Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Institutul Revoluţiei Române, între cercetare istorică şi militantism noiembrie 2, 2009


Vlad_ReconciliereaInstitutul Revoluţiei Române (IRR) a tipărit cartea „Reconcilierea” de Corneliu Vlad. Interesant la această carte e că nu are nici o legătură cu revoluţia română din decembrie 1989. În carte este vorba de reconcilierea care s-a practicat după schimbarea regimurilor politice în diferite ţări, cum ar fi Africa de Sud după eliminarea apartheidului sau Ruanda după războiul civil. „De ce aţi tipărit o asemenea carte?”, l-am întrebat pe domnul Viorel Domenico, angajat al IRR şi redactor al cărţii. „Fiindcă noi milităm pentru reconciliere”, a fost răspunsul.

Că Ion Iliescu, preşedintele Institutului Revoluţiei, militează pentru reconciliere, cuvînt prin care înţelege decretarea unei amnistii generale pentru criminalii din decembrie 1989, e un lucru pe care-l cunosc de multă vreme. Neavînd prerogativa legală de a da amnistii, Ion Iliescu a luat totuşi măsuri pentru ca sărmanii criminali să nu ajungă în puşcărie. Cît timp a fost preşedinte, dosare importante ale revoluţiei, precum cel al generalilor Chiţac şi Stănculescu de la Timişoara, al generalului Topliceanu de la Cluj, al evenimentelor de la Otopeni, dosarul Calea Lipovei Timişoara şi altele nu au fost trimise în instanţă. În alte cazuri Ion Iliescu a acordat graţieri, cum ar fi în cazul membrilor C.P.Ex., cazurile Iosif Veverca şi Ion Corpodeanu, miliţieni din Timişoara implicaţi în reprimarea revoluţiei şi în furtul a 40 de cadavre ale revoluţionarilor care au fost apoi arse la crematoriu în Bucureşti, generalul Grigorie Ghiţă, implicat în măcelul de la Otopeni, generalul Constantin Rotariu, locotenent-colonelul Ion Păun şi căpitanul Constantin Gheorghe, implicaţi în măcelul din 17 decembrie 1989 în zona Calea Lipovei Timişoara (Decretul 727 publicat în Monitorul Oficial din 8 august 2002), etc. (more…)

 

Cărţi despre revoluţia din 1989 publicate la Bucureşti iunie 9, 2009


O listă, posibil incompletă, a cărţilor despre revoluţia română din 1989 publicate la Bucureşti: (more…)

 

Iarăşi despre „dizidenţa” lui Iliescu şi pretinsa exclusivitate a Jurnalului Naţional martie 18, 2009


Am comentat pe acest blog apariţia, după 20 de ani, a unui document prin care Ion Iliescu pretinde că a luat poziţie împotriva lui Ceauşescu înainte ca acesta să fi fost alungat de revoluţionari din sediul CC.

Pretenţiile „Jurnalului Naţional” că ar fi dezvăluit „în exclusivitate” acest document sînt pure minciuni. Publicaţia care a publicat prima scrisoarea despre care se pretinde că a fost scrisă în martie 1989 de Ion Iliescu este „Caietele Revoluţiei” nr. 1/2009, editate de Institutul Revoluţiei Române condus chiar de Ion Iliescu.

caitele-revolutiei-20_2009-00001

caitele-revolutiei-20_2009-00002

Abia după publicarea scrisorii în „Caietele Revoluţiei”, s-a apucat şi „Jurnalul Naţional” să republice acest „document”, pretinzînd însă, cu tupeu tipic de ziarist dîmboviţean, că au publicat ceva în premieră.

Că Institutul Revoluţiei, condus de Ion Iliescu şi cu o conducere numită integral de Ion Iliescu, doreşte să-l prezinte pe Ion Iliescu ca făuritorul revoluţiei din 1989, este ceva de aşteptat. De neaşteptat este însă că unii ziarişti preiau fără simţ critic teoriile Institutului Revoluţiei şi vor să fie luaţi în serios. Nici măcar n-au onestitatea să precizeze că au preluat informaţia de la Institutul Revoluţiei ci se pretind „dezvăluitori” de senzaţie.

Neruşinare IRR-istă: Literatura de sertar a lui Ion Iliescu proclamată "document al revoluţiei"

Neruşinare IRR-istă: Literatura de sertar a lui Ion Iliescu proclamată "document al revoluţiei"

„Ion Iliescu, martie 1989. Chemare la luptă pentru răsturnarea dictaturii”, prezintă „Caietele Revoluţiei” scrisoarea lui Ion Iliescu, sub rubrica „documente ale revoluţiei”. Dar, chiar presupunînd că scrisoarea e reală şi a fost cu adevărat scrisă în martie 1989, cum poate fi “document al revoluţiei” cîtă vreme n-a fost difuzată, deci n-a avut influenţă asupra opiniei publice şi a celor care au ieşit în stradă în decembrie 1989? E cel mult “literatură de sertar”. A declara această scrisoare drept „document al revoluţiei”, cum face IRR, este manipulare. Îmi închipui viitorul manual de istorie a României, la care Institutul Revoluţiei revendică energic un cuvînt de spus (vezi „Scrisoare către Ministerul Educaţiei” în „Caietele Revoluţiei” nr. 2(9)/2007, pag. 49): „însufleţiţi de chemarea la luptă pentru răsturnarea dictaturii lansată de Ion Iliescu, în decembrie 1989 românii au ieşit în stradă şi şi-au cucerit libertatea”.

„Caietele Revoluţiei” face şi o paralelă între scrisoarea pierdută a lui Ion Iliescu şi „scrisoarea celor şase” (Gheorghe Apostol, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pîrvulescu, Grigore Răceanu), pentru a scoate în evidenţă „superioritatea” textului lui Iliescu: „scrisoarea celor şase era adresată tovarăşului Nicolae Ceauşescu, în timp ce textul elaborat de Ion Iliescu se constituia într-o Proclamaţie adresată celor patru milioane de membri ai Partidului Comunist Român şi tuturor cetăţenilor României; (…) în timp ce Proclamaţia face o radiografie severă şi virulentă a societăţii şi a puterii supreme a statului, chemînd populaţia ţării la revoltă pentru răsturnarea regimului Ceauşescu, Scrisoarea apelează la bunăvoinţa lui Ceauşescu de a rezolva unele probleme pentru ameliorarea situaţiei de criză în care intrase România”.

caitele-revolutiei-20_2009-00009

IRR se opreşte aici cu comparaţiile, dar continui eu: în timp ce „scrisoarea celor şase” a fost difuzată de BBC, Europa Liberă şi Vocea Americii, devenind cunoscută de un mare număr de români, „scrisoarea pierdută a lui Iliescu” a rămas necunoscută timp de 20 de ani; în timp ce „cei şase” şi-au asumat răspunderea poziţiei lor, iscălind cu numele lor real, „scrisoarea lui Iliescu” e anonimă, semnată „Frontul Popular Socialist”.

Comparaţia nu trebuie făcută exclusiv cu „scrisoarea celor şase”, căci dizidenţa anticeauşistă n-a fost limitată la nomenclaturiştii PCR. Au existat o mulţime de alte persoane, fără funcţii în PCR, care au avut curajul să acţioneze împotriva regimului Ceauşescu şi despre care s-a ştiut înainte de decembrie 1989: Doina Cornea, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Laszlo Tokes, Dan Petrescu, Ana Blandiana, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu ş.a. Despre Iliescu însă, n-am ştiut în decembrie 1989 dar aflăm acum, cu ajutorul Institutului pe care-l conduce.

Vezi şi: Ion Iliescu – dizidenţă descoperită după 20 de ani

 

Scrierile mele – copiate de alţii ianuarie 19, 2009


Urmărind un linc pe care wordpress-ul mi-l indica că îmi trimite vizitatori pe blog am găsit o discuţie în care se spunea că articolul meu „Antisemitismul lui Eminescu” pus în 15 ianuarie pe acest blog ar fi de fapt copiat după o lucrare a Alinei Savin „Mihai Eminescu şi chestiunea evreească”.

Într-adevăr, sînt fraze întregi care corespund cuvînt cu cuvînt între cele două lucrări (paginile 5 şi 6 în articolul Alinei Savin, care e mai amplu). Numai că nu eu am copiat de la Alina Savin ci Alina Savin (persoană pe care n-o cunosc) de la mine. Ea şi-a scris articolul în 12 iunie 2006 la Poitiers, Franţa, aşa cum a precizat la sfîrşitul acestuia. Eu am publicat articolul în 19 mai 2003 pe forumul moldova.net – un forum specializat pe probleme legate de Basarabia, unde am activat cu numele de „Marius”. Forumul respectiv a avut între timp probleme, o parte din discuţiile vechi au dispărut, participanţii au trebuit să se reînregistreze, dar articolul respectiv încă se mai găseşte pe arhiva respectivului forum.

Pe urmă, în 2005 am republicat articolul, într-o variantă puţin adăugită, pe saitul novopress (fiind şi singura mea colaborare cu acel sait pînă acum).

Cînd am pus articolul pe blog am precizat că e vorba de un articol mai vechi pe care-l republic cu prilejul aniversării lui Mihail Eminescu, fac acum precizările ca să se vadă că nu eu am copiat de la Alina Savin ci aceasta de la mine. La bibliografie, Savin a trecut volumul „Opere” de Eminescu de la Editura Academiei din 1989 şi cartea lui Carol Iancu „Evreii din România de la excludere la emancipare”, pe care le citez în articol. Anonimul „Marius” de pe forumul moldova.net n-a fost trecut la bibliografie.

Nu e prima oară cînd păţesc asta. Un alt articol de-al meu pus şi pe acest blog (de cînd mi-am deschis blog mai pun aici şi articole ale mele mai vechi; nu pe toate, numai cele mai izbutite) „Hăţişurile politicii sovietice şi moldoveneşti, văzute de Mircea Druc”, pe care-l publicasem iniţial în 2005 pe altermedia, a fost baza dezvoltării articolului despre Mircea Druc de pe Wikipedia românească. În 10 septembrie 2008, „Evenimentul Zilei”, scrie un articol despre Mircea Druc în care recunosc nişte fraze copiate cuvînt cu cuvînt din articolul meu. Culmea e că cei de la Wikipedia s-au apucat să facă scandal că dreptul „lor” de proprietate intelectuală a fost încălcat, astfel că pînă la urmă ediţia on-line a „Evenimentului Zilei” a precizat Wikipedia ca sursă a articolului (în ediţia tipărită precizarea nu apare). Despre faptul că Wikipedia a copiat la rîndul ei de la mine n-au mai precizat.

Un alt caz a fost cu „Caietele Revoluţiei” nr. 3 (10)/2007, editate de Institutul Revoluţiei Române. La pagina 46, sub semnătura lui Gino Rado (vicepreşedinte al Asociaţiei „Memorialul Revoluţiei” din Timişoara, dar care, ca orice miel blînd, mai face un ban colaborînd şi cu Institutul Revoluţiei) a apărut articolul „Lepa Bărbat erou martir” care descrie moartea Lepei Bărbat, victimă a revoluţiei din Timişoara. În mai mult de jumătate din articol se reproduce cuvînt cu cuvînt o parte din declaraţia pe care soţul acesteia, Vasile Bărbat, mi-o dăduse cînd am scris cartea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost”, declaraţie pe care o publicasem şi pe internet. Restul articolului constă din nişte date biografice ale Lepei Bărbat şi situaţia procesului legat de uciderea acesteia, care tot din cartea mea (sau de pe internet, tot de mine puse) au fost copiate. Nu se amintea sursa de inspiraţie. Am scris apoi şi o scrisoare către Institutul Revoluţiei în care am protestat pentru faptul că prezintă munca mea ca rezultatul cercetărilor lor, cu care-şi justifică subvenţiile de la bugetul statului. Le-am cerut să publice scrisoarea, fără rezultat. În schimb, mi-a telefonat Viorel Domenico de la Institutul Revoluţiei ca să-mi propună colaborarea cu Institutul, pentru un dicţionar al revoluţiei române, indicîndu-mi concret că ei ar dori să publice un material despre Sorin Leia, martir al revoluţiei a cărui fapte merită a fi cunoscute. M-a luat la sentiment, că soarta eroului Sorin Leia, care a fost împuşcat pe treptele Catedralei din Timişoara, merită popularizată.

Despre Sorin Leia scrisesem deasemeni în cartea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost”, pe baza declaraţiei mamei acestuia şi a martorului Avram Gliguţă, rănit tot pe treptele Catedralei, iar apoi pusesem declaraţiile respective şi pe internet. Nu i-am dat însă lui Domenico acordul de se publica de către Institutul Revoluţiei declaraţiile strînse de mine, fiindcă am nişte îndoieli legate de activitatea şi modul de înfiinţare al acestui institut (cititorii acestui blog pot căuta în categoria „Institutul Revoluţiei” ca să înţeleagă despre ce e vorba; despre cenzura de la Institutul Revoluţiei a vorbit şi Bogdan Murgescu – care pregătise un număr al revistei „Clio 1989” a institutului care n-a mai fost acceptat de conducerea acestuia, fiind publicat pînă la urmă în regim privat la editura Polirom; aveam şi eu acolo două articole din care unul sînt convins că a deranjat; e vorba deci de refuzul meu de a colabora cu un institut în care se practică cenzura).

E, şi ce dacă nu le-am dat acordul? În „Caietele Revoluţiei” nr. 1/2008, la pagina 69 apare un articol despre Sorin Leia, nesemnat dar bizuit exact pe declaraţiile strînse de mine. La bibliografie se indică „fondul documentar al asociaţiei Memorialul Revoluţiei” (deci tot Gino Rado trebuie să fie în spatele acelui articol; da, „Memorialul Revoluţiei” are cărţile mele în bibliotecă) şi cartea lui Costel Neacşu „Religiozitatea revoluţiei române din decembrie 1989”. Costel Neacşu e un tip pe care l-am cunoscut, şi care a preluat în cartea sa declaraţiile despre Sorin Leia publicate de mine, dar cu citarea cărţii mele în bibliografia lucrării sale, ba chiar mi-a adresat şi nişte mulţumiri la sfîrşitul cărţii sale. Institutul Revoluţiei a folosit cartea lui Neacşu ca să poată spune că ei au copiat de la Costel Neacşu, nu de la mine. În felul ăsta evită să pomenească de mine, că sînt un tip cam antipatic (ştiu asta), dar de folosit munca mea tot o folosesc.

În cazurile astea eu nici nu ştiu dacă juridic am vreun drept să protestez, fiindcă e vorba de declaraţiile unor terţe persoane, deci nu de creaţiile mele intelectuale proprii. Cert este că munca de reporter, de a căuta martorii la ei acasă pentru a le cere declaraţii, chiar de a-i îndruma în cursul scrierii declaraţiilor pentru a cuprinde toate aspectele relevante (depinde de persoană şi de nivelul cultural al acesteia; unii martori au nevoie de îndrumări pentru a ieşi un text final coerent, alţii nu), eu am făcut-o, fără să mă plătească nimeni pentru asta. Iar acum nişte domni de la Institutul Revoluţiei şi Memorialul Revoluţiei, cu salarii asigurate din bugetul statului, declară că fac cercetare despre revoluţie copiind de pe internet declaraţii publicate de mine, fără să precizeze sursa.

Alt caz: În ziarul PRM „Tricolorul” din 18 şi 20 decembrie 2004 apăruse articolul „Enigmele revoluţiei din decembrie 1989” semnat de un oarecare Bogdan Păpădie, care era copiat în proporţie de 90% după articolul meu „Politicienii şi revoluţia din 1989”, publicat din anul 2000 pe internet iar din 2001 şi pe hîrtie în volumul „Întrebări cu şi fără răspuns” al Asociaţiei Memorialul Revoluţiei. Am semnalat situaţia redacţiei şi am primit un e-mail de la Vlad Hogea, care era pe atunci redactor la „Tricolorul”, în care-şi cere scuze spunînd că n-a cunoscut faptul, recunoaşte că practica e dezonorantă şi făgăduieşte că va publica o notă despre autorul real al articolului. N-am mai urmărit dacă acea notă s-a publicat.

Cu dezvoltarea asta a internetului, mă aştept la tot mai mulţi amatori de făcut copy + paste!