Mimozele de la asociația „21 Decembrie” se simt ofensate de Moise Guran

După scrisoarea asociației „17 Decembrie” din Timișoara către membrii și simpatizanții USR (linc) au urmat mai multe reacții în societatea românească, o parte dintre ele pomenite deja pe acest blog (linc).

O reacție recentă a venit de la asociația „21 Decembrie” din București (condusă de Teodor Mărieș), care pe pagina ei de facebook a publicat un comunicat al consiliului director cu titlul „În atenția politicianului Moise Guran” (linc). Citez acest comunicat:

Asociația 21 Decembrie 1989 vă solicită Domnule Moise Guran să cereți scuze public pentru inepțiile și insultele aduse memoriei Eroilor, Urmașilor acestora, Răniților, Reținuților și eroismului Luptătorilor din sîngerosul Decembrie 1989.
Pentru a înțelege mai bine solicitarea noastră și pentru a avea punctul de vedere juridic al celei mai înalte instituții de profil din Europa, vă invităm Domnule Moise Guran să studiați multiplele decizii CEDO cu privire la evenimentele din decembrie 1989.
În speranța că solicitarea noastră va fi pe deplin înțeleasă, așteptăm scuzele dumneavoastră, neîntîrziat.
Consiliul Director al Asociației 21 Decembrie 1989.

Nu înțeleg despre ce insulte vorbește asociația „21 Decembrie”. În articolul care a stîrnit controversa, Moise Guran a numit pe cei care au fost uciși la revoluție „anticomuniști cinstiți” (linc).
Aici e diferența între asociația „17 Decembrie” Timișoara și asociația „21 Decembrie” București. Cei din „21 Decembrie” – niște mimoze senzitive care vor să li se ceară scuze, cei din „17 Decembrie” – nu vor nici un fel de scuze fiindcă nu-s chiar așa de sensibili (sensibilitatea huliganilor din 1989 nu trebuie supraestimată), dar sînt revoltați de minciunile lui Guran ori de prostia acestuia, motiv pentru care cer îndepărtarea sa din funcții politice gîndindu-se că pentru patria noastră e îngrijorător să ajungă în funcții în stat persoane mincinoase ori proaste.

Rechizitoriul în „dosarul revoluției” (17). Clasarea cauzei față de anumiți făptuitori, bănuiți și părți civile. Disjungerea cauzei legată de avionul prăbușit în 28 decembrie 1989

Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției”. Din capitolul „Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea)”, prezint acum partea legată de clasarea cauzei față de unii făptuitori (răposați), bănuiți și părți civile și disjungerea cauzei legată de doborîrea unui avion Tarom în 28 decembrie 1989.

Vezi fragmentele anterioare ale rechizitoriului, comentate pe acest blog:
– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional
– Constituirea grupului dizident Iliescu
– Timișoara – autoritate de lucru judecat
– Mitingul din data de 21 decembrie. Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Baricada
– Dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Sinuciderea ministrului apărării. Numirea în funcţia de ministru al apărării a gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor. Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu
– Principalele evenimente desfășurate în intervalul orar 12,06 – 16,00 din data de 22 decembrie 1989
– Revoluția în orașele României
– Preluarea puterii de către CFSN
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Introducere. Inducerea în eroare executată în mod direct de către conducerea CFSN
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Efectele psihozei şi divizării (tehnici ale dezinformării) – resimţite la nivelul întregii populaţii a României
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Inducerea în eroare coordonată și exercitată de vîrfurile de comandă militară ale M.Ap.N. Acceptarea de către factorii politici de decizie ai CFSN. Gelu Voican Voiculescu (1994): „Lui Iliescu i s-au pus condiţii, să şteargă cu buretele ce a fost la Timişoara şi ce a fost în 21 şi 22 decembrie”… „Probatoriul administrat nu a evidenţiat existenţa unei implicări armate străine pe teritoriul României în timpul Revoluţiei”
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Inducerea în eroare prin intermediul mass-media
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Diversiunea radio-electronică – componentă a inducerii în eroare
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Cazul Otopeni. Conduita inculpatului Rus Iosif – șeful Aviaţiei Militare
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Execuția fostului președinte Ceaușescu Nicolae

În acest fragment al rechizitoriului se explică clasarea cauzei față de anumite persoane. Se trage concluzia că generalii Victor Atanase Stănculescu, Nicolae Militaru, Ion Hortopan și Nicolae Eftimescu sînt vinovați de crime împotriva umanității, dar ca urmare a faptului că aceștia au murit, se dispune clasarea. Tot vinovat de crime împotriva umanității este considerat și Silviu Brucan, deși el n-a avut funcții de conducere militare, pentru că acesta a redactat comunicate publice ale CFSN, „a avut un rol determinant în crearea conjuncturii mincinoase ce a avut drept consecinţă uciderea la Tîrgovişte a fostului şef de stat şi a soţiei acestuia” și „a instigat în permanenţă la lupta armată fratricidă dintre forţele MApN şi cele aparţinînd MI-DSS”. Și față de Brucan se dispune clasarea pe motiv de moarte a făptuitorului. Mi se pare că imaginea aceasta de luptă fratricidă între M.Ap.N. și MI-DSS pe care o prezintă parchetul nu corespunde întrutotul adevărului. În perioada de după 22 decembrie 1989 (la care se referă rechizitoriul) a existat și luptă fratricidă armată cu armată, nu doar armată cu securitate. Unele cazuri de luptă armată cu armată sînt prezentate și în rechizitoriu. Cei care au creat diversiunea nu aveau neapărat ceva împotriva securității, ci aveau nevoie de haos ca să ascundă faptele lor de reprimare a revoluției și să se pretindă salvatori ai revoluției. Pentru ca pretenția de salvare a revoluției să aibă credibilitate era nevoie de niște victime, dar autorilor diversiunii nu le-a păsat prea mult dacă victimele sînt de la securitate, armată sau civili. Au acționat nediscriminatoriu. Din punct de vedere propagandistic era mai lesne să fie prezentată securitatea ca dorind să-l readucă la putere pe Ceaușescu, iar Brucan, în temeiul și a experienței personale cu securitatea (a fost anchetat după „scrisoarea celor 6”), și-a manifestat mai fățiș neîncrederea în securitate. Nu era nimic anormal în acea conjunctură să se manifeste neîncredere în securitate.

Rechizitoriul în „dosarul revoluției” (16). Execuția fostului președinte Ceaușescu Nicolae

Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției”. Din capitolul „Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea)”, prezint acum subcapitolul „Execuția fostului președinte Ceaușescu Nicolae”.

Vezi fragmentele anterioare ale rechizitoriului, comentate pe acest blog:
– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional
– Constituirea grupului dizident Iliescu
– Timișoara – autoritate de lucru judecat
– Mitingul din data de 21 decembrie. Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Baricada
– Dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Sinuciderea ministrului apărării. Numirea în funcţia de ministru al apărării a gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor. Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu
– Principalele evenimente desfășurate în intervalul orar 12,06 – 16,00 din data de 22 decembrie 1989
– Revoluția în orașele României
– Preluarea puterii de către CFSN
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Introducere. Inducerea în eroare executată în mod direct de către conducerea CFSN
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Efectele psihozei şi divizării (tehnici ale dezinformării) – resimţite la nivelul întregii populaţii a României
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Inducerea în eroare coordonată și exercitată de vîrfurile de comandă militară ale M.Ap.N. Acceptarea de către factorii politici de decizie ai CFSN. Gelu Voican Voiculescu (1994): „Lui Iliescu i s-au pus condiţii, să şteargă cu buretele ce a fost la Timişoara şi ce a fost în 21 şi 22 decembrie”… „Probatoriul administrat nu a evidenţiat existenţa unei implicări armate străine pe teritoriul României în timpul Revoluţiei”
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Inducerea în eroare prin intermediul mass-media
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Diversiunea radio-electronică – componentă a inducerii în eroare
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Cazul Otopeni. Conduita inculpatului Rus Iosif – șeful Aviaţiei Militare

În acest subcapitol se discută despre executarea soților Ceaușescu, operațiune care este deasemeni considerată parte a inducerii în eroare și diversiunii. „Uciderea la 25 decembrie 1989 a cuplului Ceauşescu Nicolae şi Elena, după supunerea acestora la un proces penal fără respectarea drepturilor procesuale elementare, a făcut parte integrantă din inducerea în eroare exercitată de grupul politico-militar (vîrfurile decizionale ale CFSN şi ale MApN) ajuns la putere în stat şi a avut drept scop legitimarea în faţa poporului român, ascunderea filosovietismului şi preconstituirii acestei puteri”, spune Parchetul. Aici sînt într-un oarecare dezacord cu Parchetul. Am îndoieli cu privire la „preconstituirea” puterii, pe care le-am exprimat deja în comentariile la capitolele precedente ale rechizitoriului. Ascunderea filosovietismului nici nu s-a prea făcut. CFSN a spus deschis că dorește să mențină România în Tratatul de la Varșovia iar în 1990 la mitingurile opoziției și în presa de opoziție s-a vorbit mult despre filosovietismul FSN. Asta nu l-a împiedicat pe Ion Iliescu să cîștige alegerile cu 85% din voturi în mai 1990. Însă legitimarea în fața poporului român ar putea fi unul dintre motivele uciderii Ceaușeștilor. În fragmentele anterioare ale rechizitoriului s-a arătat deja că la C.C. se făcuse cîte un guvern la fiecare etaj. Deși televiziunea a intrat rapid sub controlul grupului Iliescu și s-a introdus acolo cenzura armatei (cum tot în rechizitoriu s-a explicat anterior), existau încă grupuri de revoluționari care nu recunoșteau CFSN ca autoritate legitimă. În momentul cînd grupul Iliescu organizează procesul și execuția Ceaușeștilor, acesta este un semn că anume acest grup exercită puterea în stat. Inculpatul Gelu Voican Voiculescu, unul dintre cei care au susținut execuția Ceaușeștilor, spusese la Comisia Senatorială Decembrie 1989 (declarație folosită acum împotriva sa): „Am avut o insistenţă în a vrea moartea lor, dar nu dintr-o ură personală, ci ca un raţionament abstract şi impersonal. (…) Orice nouă echipă, orice nou regim nu se impune decît prin acte dure, prin moarte chiar. Impresia mea, că faptul de a-l fi ucis pe Nicolae Ceauşescu a conferit echipei asteia credibilitate şi a impus-o ca respectabilă. Pentru că pînă atunci erau vorbe. Noi, însă am făcut ceva. În trei zile l-am omorît pe Ceauşescu. Am îndrăznit şi ne-am asumat riscul. Atunci, toţi au zis „Ăştia sînt nişte oameni serioşi dacă au cutezat asta, pot să facă încă următorii paşi”. Şi din momentul ăla nimeni nu a mai avut curajul să… ne-a conferit o consistenţă”.

Rechizitoriul în procesul revoluției (9). Preluarea puterii de către CFSN

Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției” printr-un nou episod, în care e descrisă preluarea puterii de către CFSN.

Vezi și episoadele anterioare din acest rechizitoriu:
– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional
– Constituirea grupului dizident Iliescu
– Timișoara – autoritate de lucru judecat
– Mitingul din data de 21 decembrie. Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Baricada
– Dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Sinuciderea ministrului apărării. Numirea în funcţia de ministru al apărării a gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor. Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu
– Principalele evenimente desfășurate în intervalul orar 12,06 – 16,00 din data de 22 decembrie 1989
– Revoluția în orașele României

În acest capitol Parchetul descrie preluarea puterii de către CFSN. Se face referire și la niște înregistrări video, pe care le-am prezentat și eu pe blog – de pildă la Pregătirile CFSN de preluare a puterii (video) – linc și la Ion Iliescu citeşte la TVR programul CFSN şi componenţa acestuia (linc). Se arată că la ora 16 din ziua de 22 decembrie 1989, Ion Iliescu însoțit de alte cîteva persoane (printre care generalul în rezervă Nicolae Militaru) s-a dus la sediul M.Ap.N. unde a fost recunoscut ca „noul comandant suprem al Forțelor Armate Române” de către cei aflați acolo, generali și ofițeri superiori din armată, dar și din Ministerul de Interne și din securitate, căci, zice Parchetul, se aflau atunci la M.Ap.N. și persoane din conducerea miliției și securității. Ion Iliescu a înființat atunci un „comandament unic militar și civil care avea să coordoneze inclusiv operațiunile militare, pe întregul teritoriu al țării”. Din capitolul precedent al rechizitoriului rezultă că la acea oră era liniște în țară din punct de vedere militar, poate cu excepția Sibiului.

Rechizitoriul în procesul revoluției (7). Principalele evenimente desfăşurate în intervalul orar 12:06 -16:00 din data de 22 decembrie 1989

Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției” printr-un nou episod, legat de evenimentele din București, în 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceaușescu și pînă la orele 16.

Vezi și episoadele anterioare din acest rechizitoriu:

– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional
– Constituirea grupului dizident Iliescu
– Timișoara – autoritate de lucru judecat
– Mitingul din data de 21 decembrie. Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Baricada
– Dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Sinuciderea ministrului apărării. Numirea în funcţia de ministru al apărării a gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor. Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu

În acest fragment se descriu evenimentele de după fuga lui Ceaușescu (cînd se consideră că acesta a pierdut puterea), pînă la ora 16, cînd s-a consolidat „grupul Iliescu”. Au fost cucerite de revoluționari sediul securității, televiziunea și radioul. Deasemeni și în provincie revoluționarii au ocupat sediile comitetelor județene PCR, ale miliției și securității.

Puțin înainte de fuga președintelui din C.C., fratele său, generalul Ilie Ceaușescu, dăduse un ordin – notă telefonică – ca toate unitățile militare să acționeze conform stării de necesitate, dar această notă telefonică a fost primită numai de o parte dintre unități (după cum reiese din jurnalele acțiunilor de luptă și din declarația lui Victor Stănculescu).

În jurul orei 14,10 generalul Eftimescu transmite o notă telefonică prin care se poruncește tuturor unităților să se retragă în cazărmi și să execute doar ordinele primite de la Ministerul Apărării Naționale. Parchetul apreciază că acesta e momentul în care conducerea superioară a armatei a preluat prerogativele comandantului suprem Nicolae Ceaușescu.

La 5 minute după acest moment generalul Stănculescu trimite trupe la Televiziunea Română, iar mai tîrziu, pînă la orele 16, vor fi înconjurate cu trupe și alte obiective (sediul CC, Radiodifuziunea, Banca Națională, Casa Scînteii – unde erau redacțiile și tipografia multor ziare, Palatul Primăverii, mari întreprinderi din București). La acele momente în toată țara situația era calmă și astfel „nu existau motive întemeiate pentru reînarmarea trupelor și trimiterea lor în stradă”, explică Parchetul.

În sediul CC se încercau constituirea a diferite comitete revoluționare care să preia puterea. Iosif Dan a declarat că au fost vreo 14 guverne, „la fiecare etaj s-a făcut un guvern”. Din alte declarații reies și unii dintre cei care încercau să încropească o nouă putere: Ion Moțoi Chicideanu, Ilie Verdeț, Constantin Dăscălescu (prim-ministrul lui Ceaușescu), Dumitru Mazilu, Nicolae Dide.

La Televiziunea Română, după ce a fost cucerită de revoluționari, începînd cu ora 15 a fost instituit un comandament militar, în frunte cu generalul Nicolae Tudor și cu inculpatul Emil (Cico) Dumitrescu, care a avut drept scop „cenzura și controlul informațiilor”. Cu alte cuvinte, Televiziunea Română Liberă (cum se prezenta) nu a mai fost chiar așa de liberă după ora 15.

VI. Principalele evenimente desfăşurate în intervalul orar 12:06 -16:00 din data de 22 decembrie 1989

Rechizitoriul în procesul revoluției (6). Dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Sinuciderea ministrului apărării. Numirea în funcţia de ministru al apărării a gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor. Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu

Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției” printr-un nou episod, legat de evenimentele din București, în dimineața de 22 decembrie 1989, sinuciderea fostului ministru al apărării Vasile Milea, numirea lui Stănculescu în funcția de ministru, ședința C.P.Ex. din dimineața de 22 decembrie și fuga Ceaușeștilor din clădirea CC. Înainte de a prezenta fragmentul de rechizitoriu, fac cîteva comentarii legate de acest fragment.

Vezi și episoadele anterioare din acest rechizitoriu:
– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional
– Constituirea grupului dizident Iliescu
– Timișoara – autoritate de lucru judecat
– Mitingul din data de 21 decembrie. Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Baricada

În ceea ce privește moartea generalului Vasile Milea, Parchetul concluzionează că a fost o sinucidere. „S-a realizat chiar şi o reconstituire a stării de fapt existente şi s-a conchis că scenariul asasinării ministrului apărării s-a dovedit imposibil, singura concluzie viabilă fiind aceea a sinuciderii”. Se citează din nou din raportul Comisiei Senatoriale (care, reamintesc, a fost boicotată la Timișoara): „Dacă gl. Milea ar fi executat întocmai ordinul lui Ceauşescu şi ar fi deschis focul cu tot armamentul asupra revoluţionarilor, am fi avut mii de victime şi poate întreaga acţiune ar fi fost înecată în sînge”. Se susține astfel că regimul comunist ar fi fost capabil în 22 decembrie 1989 să oprească revoluția. Pentru mine, care în 16 decembrie 1989 m-am alăturat revoluției lîngă casa preotului Laszlo Tokes cînd erau acolo sub 200 de persoane, cu gîndul că e foarte posibil să răsturnăm regimul (nu știam sigur că vom izbuti să-l răsturnăm, dar consideram asta ca o variantă deplin posibilă), ideea că regimul ar mai fi putut să oprească revoluția în 22 decembrie 1989, după ce deja se revoltaseră mai multe orașe din țară și ieșiseră în stradă zeci de mii de bucureșteni, mi se pare aberantă. De altfel, însăși declarația lui Stănculescu, citată de Parchet, spune că la acel moment rezistența era inutilă și că printre cei din C.C. era o „panică pe care nu o vezi decît poate o singură dată în viaţă”.

Dar pe lîngă ce scrie Comisia Senatorială sînt amintite și cercetări proprii făcute de Parchet. Se lansează ipoteza: „Este foarte probabil ca încă înaintea sinuciderii ministrului apărării, pe fondul nemulţumirilor privind eficienţa represiunii, comandantul suprem să fi luat decizia numirii gl.lt. Stănculescu în funcţia de ministru al apărării”. Se sugerează astfel, fără să se spună explicit, că Milea s-ar fi sinucis după ce și-a dat seama că a căzut în dizgrația lui Ceaușescu. Martorul Silviu Curticeanu enumeră astfel ipotezele motivului sinuciderii lui Milea: „Ori s-a speriat de faptul că Ceauşescu l-a ameninţat că îl pune în faţa plutonului de execuţie, ori a văzut că armata nu-i mai răspunde şi nu mai poate face nimic, sau pentru că ştia că şi armata poartă o vină în legătură cu cele întîmplate”.

Rechizitoriul în dosarul revoluției (4). Timișoara – autoritate de lucru judecat

Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției” printr-un nou episod, legat de evenimentele din Timișoara. Înainte de a prezenta fragmentul de rechizitoriu, fac cîteva comentarii legate de acest fragment.

Vezi și episoadele anterioare din acest rechizitoriu:
– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional
– Constituirea grupului dizident Iliescu

În acest fragment de rechizitoriu se preia, cu autoritate de lucru judecat, constatările din 2 procese legate de revoluția din Timișoara: „Procesul celor 25” (inculpat principal Ion Coman) – început în 1990, ș procesul Chițac-Stănculescu, început în 1997, după ce Ion Iliescu pierduse puterea politică. Există și alte procese ale revoluției din Timișoara care cred că ar fi trebuit amintite ca autoritate de lucru judecat: procesul Calea Lipovei, în care au fost condamnați generalul Constantin Rotariu. locotenent-colonelul Ion Păun și căpitanul Constantin Gheorghe pentru morții și răniții din 17 decembrie 1989 din zona Calea Lipovei din Timișoara – proces care întărește faptul că Ministerul Apărării Naționale s-a implicat în reprimare (Decizia 359/2002 a Curții Supreme de Justiție), dar și alte procese mai mici, cum ar fi cel al milițianului Vasile Bandula, condamnat pentru rănirea prin împușcare a lui Vasile Moldovan, în 18 decembrie 1989, în Piața Badea Cîrțan din Timișoara (Sentinţa nr. 1 din 28 septembrie 1990 a Tribunalului Militar Extraordinar Timişoara şi Decizia nr. 16 din 14 decembrie 1990 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti) – care întărește ideea că Ministerul de Interne s-a implicat în reprimare, fiindcă mai nou și implicarea Minsiterului de Interne e pusă la îndoială.

Parchetul observă corect că în prima fază nimeni din M.Ap.N. nu a fost inculpat. A fost tactica regimului Iliescu, în conducerea căruia făceau parte Victor Stănculescu (membru CFSN, ministru și membru în Consiliul Militar Superior care a coordonat lupta „antiteroristă”), Mihai Chițac (ministru) și Ștefan Gușă (membru CFSN și, conform lui Ion Iliescu – vezi „Ion Iliescu explică componența nominală a Comandamentului Militar Unic al FSN” (linc) și „Precizări suplimentare ale domnului Iliescu cu privire la componența nominală a Consiliului Militar Superior” (linc), membru și în Consiliul Militar Superior care a coordonat lupta „antiteroristă”, afirmație care se coroborează cu filmări din CC care-l arată pe Gușă dînd ordine legate de această luptă și cu declarații de martori), să ascundă implicarea M.Ap.N. în represiune. Declararea generalului Milea ca erou a fost parte din strategia FSN de falsificare a istoriei.

Ceea ce Parchetul nu spune este că FSN a încercat să evite tragerea la răspundere nu numai a celor din M.Ap.N. ci și a celor din securitate. În contextul anului 1990, cînd lumea era furioasă datorită morților de la revoluție, a fost imposibil pentru FSN să nu accepte deschiderea unor procese și prezentarea în fața publicului a unor inculpați. Au fost aleși mai ales inculpați din miliție, securitate și partid și doar ca excepție s-a acceptat deschiderea unui proces împotriva cuiva din M.Ap.N. (plutonierul Pavel Dumitru din Lugoj – linc, care a ajuns inculpat poate și datorită gradului mic pe care-l avea și faptului că în cazul său s-a putut susține că a tras din proprie inițiativă, fără ordin direct; dar chiar și în acest caz s-au făcut eforturi pentru a se obține o pedeapsă cît mai mică, promovîndu-se inclusiv un recurs în anulare). Dar FSN a ocrotit pe toți cei implicați în reprimarea revoluției. Am arătat acest aspect în articolul Cum a fost achitat colonelul Filip Teodorescu în procesul revoluției de la Timișoara (linc), dar el reiese și din numeroasele grațieri făcute de inculpatul Ion Iliescu (procesul Calea Lipovei, procesul C.P.Ex.). Aceste grațieri nici măcar nu sînt amintite în rechizitoriul Parchetului. Probabil fiindcă grațierea este o prerogativă legală a președintelui și nu poate fi încadrată la „crime împotriva umanității”, dar aceste grațieri snt o dovadă, fie și indirectă, în favoarea uneia din tezele rechizitoriului, anume existența unei înțelegeri între vărfuri decizionale ale M.Ap.N. și noua conducere politică a țării.

Redau mai jos următorul fragment din rechizitoriu.

III. Timişoara – autoritate de lucru judecat

Rechizitoriul în procesul mineriadei din iunie 1990 (2). Date privind contextul general al cauzei

28 septembrie 1990. Fotografie de la primul proces legat de evenimentele din 13 iunie 1990, avînd ca inculpați protagoniștii mișcării din Piața Universității. Printre ei: Teodor Mărieș (cu barbă) și Dumitru Dincă (în spatele lui Mărieș). La București și Timișoara s-au desfășurat manifestații în favoarea eliberării celor arestați ca urmare a evenimentelor din 13 iunie 1990. Sursă foto: facebook

Actualizare 23 mai 2019, ora 10,47: Adăugare păreri legate de presupusul contact cu cancelarii europene ale unor dizidenți.

Continui prezentarea rechizitoriului din procesul mineriadei. Chiar dacă Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat acest rechizitoriu (linc), trimițînd dosarul înapoi la Parchet, rechizitoriul își păstrează o anumită valoare istorică.

Vezi prima parte a rechizitoriului: Inculpații și obiectul cauzei (linc).

În această parte rechizitoriul face o expunere istorică a evenimentelor pînă la începerea manifestației din Piața Universității, ajungînd cu expunerea și la manifestațiile din Valea Jiului din 1977. Se afirmă în rechizitoriu că după evenimentele din 1977 cadre ale securității au fost încadrate ca muncitori în minele din Valea Jiului, cu scopul de a-i supraveghea și intimida pe mineri (asta-mi amintește de o lozincă de la mitingurile din 1990: „securiștii-n mină, să ne dea lumină”), dar nu se indică documente în sprijinul acestei afirmații. Printre intelectualii din CFSN care sînt enumerați ca fiind „cunoscuţi pentru poziţia lor anticomunistă manifestată încă din timpul dictaturii comuniste şi care, în acea perioadă, reuşiseră să intre în contact cu cancelariile europene”, Parchetul îi numește pe Ion Caramitru și Domokos Geza. Rog cititorii acestui blog să-mi indice manifestări ale pozițiilor anticomuniste ale acestor persoane de dinainte de decembrie 1989. Deasemeni, și în cazul celorlalte persoane care se manifestaseră împotriva dictaturii amintite de Parchet, faptul că intraseră în contact cu cancelariile europene ar trebui dovedit, nu doar afirmat. Mărturisesc că nu știu ce dovezi există că Aurel Dragoș Munteanu, de pildă, a intrat în contact cu vreo cancelarie europeană. Niște scrisori ale lui fuseseră transmise la „Europa Liberă”, dar asta nu înseamnă automat „contact cu cancelarii europene”. Poate a existat un asemenea contact, dar Parchetul ar trebui să indice dovezi, fiindcă un rechizitoriu trebuie să se bizuie pe dovezi, nu pe presupuneri.

II. DATE PRIVIND CONTEXTUL GENERAL AL CAUZEI

Rechizitoriul în procesul mineriadei din iunie 1990 (1). Inculpații și obiectul cauzei

28 septembrie 1990. Fotografie de la primul proces legat de evenimentele din 13 iunie 1990. Printre inculpați: Teodor Mărieș (cu barbă) și Dumitru Dincă (în spatele lui Mărieș). La București și Timișoara s-au desfășurat manifestații în favoarea eliberării celor arestați ca urmare a evenimentelor din 13 iunie 1990. Sursă foto: facebook

Am arătat deja că Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat rechizitoriul din procesul mineriadei din 1990 (linc), trimițînd dosarul înapoi la Parchet. Pentru cititorii acestui blog, voi reda în serial rechizitoriul din dosarul mineriadei (în paralel cu serialul legat de rechizitoriul din „dosarul revoluției”). Chiar dacă anulat de către ÎCCJ, rechizitoriul are o oarecare valoare istorică (inclusiv cu privire la felul cum înțelege Parchetul să facă un astfel de rechizitoriu).

Extrasul de rechizitoriu pe care l-am avut la dispoziție conține multe nume anonimizate. Așa l-am primit, așa îl dau. Părerea mea e că se exagerează cu protecția datelor personale, în condițiile în care discutăm de infracțiuni împotriva umanității, iar procesele ar trebui să fie oricum publice. Și cînd e vorba de martori, opinia publică ar trebui să cunoască care sînt martorii pe baza cărora se fac acuzații de asemenea gravitate. Ascunderea identității unor martori s-a făcut doar în cazuri excepționale, cum au fost procesele legate de crimele din fosta Iugoslavie, și numai cînd existau date că dezvăluirea identității martorilor i-ar pune pe aceștia în primejdie majoră. Nu văd o asemenea situație la procesul mineriadei. Cum codul de procedură penală încă prevede că procesele sînt publice, oricum martorii ar deveni cunoscuți cu prilejul procesului. CEDO a stabilit în alte cazuri că judecătorii nu pot condamna doar pe baza unor declarații aflate la dosar ci trebuie să audieze personal martorii.

Extras
– formă anonimizată –

RECHIZITORIU

Anul  2017 luna 06 ziua 12

(…), procurori militari la Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

Examinând actele de urmărire penală efectuate în dosarul penal (…), privind pe inculpaţii:

Dosarul Mineriadei, restituit către Parchetul Militar

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărît restituirea către Parchetul Militar a dosarului mineriadei din iunie 1990, anunță agenția Mediafax (linc). Hotărîrea instanței nu numai că constată nulitatea rechizitoriului, dar și exclude toate probele administrate în dosar în cadrul urmăririi penale. Mărturisesc că aici sînt cam nedumerit: Înțeleg că, dacă prin dispoziția de începere a urmăririi penale față de unii inculpați s-a precizat că sînt cercetați pentru perioada 13-15 iunie 1990, este nelegal să fie învinuiți pentru fapte săvîrșite în 11-12 iunie 1990. Dar dovezile administrate la urmărirea penală de ce sînt, în întregime, excluse? Au fost audiați sute de martori, pentru ce aceste audieri de martori nu mai sînt valabile? Trebuie din nou chemați toți martorii la reaudiere? Eu în general sînt sceptic față de mărturiile apărute după multă vreme de la evenimente, din motive explicate în articolul „Despre metodologia cercetării istorice” (linc). Consider că pentru aflarea adevărului, scop principal al procesului penal conform codului de procedură penală, mărturiile date la scurt timp după evenimente sînt cele mai bune. Acum înțeleg că, prin hotărîrea ÎCCJ, TOATE probele administrate la urmărirea penală în dosar sînt excluse. Deci dacă un martor a dat declarație despre mineriadă în 1990, acea declarație e exclusă și trebuie reaudiat martorul în 2019. Pe lîngă faptul că în 2019 un martor poate să nu-și mai amintească exact fapte din 1990, dacă există contradicții între declarațiile de atunci și de acum aceasta poate fi și o dovadă că martorul nu este sincer. Declarațiile vechi ar trebui păstrate ca probe fie și pentru a verifica gradul de încredere care poate fi atribuit unui martor.

Citez de pe saitul Înaltei Curți de Casație și Justiție (linc), hotărîrea instanței: