Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Ziarul „Tribuna” din 1894 (cînd era procesul memorandiștilor) pe internet decembrie 1, 2018



Pe un alt sait al meu, „Documente despre istoria românilor”, am pus scanări din ziarul „Tribuna” din 1894, anul în care a avut loc la Cluj procesul memorandiștilor, subiect care a ținut prima pagină în ziarul „Tribuna”. Puteți vedea scanările respective aici (linc). (more…)

 

Procesul memorandului (6). Coroianu, Raţiu, Lucaciu ar trebui trimişi în Sîrbia, ca să înveţe de la românii de acolo loialitate, cinste politică şi patriotism decembrie 1, 2009

Filed under: istorie — mariusmioc @ 12:58 pm
Tags: , , , ,

Am scris pînă acum despre procesul memorandului doar pe baza celor publicate de „Tribuna”. Prezint şi o părere a unui ziar unguresc – anume „Pesti Naplo” din 5 august 1894, ziar care apărea la Budapesta, şi care compară comportarea românilor din Ardeal cu cea a românilor din Sîrbia (Valea Timocului). Amintesc că în Valea Timocului din Sîrbia exista şi încă mai există o numeroasă populaţie românească care a fost şi este complet lipsită de drepturi naţionale – şcoli sau biserici în limba maternă (recent s-a clădit acolo o biserică românească în satul Malainiţa, dar acesta e un caz izolat).

Ziarul „Pesti Naplo” l-am scanat din două bucăţi, îmbinarea nu e perfectă, un rînd a rămas pe dinafară, dar pasajele relevante pot fi citite.

Iată traducerea unui fragment din cele publicate de Pesti Naplo (sfîrşitul primei coloane şi începutul celei de-a doua): (more…)

 

Procesul memorandului (5). Verdictul



În 25 mai 1894 procesul memorandului se sfîrşeşte. „Tribuna” din 26 mai 1894 (14 mai stil vechi) publică pe prima pagină „Declaraţiunile comitetului”, citite în faţa instanţei de Ioan Raţiu. (more…)

 

Procesul memorandului (2). Toată suflarea românească este în giurul comitetului naţional, cel numit „ultraist” noiembrie 29, 2009


„Tribuna” din 13 mai 1894 (1 mai stil vechi) continuă prezentarea procesului memorandiştilor. Se continuă discuţiile pe probleme procedurale. Calitatea traducerii în şi din limba română este contestată. Cererea ca actul de acuzare să fie citit în limba română este respinsă, pe motiv că învinuiţii au avut timp să cunoască conţinutul acestuia. Avocatul Ştefanovici declară: „Considerînd mai departe că colegul meu Brediceanu a fost pedepsit cu 50 fl., iar după ce a insinuat recurs de nulitate a mai căpătat o amendă de 100 fl. şi astfel prin necontenite pedepse libertatea cuvîntului şi a apărării este peste măsură restrînsă”, abzice de apărare. Ceilalţi apărători îi urmează exemplul. Procurorul consideră că lipsa apărătorilor nu e motiv de amînare, căci „legea nu pretinde în casul de faţă presenţa apărătorilor, fiind delictul de atare natură”. Totuşi procesul se amînă cu o zi (termenele de judecată se dădeau de pe o zi pe alta, nu cum e obiceiul acum la cîteva săptămîni sau chiar luni). (more…)

 

File de istorie: Procesul Memorandului (1). Erau adunaţi după cele mai minimale socoţi cel puţin 30000 de persoane


Se apropie aniversarea Marii Uniri. Profit de faptul că am primit o colecţie de ziare din 1894, care relatează despre procesul memorandiştilor, pentru a înfăţişa cititorilor acest eveniment care a pregătit unirea din 1918.

Procesul memorandiştilor a fost subiectul de primă pagină a ziarului „Tribuna” din Sibiu, care a relatat amănunţit întreaga sa desfăşurare. Acuzaţii din proces au fost membrii comitetului de conducere al Partidului Naţional Român din Ardeal, care alcătuiseră un „memorandum” în care deplîngeau încălcarea drepturilor românilor, pe care îl trimiseseră împăratului austriac. Printre aceşti acuzaţi: Ioan Raţiu (strămoşul candidatului PNŢCD la preşedinţie din 1990), Vasile Lucaciu, Iuliu Coroian, Septimiu Albini. Autorităţile de la Budapesta (care, în cadrul constituţional austro-ungar, aveau autonomie faţă de guvernul de la Viena) au considerat memorandul un document subversiv şi au deschis proces împotriva iniţiatorilor acestuia. Capetele de acuzare au vizat atît alcătuirea „memorandului” care chema la răsturnarea ordinii constituţionale existente atunci în Austro-Ungaria, cît şi multiplicarea şi răspîndirea acestuia. Am scanat ziarul „Tribuna” din 10 mai 1894 (28 aprilie stil vechi) din două bucăţi, care nu se îmbină perfect, dar nădăjduiesc ca asta să nu deranjeze cititorii. (more…)

 

Anul 1918 şi Marea Unire, relatată de sora bunicului meu (2) decembrie 1, 2008


O altă relatare a surorii bunicului meu, Livia Mioc căsătorită Viciu, despre evenimentele anului 1918 în satul Vărădia (azi judeţul Caraş-Severin). Relatarea s-a publicat în perioada interbelică într-un ziar bănăţean neidentificat, articolul respectiv e decupat şi lipit pe nişte file în Fondul Ilieşiu de la Muzeul Banatului din Timişoara, Caiet Caraş III, f. 410-417. De aici a fost reprodus de Valeriu Leu şi Carmen Albert în „Banatul în memorialistica măruntă”, Muzeul de istorie al judeţului Caraş-Severin, Reşiţa 1995.

Crîmpeie de amintiri din negura vremurilor trecute.

Ziua de Sf. Maria 1916. Zi însorită de vară. Deşi eram în plin război, cu toate neajunsurile şi nevoile sale, noi, tineretul, eram bucuroşi că după masă plecăm la rugă în satul învecinat Mercina. Pe la amiezi aflăm că România a intrat în război. Nu ştiam precis că oare contra noastră [contra Austro-Ungariei – nota mea]

Imploram cerul să fie contra noastră; fraţii noştri dragi să vină să ne elibereze odată de apăsare străină, de suferinţele noastre milenare. Un boactăr (servitor al primăriei) ne invită, pe tata şi pe mine şi pe alţi zece, ca la ora 3 p.m. să ne prezentăm la primărie sau la caz contrar vom fi duşi cu jandarmii acolo. Paul Mioc preot ortodox, Ioan Alexandru învăţător, Eufrem Mioc comerciant, Măria Căpriţa Boraci, Livia Mioc, Ion Branca Giula, Paul Farca dirigintele corului, Gheorghe Cipu Turcu, Gheorghe Mioc Plauce, Străin Petanec, Tătaru, Iosif Melina, Iosif Căiman. Ni se face cunoscut că România a declarat război Ungariei, iar noi ca români înverşunaţi şi periculoşi statului maghiar, în interesul statului maghiar, vom fi puşi sub supraveghere. Seara de la ora 6 pînă mîine zi dimineaţa ora 6 nu e permis să părăsim locuinţa. Nu-i permis să ne folosim de telefon şi telegraf. Scrisorile noastre vor fi cenzurate. În fiecare zi între orele 11-12 a.m şi 5-6 p.m. trebuie să ne prezentăm în cancelaria primăriei spre a ne semna numele.

Nu mai puteam merge la Mercina. Bucuria noastră era stricată. O bucurie mai mare stăpînea sufletele noastre; bucuros aducem orice jertfă numai de s-ar ivi zorile unor zile mai bune: unirea tuturor românilor.

Mare tămbălău în comună. Bătea toba, muzicele de ţigani cutreiera satul chemînd populaţia rămasă acasă – tineretul era pe cîmpul de luptă – la marea adunare ce se va ţine în seara aceea. În piaţă, în faţa casei noastre se ridica un podiu înconjurat de steagurile statelor aliate. Am eşit, din curiozitate, şi eu să aud. Din întîmplare lîngă mine stătea bunul român Paul Farca. A vorbit notarul neamţ Heszler explicînd populaţiei că a mai sărit un duşman, România, dar nu ni-e frică căci vom învinge şi izbînda finală va fi a noastră. N-a insultat pe români. Cam în acelaşi sens a vorbit şi preotul gr. catolic, Augustin Radu. A urcat podiul învăţătorul confesional ortodox român care a făcut apologia statului maghiar milenar. N-am mai stat să ascult ce se vorbeşte, m-am întors acasă şi în seara aceia am plîns cu amar.

Societatea românească din satul nostru: D-na Alexandrescu soţia învăţătorului Ioan Alexandrescu cu copii Aurel şi Romulus, azi ambii ingineri la Inspectoratul industrial din Timişoara, Remus Mioc azi medic de circumscripţie în Cacova [bunicul meu; satul se numeşte acum Grădinari], Gheorghe Velici azi profesor la Blaj, Gheorghe Medoia azi protopop unit la Comloş, Eufrem şi Măria Mioc, Paul Farca şi alţii, se adunau la noi unde ceteam cu nerăbdare veşti îmbucurătoare de pe frontul român. Intrarea românilor în Ardeal pe la Braşov, Sibiu, Petroşeni, a fost o bucurie imensă pentru noi. De bucurie se aruncau pălăriile pînă în tavan, apoi cîntam la pian şi eu voce marşuri şi imnuri patriotice. Au prins de veste jandarmii, ne-au interzis ca societatea să mai vină la noi pentru că sub pretext că noi facem muzică, facem politică. De atunci casa noastră era păzită şi noaptea de jandarmi. Ne venea greu să mergem zilnic de două ori la primărie pentru a semna protocolul de prezenţă între orele 11-12 şi 5-6. Tata, din locuri îndepărtate unde mergea cu lucrătorii să-i supravegheze, trebuia să se potrivească pe la amează să fie acasă, seara la fel. Mare parte dintre noi, cei puşi sub supraveghere erau agricultori. Ce înseamnă pentru un agricultor plimbările aceste zilnice! Şi pentru mine era neplăcut înainte de masă să las totul şi să plec. Apoi seara la sate vitele trebuiesc ocrotite, cină la argaţi şi cîte şi cîte altele treburi în casă. Farmacistul Francisc Gergely de Baroth ungur neaoş din secuime, de altcum om bun, – de cîte ori mă vedea, se asocia să mă conducă pînă la primărie iar eu muream de ciudă.

Într-o sărbătoare apoi, – mi se pare că a fost ziua Sf. Cruci, în aceste vremuri grele de restrişte, cînd credincioşii erau adunaţi la Sf. biserică a găsi mîngîiere în rugăciuni şi a asculta glasul blînd şi duios al păstorului sufletesc Pavel Mioc, au năvălit jandarmii în lăcaşul sfînt şi au somat pe preot ca de la altar să-i urmeze pentru a fi dus la Sopron, la Sopronul acela de triste amintiri pentru atîţia români. Credincioşii au rămas uluiţi şi la deznădejdea lor exclamau: „D-zeule cît o să mai dureze nelegiuirea asta?” Înconjurat de jandarmi ca un criminal, preotul iubit se depărtează de la sf. biserică iar clopotele sunau duios parcă ziceau: „Rămas bun”. Se tînguiau de jalea bisericii rămase fără păstor. Ajuns acasă nici un moment nu l-au lăsat singur jandarmii ci în grabă l-au pus să-şi împacheteze ceva rufe, mîncare, abia a putut ceva să înghită şi apoi din mijlocul rudelor şi a credincioşilor a plecat pe drumul suferinţelor. La Timişoara, preoţii români au fost insultaţi, scuipaţi şi aruncaţi într-o cameră să doarmă pe jos.

De pe front, ştiri triste. Din faţa duşmanului, cu mult mai numeros, românii sînt nevoiţi să se retragă. Ni se rechiziţiona tot: grîu, porumb, etc. Nu aveam petrol, am căutat şi l-am înlocuit cu opaiţul străbunilor noştrii. În veacul luminei în nopţile lungi de iarnă de chinuiam la lumina săului. Lipsea zahărul. Însă nu pentru toţi. Alţii se lăfăiau în zahăr, petrol, orez. Ne-au luat şi căldările de aramă, cîte una, două, iar pe celelalte le ascundeam pe unde puteam ca să nu le găsească. A venit vremea ca din turnul bisericii să coboare clopotele şi să toarne tunuri din ele. Clopotele dragi cari în zile vesele de sărbătoare se bucurau cu noi iar în zilele triste plîngeau cu noi, plecau şi ele lăsînd satul pustiu. Într-o zi de iarnă din anul 1917, mă trezesc cu jandarmii la noi pentru a-mi controla toată corespondenţa, căci se bănuia că stau în corespondenţă cu fruntaşii de dincolo. Apoi că Vasile Branca, azi colonel în armata română, atunci dezertor din armata austro-ungară, prin mine, ar coresponda cu familia sa cu ajutorul lui Laurian Aron din Braşov azi maior în armata română trecut şi dînsul pe acele vremuri dincolo. În cameră era rece, nu mi se dădea voie să trec în altă cameră ca să-mi iau ceva haină mai călduroasă pe mine. La intervenţia mea energică, însoţită de un jandarm, am fost lăsată să mă îmbrac mai bine. Ceasuri întregi au scotocit între atîtea scrisori. În mîinile lor văd scrisori de la Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Lucaci, adresate mie, pe vremuri; din norocire trec neobservate.

Plictisindu-se de atîta căutat, o mare parte din corespondenţă o duc cu dînşii spre a o controla şi mai bine şi la caz că vor găsi ceva suspect, o vor trimite procurorului din Biserica Albă. Tot asemenea au scotocit şi în casa unchiului meu, preotul Pavel Mioc internat la Sopron şi la verişorul meu Eufrem Mioc.

Într-o zi ducîndu-mă la comună pentru a semna prezenţa mi s-a spus că în birou este vestitul „fibirău” Korossy. Am intrat în cancelaria învecinată şi i-am zis fibirăului: „D-le fibirău, vă rog să luaţi la cunoştiinţă că de azi înainte eu nu mai pot să vin zilnic de două ori să semnez condica. Trimite-mă la Sopron, fă ce şti, dar eu nu mai vin!” Mi-a promis că va chibzui asupra acestui lucru şi peste cîteva zile mi se va răspunde. La cîteva zile a venit răspunsul că toţi sîntem obligaţi numai Dumineca să ne prezentăm pentru a semna prezenţa.

Pe frontul sîrbesc în apropiere de noi, se auzeau mereu tunurile bubuind. Aeroplanele sburau. Trupe treceau. Dacă poposeau în comuna noastră, cum aveam casă mare, imediat ni se rechiziţionau toate camerele. Odată a fost împărţit la noi, în trecere spre front, candidatul de avocat Aurel Bălan, azi pretor la Pecica şi un avocat sîrb, Dr. Vuletici. După masă au venit la noi toţi ofiţerii cu comandantul lor pentru ca să-şi petreacă la pian. În salon pe perete era tabloul lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Comandantul, un colonel ungur, tocmai întreba ce reprezintă tablourile acelea. Mă grăbesc să-i răspund că sînt Domni Români de cari sînt mîndră. Cînd Dr. Vuletici mi-o ia pe dinainte: „I zek szent kepek”, pentru că Ştefan Vodă avea o cruce în mînă, grăbită răspund şi eu: „Igenis, szent kepek”. După aceea Dr. Vuletici m-a făcut atentă că sîntem în războiu şi e bine să fiu prudentă. Altădată unii ofiţeri din Germania cu un conte polonez s-au oprit la noi. Voiau să cumpere costume naţionale româneşti pe cari mult le admirau. Contele polonez văzînd tabloul cu familia domnitoare română spunea că cunoaşte personal pe Principesa Maria care este de o rară frumuseţă.

Citeşte şi prima relatare a Liviei Mioc despre anul 1918 şi Marea Unire