului Electoral Mureş care refuzase să-i înregistreze candidatura pentru Senat în colegiul electoral 2 Mureş (zona Sovata – cu populaţie majoritar maghiară). Kincses va fi contracandidat al preşedintelui UDMR Marko Bela. Cel care l-a reprezentat pe Kincses în instanţă în acest proces a fost avocatul Ioan Sabău, unul din fondatorii Uniunii Vatra Românească. Amănunte suplimentare aici.

În 1989 Kincses Elod l-a reprezentat pe Laszlo Tokes în faţa Tribunalului Timiş,  în procesul cu episcopia reformată Oradea.

„Clio 1989” – revistă de nivel academic?

Aceasta este o recenzie critică la adresa primului număr al revistei „Clio 1989” editată de Institutul Revoluţiei Române (IRR), sub îndrumarea lui Ioan Scurtu, în decembrie 2005. Am dorit ca articolul să apară chiar în următorul număr al „Clio 1989” şi l-am trimis Institutului Revoluţiei Române, inclusiv d-lui Scurtu, directorul ştiinţific al acestui institut. De la Ioan Scurtu am primit un e-mail din care am înţeles că articolul nu se va publica, însă ulterior Bogdan Murgescu, membru în Consiliul Ştiinţific al IRR, care urma să coordoneze al doilea număr al revistei „Clio 1989”, mi-a dat de înţeles că e de acord cu publicarea, cerîndu-mi doar unele schimbări de ton pe care le-am acceptat (de pildă: folosirea cuvîntului „inexactitate” în loc de „falsificare” sau „ignoranţă”).

Numărul de revistă pregătit de Bogdan Murgescu, care includea şi articolul meu, a fost însă respins de Colegiul Ştiinţific al IRR iar pînă la urmă a fost publicat în 2007 fără girul institutului, la editura „Polirom” din Iaşi, sub titlul „Revoluţia română din decembrie 1989. Istorie şi memorie”. În acel volum a apărut varianta „îndulcită” a articolului meu. Aici prezint varianta neîndulcită.

Institutul Revoluţiei Române (IRR), înfiinţat prin Legea 556/2004 şi condus de Ion Iliescu (preşedinte) şi Claudiu Iordache (director general), a prezentat în decembrie 2005 şi primele sale realizări editoriale. Sînt 2 publicaţii editate de IRR: “Caietele revoluţiei” şi “Clio – 1989″, aceasta din urmă o “revistă de nivel academic”, după cum explică în “Cuvîntul inaugural” al acesteia Ioan Scurtu, responsabilul de număr şi directorul adjunct al IRR. Colegiul de redacţie al revistei e format din Ioan Scurtu, Marian Cojoc, Miodrag Milin şi Bogdan Murgescu. Pe anul 2005 bugetul IRR a fost de 24,4 miliarde lei vechi, aprobaţi printr-o hotărîre a Senatului.

Găsim în “Clio – 1989″ nr. 1-2/2005, un articol semnat de Ioan Scurtu (profesor universitar doctor, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, membru în redacţia revistelor “Dosarele istoriei” şi “Historia”) – “1989, an revoluţionar în istoria Europei” (pag. 15-64) şi altul de Georgiana Margareta Scurtu (lector universitar doctor la catedra de politologie a Politehnicii din Bucureşti, fiica lui Ioan Scurtu) – “Pluripartidismul în România” (pag. 133-154). Iată cîteva inexactităţi despre revoluţia din 1989 care apar în această “revistă de nivel academic”:

1. Ioan Scurtu scrie că la revoluţia din Timişoara, în noaptea de 16/17 decembrie 1989 “au fost reţinuţi circa 180 de oameni” (pag. 45). Ca dovadă citează volumul “Armata română în revoluţia din decembrie 1989″ editat de Editura Militară în 1998.

Numărul real al arestaţilor timişoreni din noaptea de 16/17 decembrie 1989 a fost mult mai mare. Numărul de 181 arestaţi apare într-un raport al miliţiei timişorene din noaptea de 16/17 decembrie 1989, ora 4,40, însă aceasta era o raportare parţială. Cum miliţia din perioada Ceauşescu nu era computerizată, la ora 4,40 probabil se putuseră finaliza listele arestaţilor aduşi pînă pe la 2 noaptea. În întreaga noapte de 16/17 decembrie cît şi în zilele următoare au fost aduşi arestaţi la miliţie, deasemeni au existat arestaţi ţinuţi la garnizoană sau la penitenciar. În total, în timpul revoluţiei din Timişoara au fost 978 arestaţi, după datele Parchetului Militar. Profesorul Scurtu preia numărul arestaţilor înaintat de volumul “Armata română în revoluţia din 1989″, fără a face nici o cercetare dacă cele scrise în acel volum reprezintă adevărul, deşi în cel puţin una din lucrările pe care le citează la bibliografie (cartea mea “Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”) este arătat că numărul de 180 arestaţi constituie o falsificare a istoriei cu scopul de a micşora amploarea represiunii. Deci, fie dl. Scurtu nu a observat contradicţia dintre lucrările pe care le citează, fie a observat această contradicţie dar o trece sub tăcere, atitudine anormală pentru un istoric care pretinde că vrea să lămurească evenimentele din 1989.

S-au publicat deja sute de lucrări despre revoluţia din 1989, multe contradictorii. Care e rostul cheltuirii de miliarde de lei din banii contribuabililor cu acest Institut al Revoluţiei? A se publica simple compilaţii din lucrările deja existente, cum face profesorul Scurtu, sau a investiga contradicţiile existente în bogatul material bibliografic despre revoluţie şi a da un verdict referitor la ele, pentru ca opinia publică să fie în sfîrşit lămurită?

2. “În ziua de 19 decembrie, la Timişoara nu au mai avut loc incidente majore”, mai scrie Ioan Scurtu (pag. 48). Au fost totuşi 2 morţi (Curic Veronica şi Reiter Edita Irina) şi cel puţin 8 răniţi (din care 6 prin împuşcare) în acea zi. Cred că asta e destul pentru a considera că au avut loc incidente majore.

3. În 20 decembrie 1989, scrie Ioan Scurtu, Frontul Democratic Român “a formulat şi primul program al revoluţiei române, cunoscut sub numele de Proclamaţia de la Timişoara” (pag. 49). Acelaşi lucru îl scrie şi Georgiana Scurtu, la pag. 134. Se face confuzie între “Proclamaţia Frontului Democratic Român”, apărută în decembrie 1989 şi “Proclamaţia de la Timişoara”, apărută în martie 1990 şi alcătuită de Societatea Timişoara, două documente fără legătură între ele. Frontul Democratic Român (comitet revoluţionar înfiinţat în balconul Operei din Timişoara în timpul revoluţiei) şi Societatea Timişoara (ONG înfiinţat în 1990, cuprinzînd participanţi la revoluţie) sînt două organizaţii distincte. Proclamaţia Societăţii Timişoara conţine vestitul punct 8 prin care se cerea interzicerea participării la alegeri a foştilor activişti comunişti, implicit a fostului şef al statului Ion Iliescu, actual preşedinte al IRR.

În acest context e de observat că timişorenii numiţi în colegiul naţional al IRR (Claudiu Iordache, care e şi director general, Lorin Fortuna, Ioan Savu, Adrian Sanda, Emil Vlădesan) sînt foşti membri ai FDR. Unii dintre ei sînt probabil nemulţumiţi că, începînd cu 1990, au fost puşi în umbră de Societatea Timişoara. Proclamaţia de la Timişoara – a Societăţii Timişoara (din martie 1990) a fost mult mai mediatizată decît proclamaţia Frontului Democratic Român (din decembrie 1989). Motivul principal al acestei situaţii a fost că înşişi liderii FDR au renunţat la propria lor proclamaţie cînd au anunţat aderarea la Frontul Salvării Naţionale de la Bucureşti. După manifestaţia populară din 12 ianuarie 1990 FDR a fost înlăturat de la conducerea Timişorii.

Acum, prin atribuirea numelui binecunoscut de “proclamaţia de la Timişoara” destul de puţin cunoscutei “proclamaţii a Frontului Democratic Român”, e posibil să se dorească ştergerea din memoria publicului a faptului că a existat o proclamaţie de la Timişoara care a cerut eliminarea din viaţa politică a foştilor activişti comunişti.

Independent de articolele lui Ioan şi Georgiana Scurtu, la paginile 194-195 ale revistei se prezintă integral proclamaţia Frontului Democratic Român. E bine că se publică aceasta, dar, din păcate, găsim aici o nouă greşeală – se pretinde că documentul a fost publicat în ziarul “Victoria” din 20 decembrie 1989. Nu a existat nici un ziar “Victoria” în 20 decembrie 1989 (cînd Ceauşescu mai era la putere), primul număr al acestui ziar a apărut abia la 27 decembrie 1989. Proclamaţia FDR a fost tipărită prima oară în manifestul “A căzut tirania!” din 22 decembrie 1989, iar apoi şi în “Victoria”, dar abia după căderea lui Ceauşescu.

Însăşi datarea proclamaţiei FDR pe 20 decembrie 1989 e greşită. Autorul acesteia, Lorin Fortuna, în revista “Politica Naţională” nr. 1/2004 pe care a editat-o, la pag. 61 arată că proclamaţia FDR este “din data de 21.12.1989, dimineaţa”. Între Ioan sau Georgiana Scurtu şi Lorin Fortuna, cel care ştie cel mai bine data proclamaţiei FDR e Lorin Fortuna, autorul ei, care nu are nici un interes să prezinte o dată mai tîrzie. Constatăm astfel o altă greşeală din revista “Clio – 1989″: primul program scris al revoluţiei române nu este proclamaţia lui Lorin Fortuna, ci lista de revendicări înaintată primului ministru Constantin Dăscălescu în 20 decembrie 1989 la Consiliul Judeţean Timiş. Această listă de revendicări nu a avut niciodată numele de “proclamaţie”.

4. “În acea zi de 20 decembrie, Timişoara a devenit primul oraş liber din România. Vechile autorităţi, aparţinînd PCR, nu mai aveau nici o putere. Însuşi primul secretar al Comitetului judeţean de partid, Radu Bălan, s-a solidarizat cu revoluţionarii”, mai scrie Ioan Scurtu (pag. 49). Ca persoană care am fost ţinută în arest pînă în 22 decembrie 1989 inclusiv, nu sînt convins că în 20 decembrie vechile autorităţi îşi pierduseră complet puterea. Solidarizarea lui Radu Bălan cu revoluţionarii s-a întîmplat abia în 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu, nu în 20 decembrie.

5. Referindu-se la începerea aşa-zisei lupte cu teroriştii, Ioan Scurtu scrie: “Apelul actorului Ion Caramitru – care urcat pe un TAB îndeplinea rolul de comandant militar – nu a fost ascultat” (pag. 61). Ion Caramitru a fost una din minţile lucide care şi-a dat seama, în 22 decembrie 1989, că se trage fără rost şi a lansat apelul “opriţi focul!”. Nu a îndeplinit însă rolul de comandant militar, căci cei care trăgeau nu l-au ascultat, după cum scrie chiar Scurtu. IRR ar trebui să-i identifice pe cei care în 22 decembrie 1989 au dat ordinul criminal “porniţi focul”, nu să lanseze insinuări diversioniste tocmai la adresa celor care încercau să oprească focul.

6. Georgiana Scurtu se ocupă în articolul ei şi de perioada post-revoluţionară. După ce descrie înfiinţarea PNŢCD, PNL, PSD (Sergiu Cunescu) şi UDMR (pag. 135-143), continuă: “Chiar înainte de a se înregistra legal, aceste formaţiuni politice au declanşat acţiunile de contestare a FSN, pe care-l acuzau că ar fi monopolizat puterea politică, fiind continuatorul PCR. Primul moment de tensiune în viaţa societăţii româneşti postdictatoriale a fost cel din 12 ianuarie 1990″ (pag. 143). Aici sînt 3 inexactităţi:

– UDMR nu a fost printre forţele politice care au contestat FSN în ianuarie 1990. Abia după evenimentele de la Tîrgu Mureş din martie 1990 a început UDMR opoziţia faţă de FSN.

– Nu putem spune că abia în 12 ianuarie 1990 ar fi fost “primul moment de tensiune în viaţa societăţii româneşti postdictatoriale”, cîtă vreme după fuga lui Ceauşescu a existat acea luptă cu teroriştii în care au murit peste 900 de români. Prima încercare de înlăturare a FSN de la putere nu a fost în 12 ianuarie 1990 ci în 26 decembrie 1989, cînd bucureştenii au fost chemaţi la un miting anti-FSN (vezi “Cum a fost suspendat de către guvern primul miting anticomunist” de Crina Nedelcu, în “Zig-Zag” nr. 13/1990). Respectiva încercare a fost contracarată de FSN prin anunţarea faptului că mitingul reprezintă o provocare a teroriştilor.

– Acţiunile de contestare a FSN nu au fost declanşate de formaţiunile politice, ci de participanţi la revoluţie neînregimentaţi politic. Printre lozincile scandate la primele mitinguri anti-FSN era şi “Nu sîntem partide!” (în colecţia din 1990 a ziarului “România Liberă” se găseşte consemnat aceasta). Partidele istorice doar au aderat apoi la această contestaţie, în căutare de capital politic. Mai apoi, unii dintre contestatarii neînregimentaţi politic din 1990 au aderat la partide politice. Exemplu: răposatul George Şerban, iniţiatorul Proclamaţiei de la Timişoara, a aderat la PNŢCD în decembrie 1994; ar fi însă o greşeală de a atribui PNŢCD-ului acţiunile lui George Şerban din 1990. Alţi lideri ai protestelor din 1990, precum Marian Munteanu, Leon Nica sau Dumitru Dincă n-au făcut niciodată parte din formaţiunile politice enumerate de Georgiana Scurtu (Dumitru Dincă a fost chiar implicat într-o acţiune anti-PNŢCD în 1990). Este o greşeală să se prezinte contestaţia anti-FSN din 1990 ca fiind declanşată de partidele istorice, chiar dacă atît FSN-iştii, cît şi aceste partide, au avut şi poate mai au interesul să prezinte astfel lucrurile (FSN-iştii pentru a spune că protestatarii “n-au mîncat salam cu soia” şi “n-au fost cu noi, în 21-22″; ţărăniştii şi liberalii pentru a-şi atribui capitalul politic de unici contestatari ai FSN).

Ignoranţă, neglijenţă sau falsificare deliberată – oricare din acestea sînt inacceptabile într-o revistă “de nivel academic” cum se pretinde “Clio – 1989″.