Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Zilele Basarabiei la Timişoara – ediţia a 12-a martie 28, 2012


Organizaţia Studenţilor Basarabeni din Timişoara organizează acum în preajma aniversării unirii Basarabiei cu România, ca şi în anii trecuţi, festivalul „Zilele Basarabiei” (linc). (more…)

 

Organizatorul mitingului din 27 martie din Chişinău, arestat martie 28, 2009


Eugen Rusu, organizatorul mitingului de la Chişinău din 27 martie dedicat aniversării unirii Basarabiei cu România, a fost pedepsit cu 2 zile de arest de judecătoria sectorului Botanica din Chişinău. Totodată, cetăţeanul român George Simion, membru al grupului „Noii golani” (cunoscut şi pentru participarea sa la aniversarea lui Ion Iliescu, deja relatată pe acest blog) a fost amendat de judecătoria din Chişinău cu 140 de lei moldoveneşti şi expulzat din Republica Moldova. (more…)

 

Anul 1918 şi Marea Unire, relatată de sora bunicului meu (2) decembrie 1, 2008


O altă relatare a surorii bunicului meu, Livia Mioc căsătorită Viciu, despre evenimentele anului 1918 în satul Vărădia (azi judeţul Caraş-Severin). Relatarea s-a publicat în perioada interbelică într-un ziar bănăţean neidentificat, articolul respectiv e decupat şi lipit pe nişte file în Fondul Ilieşiu de la Muzeul Banatului din Timişoara, Caiet Caraş III, f. 410-417. De aici a fost reprodus de Valeriu Leu şi Carmen Albert în „Banatul în memorialistica măruntă”, Muzeul de istorie al judeţului Caraş-Severin, Reşiţa 1995.

Crîmpeie de amintiri din negura vremurilor trecute.

Ziua de Sf. Maria 1916. Zi însorită de vară. Deşi eram în plin război, cu toate neajunsurile şi nevoile sale, noi, tineretul, eram bucuroşi că după masă plecăm la rugă în satul învecinat Mercina. Pe la amiezi aflăm că România a intrat în război. Nu ştiam precis că oare contra noastră [contra Austro-Ungariei – nota mea]

Imploram cerul să fie contra noastră; fraţii noştri dragi să vină să ne elibereze odată de apăsare străină, de suferinţele noastre milenare. Un boactăr (servitor al primăriei) ne invită, pe tata şi pe mine şi pe alţi zece, ca la ora 3 p.m. să ne prezentăm la primărie sau la caz contrar vom fi duşi cu jandarmii acolo. Paul Mioc preot ortodox, Ioan Alexandru învăţător, Eufrem Mioc comerciant, Măria Căpriţa Boraci, Livia Mioc, Ion Branca Giula, Paul Farca dirigintele corului, Gheorghe Cipu Turcu, Gheorghe Mioc Plauce, Străin Petanec, Tătaru, Iosif Melina, Iosif Căiman. Ni se face cunoscut că România a declarat război Ungariei, iar noi ca români înverşunaţi şi periculoşi statului maghiar, în interesul statului maghiar, vom fi puşi sub supraveghere. Seara de la ora 6 pînă mîine zi dimineaţa ora 6 nu e permis să părăsim locuinţa. Nu-i permis să ne folosim de telefon şi telegraf. Scrisorile noastre vor fi cenzurate. În fiecare zi între orele 11-12 a.m şi 5-6 p.m. trebuie să ne prezentăm în cancelaria primăriei spre a ne semna numele.

Nu mai puteam merge la Mercina. Bucuria noastră era stricată. O bucurie mai mare stăpînea sufletele noastre; bucuros aducem orice jertfă numai de s-ar ivi zorile unor zile mai bune: unirea tuturor românilor.

Mare tămbălău în comună. Bătea toba, muzicele de ţigani cutreiera satul chemînd populaţia rămasă acasă – tineretul era pe cîmpul de luptă – la marea adunare ce se va ţine în seara aceea. În piaţă, în faţa casei noastre se ridica un podiu înconjurat de steagurile statelor aliate. Am eşit, din curiozitate, şi eu să aud. Din întîmplare lîngă mine stătea bunul român Paul Farca. A vorbit notarul neamţ Heszler explicînd populaţiei că a mai sărit un duşman, România, dar nu ni-e frică căci vom învinge şi izbînda finală va fi a noastră. N-a insultat pe români. Cam în acelaşi sens a vorbit şi preotul gr. catolic, Augustin Radu. A urcat podiul învăţătorul confesional ortodox român care a făcut apologia statului maghiar milenar. N-am mai stat să ascult ce se vorbeşte, m-am întors acasă şi în seara aceia am plîns cu amar.

Societatea românească din satul nostru: D-na Alexandrescu soţia învăţătorului Ioan Alexandrescu cu copii Aurel şi Romulus, azi ambii ingineri la Inspectoratul industrial din Timişoara, Remus Mioc azi medic de circumscripţie în Cacova [bunicul meu; satul se numeşte acum Grădinari], Gheorghe Velici azi profesor la Blaj, Gheorghe Medoia azi protopop unit la Comloş, Eufrem şi Măria Mioc, Paul Farca şi alţii, se adunau la noi unde ceteam cu nerăbdare veşti îmbucurătoare de pe frontul român. Intrarea românilor în Ardeal pe la Braşov, Sibiu, Petroşeni, a fost o bucurie imensă pentru noi. De bucurie se aruncau pălăriile pînă în tavan, apoi cîntam la pian şi eu voce marşuri şi imnuri patriotice. Au prins de veste jandarmii, ne-au interzis ca societatea să mai vină la noi pentru că sub pretext că noi facem muzică, facem politică. De atunci casa noastră era păzită şi noaptea de jandarmi. Ne venea greu să mergem zilnic de două ori la primărie pentru a semna protocolul de prezenţă între orele 11-12 şi 5-6. Tata, din locuri îndepărtate unde mergea cu lucrătorii să-i supravegheze, trebuia să se potrivească pe la amează să fie acasă, seara la fel. Mare parte dintre noi, cei puşi sub supraveghere erau agricultori. Ce înseamnă pentru un agricultor plimbările aceste zilnice! Şi pentru mine era neplăcut înainte de masă să las totul şi să plec. Apoi seara la sate vitele trebuiesc ocrotite, cină la argaţi şi cîte şi cîte altele treburi în casă. Farmacistul Francisc Gergely de Baroth ungur neaoş din secuime, de altcum om bun, – de cîte ori mă vedea, se asocia să mă conducă pînă la primărie iar eu muream de ciudă.

Într-o sărbătoare apoi, – mi se pare că a fost ziua Sf. Cruci, în aceste vremuri grele de restrişte, cînd credincioşii erau adunaţi la Sf. biserică a găsi mîngîiere în rugăciuni şi a asculta glasul blînd şi duios al păstorului sufletesc Pavel Mioc, au năvălit jandarmii în lăcaşul sfînt şi au somat pe preot ca de la altar să-i urmeze pentru a fi dus la Sopron, la Sopronul acela de triste amintiri pentru atîţia români. Credincioşii au rămas uluiţi şi la deznădejdea lor exclamau: „D-zeule cît o să mai dureze nelegiuirea asta?” Înconjurat de jandarmi ca un criminal, preotul iubit se depărtează de la sf. biserică iar clopotele sunau duios parcă ziceau: „Rămas bun”. Se tînguiau de jalea bisericii rămase fără păstor. Ajuns acasă nici un moment nu l-au lăsat singur jandarmii ci în grabă l-au pus să-şi împacheteze ceva rufe, mîncare, abia a putut ceva să înghită şi apoi din mijlocul rudelor şi a credincioşilor a plecat pe drumul suferinţelor. La Timişoara, preoţii români au fost insultaţi, scuipaţi şi aruncaţi într-o cameră să doarmă pe jos.

De pe front, ştiri triste. Din faţa duşmanului, cu mult mai numeros, românii sînt nevoiţi să se retragă. Ni se rechiziţiona tot: grîu, porumb, etc. Nu aveam petrol, am căutat şi l-am înlocuit cu opaiţul străbunilor noştrii. În veacul luminei în nopţile lungi de iarnă de chinuiam la lumina săului. Lipsea zahărul. Însă nu pentru toţi. Alţii se lăfăiau în zahăr, petrol, orez. Ne-au luat şi căldările de aramă, cîte una, două, iar pe celelalte le ascundeam pe unde puteam ca să nu le găsească. A venit vremea ca din turnul bisericii să coboare clopotele şi să toarne tunuri din ele. Clopotele dragi cari în zile vesele de sărbătoare se bucurau cu noi iar în zilele triste plîngeau cu noi, plecau şi ele lăsînd satul pustiu. Într-o zi de iarnă din anul 1917, mă trezesc cu jandarmii la noi pentru a-mi controla toată corespondenţa, căci se bănuia că stau în corespondenţă cu fruntaşii de dincolo. Apoi că Vasile Branca, azi colonel în armata română, atunci dezertor din armata austro-ungară, prin mine, ar coresponda cu familia sa cu ajutorul lui Laurian Aron din Braşov azi maior în armata română trecut şi dînsul pe acele vremuri dincolo. În cameră era rece, nu mi se dădea voie să trec în altă cameră ca să-mi iau ceva haină mai călduroasă pe mine. La intervenţia mea energică, însoţită de un jandarm, am fost lăsată să mă îmbrac mai bine. Ceasuri întregi au scotocit între atîtea scrisori. În mîinile lor văd scrisori de la Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Lucaci, adresate mie, pe vremuri; din norocire trec neobservate.

Plictisindu-se de atîta căutat, o mare parte din corespondenţă o duc cu dînşii spre a o controla şi mai bine şi la caz că vor găsi ceva suspect, o vor trimite procurorului din Biserica Albă. Tot asemenea au scotocit şi în casa unchiului meu, preotul Pavel Mioc internat la Sopron şi la verişorul meu Eufrem Mioc.

Într-o zi ducîndu-mă la comună pentru a semna prezenţa mi s-a spus că în birou este vestitul „fibirău” Korossy. Am intrat în cancelaria învecinată şi i-am zis fibirăului: „D-le fibirău, vă rog să luaţi la cunoştiinţă că de azi înainte eu nu mai pot să vin zilnic de două ori să semnez condica. Trimite-mă la Sopron, fă ce şti, dar eu nu mai vin!” Mi-a promis că va chibzui asupra acestui lucru şi peste cîteva zile mi se va răspunde. La cîteva zile a venit răspunsul că toţi sîntem obligaţi numai Dumineca să ne prezentăm pentru a semna prezenţa.

Pe frontul sîrbesc în apropiere de noi, se auzeau mereu tunurile bubuind. Aeroplanele sburau. Trupe treceau. Dacă poposeau în comuna noastră, cum aveam casă mare, imediat ni se rechiziţionau toate camerele. Odată a fost împărţit la noi, în trecere spre front, candidatul de avocat Aurel Bălan, azi pretor la Pecica şi un avocat sîrb, Dr. Vuletici. După masă au venit la noi toţi ofiţerii cu comandantul lor pentru ca să-şi petreacă la pian. În salon pe perete era tabloul lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Comandantul, un colonel ungur, tocmai întreba ce reprezintă tablourile acelea. Mă grăbesc să-i răspund că sînt Domni Români de cari sînt mîndră. Cînd Dr. Vuletici mi-o ia pe dinainte: „I zek szent kepek”, pentru că Ştefan Vodă avea o cruce în mînă, grăbită răspund şi eu: „Igenis, szent kepek”. După aceea Dr. Vuletici m-a făcut atentă că sîntem în războiu şi e bine să fiu prudentă. Altădată unii ofiţeri din Germania cu un conte polonez s-au oprit la noi. Voiau să cumpere costume naţionale româneşti pe cari mult le admirau. Contele polonez văzînd tabloul cu familia domnitoare română spunea că cunoaşte personal pe Principesa Maria care este de o rară frumuseţă.

Citeşte şi prima relatare a Liviei Mioc despre anul 1918 şi Marea Unire

 

Anul 1918 şi Marea Unire, relatată de sora bunicului meu (1) noiembrie 29, 2008


Casele Efrem Mioc din Vărădia, într-o ilustrată veche. Efrem Mioc a fost străbunicul meuLivia, sora bunicului meu (Remus Mioc), născută în 26 martie 1886, a fost ultima membră a familiei mele care a locuit în satul Vărădia (Caraş-Severin, lîngă graniţa cu Sîrbia). A rămas în Vărădia pînă la sfîrşitul vieţii (28 mai 1964), trăind în casa din fotografia alăturată. În familie se spunea despre ea că a rămas fată bătrînă, fiindcă băiatul care îi făcea curte, inginerul Ion Viciu, nu s-a hotărît s-o ceară de nevastă şi nici ea n-a vrut să se mărite cu altcineva. Abia la bătrîneţe s-a măritat cu Ion Viciu, fără însă ca soţii să locuiască împreună. După moartea ei localnicii au furat multe lucruri din casă inclusiv mîncarea pregătită pentru pomana răposatei. Casa a fost apoi vîndută. Legătura familiei mele cu satul Vărădia a rămas firavă pînă după revoluţie, cînd am primit nişte pămînt agricol în acest sat, ca urmare a legilor de restituire a proprietăţilor.

În 1938 Livia Mioc (căsătorită Viciu) a fost solicitată să descrie evenimentele anului 1918 din Vărădia. A dat o declaraţie, care în prezent este în arhiva Muzeului Banatului – fondul Ilieşiu, şi care a fost publicată în mai multe cărţi care vorbesc despre evenimentele din 1918 din Banat, de pildă în „Banatul şi Marea Unire 1918” de Ioan Munteanu, Vasile Zaberca şi Mariana Sârbu, Editura Mitropoliei Banatului 1992 sau în „Banatul în memorialistica măruntă sau istoria ignorată” de Valeriu Leu şi Carmen Albert, Muzeul de istorie al judeţului Caraş-Severin 1995.

Reproduc relatarea surorii bunicului meu despre evenimentele petrecute în satul ei natal:

Înainte de Unirea cea Mare, societăţile corale, muzicale, de lectură, au ţinut vie flacăra românismului prin propagarea cîntării româneşti, prin piese teatrale jucate la diferite ocaziuni, prin cetirea de ziare româneşti etc. … Printre cei mai aprigi susţinători ai românismului şi ai pregătirii poporului pentru o viaţă culturală politică românească, amintim pe învăţătorul Petru Iorgovici, întemeietorul la 1870 şi mult timp conducătorul Reuniunii de cînt şi muzică „Unirea”; învăţătorul Gheorghe Ţunea, , de asemenea întemeietorul şi conducătorul Reuniunii „Gheorghe Ţunea”; Paul Nica, notar şi director de bancă, mai mulţi ani preşedintele şi instructorul corului Reuniunii de cînt şi muzică „Unirea”; preoţii Nicolae şi Paul Mioc; Paul Farca, întemeietorul primei fanfare ortodoxe din comună şi conducătorul – diriginte atît al corului cît şi al fanfarei Reuniunii de cînt şi muzică „Gheorghe Ţunea”. Pe teren naţional s-au distins prin dîrzenia sentimentelor româneşti: Iacob Căiman, Pan Minea Căiman, Gheorghe Cipu-Turcu, Gheorghe Mioc, Efrem Mioc, Iosif Căiman, Trifon Orăşanu, Ion Cipu, Ion Jura, Nicolae Criţu-Clenci, Traian Vuia, Ion Branca. Acesta din urmă a fost internat de unguri la Şopron ca element periculos ideii maghiare.

Dintre ziarele şi revistele româneşti, cele mai cetite au fost înainte de război: „Poporul român”, al lui Birăuţ, din Budapesta; „Tribuna” din Sibiu, mutată apoi la Arad; „Lupta” din Budapesta; „Gazeta Transilvaniei”; „Libertatea” din Orăştie; „Progresul” din Oraviţa; „Neamul românesc” a lui N. Iorga; „Luceafărul” şi „Cosînzeana”.

Pe teren economic, financiar, la stăruinţa notarului Ioan Epure, directorul băncii „Plugarul” din Cacova [azi Grădinari – nota mea] şi a lui Paul Nica, absolvent al Şcolii sup[erioare] de comerţ din Braşov, s-a pus baza în anul 1910 unui Institut de credit şi economie „Vărădiana”, al cărei director de la înfiinţare a fost Paul Nica. Institutul s-a înfiinţat cu un capital de 25000 de coroane şi ca afiliat băncii „Plugarul” din Cacova. În anul 1912 capitalul se urcă la suma de 50000 coroane. Din an în an „Vărădeana” progresează, servind cu promptitudine şi corectitudine interesele locuitorilor. Mulţi locuitori vrednici, în urma creditelor ieftine acordate de bancă şi-au cumpărat frumoase averi. Acest Institut a mai servit la sporirea economiilor, căci înainte de înfiinţarea lui, numărul deponenţilor din comună nu se urca mai mult de zece, după înfiinţarea băncii, deponenţii se măresc din an în an, aşa că la începutul războiului mondial, numărul lor ajunge la 200. Banca „Vărădeana” nu era numai un Institut de credit comercial ci era şi un sprijinitor al culturii româneşti, abonînd ziare, reviste, cumpărînd calendare şi cărţi folositoare pe care le împărţea acţionarilor şi deponenţilor. A contribuit la toate colectele pentru zidiri de biserici şi a dat ajutoare celor lipsiţi şi merituoşi. A făcut operă culturală şi naţională românească. Banca, pînă la 1918, a fost condusă de un consiliu de administraţie, constătător numai din ţărani, cinstiţi, deştepţi şi muncitori. Amintim dintre aceştia pe Simeon Branca, Ion Corbei, Vasile Sireca, Efrem Mioc sen., Efrem Mioc jun., Vasile Iorga, Pan Ianţa, Miu Labanţi, Gheorghe Petanec, Nicolae Nica etc.

Nu e deci de mirare că în astfel de comună a fost trează ideea naţională românească. Şi nu e de mirare dacă la începutul războiului atenţiunea vicleană a stăpînirii maghiare se îndreaptă asupra comunei Vărădia. Mai ales după intrarea României în război ungurii căutau în comună prin toate mijloacele spioni şi „trădători” şi vedeau astfel de oameni în aproape fiecare om mai răsărit. Oricare locuitor, bănuit de autorităţile maghiare, era pus sub pază politică ori internat. Multe şicane făcute locuitorilor cu ocaziunea împărţirii diferitelor alimente, ca zahăr, petrol, sare etc., aveau drept scop intimidarea şi aflarea de oameni slabi de suflet, cari să se facă „coadă de topor”. În felul acesta s-au aflat în comună unii – foarte puţini – cari au servit interesele ungurilor; nu-i amintim pentru că nu merită posteritatea să le reţină numele.

Cînd România declară război Austro-Ungariei, preotul Pavel Mioc, bun şi înflăcărat român, e ridicat de jandarmi în cursul serviciului divin, dus la Timişoara şi apoi internat în comuna Vepert din comitatul Şopron (Ungaria de Vest). Aici a stat pînă în luna iulie 1917. Fiind tratat neomeneşte, preotul contractează în exilul său o maladie, în urma căreia moare.

Deodată cu preotul a fost ridicat şi fruntaşul ţăran Vasile Branca, dus la Timişoara şi apoi cu un transport de 80 de români: preoţi, învăţători, învăţătoare, ţărani, internat în comuna Doborean, din apropierea Şopronului. Vina numitului, pe lîngă sentimentele sale de bun român, era şi faptul că fiul său, Vasile Branca, dezertase din armata austriacă şi trecuse, opt zile după declararea războiului, în Armata Română. (Vasile Branca, în luptele de la Jiu, ajunge prizonier în Germania. E recunoscut, adus în Ungaria, de unde scapă numai în revoluţia din 1918). Vasile Branca rămîne internat pînă la finele lunii aprilie 1917.

Cu titlul de document dăm, în original, actul primpretorului Korossy din Vîrşeţ, pentru punerea sub pază politică a celor 11 români din Vărădia:

Traducere:

De la primpretorele plăşii Vîrşeţ,

Nr. 85/Preş. 1916

În urma stării de război cu Regatul român, în interesul statului şi a decursului operaţiunii de războiu, am adus următoarea

Hotărîre:

Pun sub pază politică, în sensul dispoziţiei nr. 10962 Preş. a Min. de Interne pe: 1. Pavel Mioc; 2. Ion Alexandrescu; 3. Pavel Farca; 4. Ion Branca; 5. Efrem Mioc sen.; 6. Livia Mioc; 7. Francisc Ştepan; 8. Iosef Melina; 9. Iosif Fabian; 10. Iosif Căiman şi 11. Maria Capriţa-Boraci;

şi în acest sens:

1. Interzic ca numiţii să părăsească domiciliul lor din Vărădia fără permisiunea notarului comunal;

2. Îi oblig ca în fiecare zi la ora 12 să se prezinte la antistia comunală, care va purta o evidenţă precisă despre aceste prezentări;

3. Interzic să cerceteze birturile; nu-şi vor părăsi locuinţa de la ora 8 seara pînă la 5 dimineaţa;

4. Telegrame nu pot trimite decît cu permisiunea mea; convorbiri telefonice nu pot avea;

5. Nu pot conveni cu persoane streine numai în cazul admis de mine şi numai în prezenţa autorităţilor.

Despre toate acestea avizez consiliul comunal şi pe cei interesaţi şi-i somez să ducă la îndeplinire aceste dispoziţii căci la caz contrar vor fi pedepsiţi cu două luni închisoare şi amendă pînă la 600 coroane şi voi dispune imediata lor punere sub arest.

Contra acestei hotărîri nu este nici o cale de atac, ci numai plîngere către Ministerul de Interne.

Îndrum conducerea comunală să publice din cuvînt în cuvînt celor interesaţi această hotărîre; s-o explice şi procesul verbal despre acestea să mi-l înainteze.

Vîrşeţ, la 28 august 1916

ss Korossy, primpretore

Soldaţii întorşi de pe front în toamna anului 1918 n-au comis fapte reprobabile, parte fiindcă erau sătui de disordini, parte fiindcă se luaseră de cu vreme măsuri, pentru preîntîmpinarea oricărei disordine. În urma unei consfătuiri a fruntaşilor din jurul Oraviţei, ţinută la Banca Orăviţana din Oraviţa, s-a pus baza înfiinţării de Gărzi Naţionale în fiecare comună din Jurul Oraviţei. La această consfătuire au luat parte din Vărădia delegaţii: Remus Mioc şi Aurel C. Alexandrescu. Unii locuitori luaseră de la domeniul baronului Petru Baich 16 porci graşi şi mai multe unelte agricole. Garda Naţională adună porcii, îi taie şi carnea o vinde pentru acoperirea speselor cu întreţinerea Gărzii. În comună era o filială a societăţii „Pomăria”. Deoarece nimeni nu putea prepara rachiu din produsele proprii decît la această Societate, unde erau exploataţi fără milă, locuitorii comunei s-au năpustit asupra acestei Societăţi, vărsînd rachiul aflat în depozit, cca. 16000 litri şi spărgînd butoaiele.

Garda Naţională înfiinţează în luna octombrie şi a funcţionat pînă la intrarea în comună a sîrbilor, întîmplată la mijlocul lunei noiembrie 1918. Garda s-a înfiinţat sub controlul Comitetului Naţional local, al cărui preşedinte a fost Ioan Alexandrescu, iar secretar Aurel Alexandrescu. Comandantul Gărzii: sublocotenentul Gheorghe Velici şi Remus Mioc. […]

Deşi din comuna Vărădia au fost delegaţi să participe la Adunarea de la Alba Iulia: Ioan Alexandrescu şi George Velici, acesta din urmă îmbolnăvindu-se în locul lui participă sublocotenentul Remus Mioc. Ajungînd delegaţii Vărădiei la Timişoara, care era sub ocupaţie sîrbească, împreună cu delegaţii altor comune au fost reţinuţi într-o sală de aşteptare, pînă au scăpat trenul de Lugoj – Alba Iulia. Alt tren, în acele vremuri tulburi nu era, spre a putea ajunge la timp la Alba Iulia. Într-un moment de neatenţie, Remus Mioc, împreună cu Gheorghe Fara, se furişează din grupul reţinuţilor şi prind trenul de Arad. La Arad anunţă Comandamentul român că delegaţia bănăţeană e reţinută în gara Timişoara. Intervenţia nu are însă nici un rezultat. Cu toate acestea, delegaţii bănăţeni, prin isteţimea lor, s-au ştiut strecura vigilenţei autorităţilor. Remus Mioc a semnat procesul verbal al Adunării de la Alba Iulia, ca delegat al comunei Vărădia.

În Vărădia, în acest timp, se retrag ultimele resturi de stăpînire maghiară. Fostul notar Emil Heszler predă biroul notarial şi toate agendele comunale notarului român Traian Boroancă. Jandarmii unguri plecaseră în primele zile ale prăbuşirii, noaptea pe furiş, lăsînd biroul şi cazarma fără nici o pază.

În 1 decembrie voi publica o altă relatare a surorii bunicului meu despre anul 1918.