Lupta împotriva dezinformării în problema cadavrelor incinerate

Despre minciunile care s-au spus în legătură cu cele 40 de cadavre ale revoluționarilor timișoreni furate în timpul revoluției din spitalul județean și incinerate la București am mai scris pe acest blog (vezi la final lista de articole) și în cartea mea „Falsificatorii istoriei”. După ce înființasem „Comisia pentru Adevăr și Dreptate” în cadrul asociației „17 Decembrie” Timișoara a răniților și familiilor îndoliate din revoluție, m-am ocupat cu dezmințirea diferitelor informații false legate de revoluție, inclusiv balivernele despre morții incinerați la București. Asociația „17 Decembrie” includea familiile celor arși la crematoriul din București și astfel am cunoscut direct unele din familiile acestor victime.

Redau mai jos, din ziarul „Timișoara” din 16 iulie 1991, dezmințirea dată față de un articol publicat în „Dialog Liberal” – publicație tot din Timișoara, editată de Partidul Național Liberal.

Senzațional cu orice preț

În ziarul „Dialog Liberal” nr. 12/1991, dl. Emil Secuianu încearcă să facă lumină într-o problemă care a fost de mult lămurită: morții incinerați în timpul revoluției la București.

Cine a fost aceștia? Ofițeri D.I.A.! spune „Dialogul Liberal” și „Realitatea Tineretului” din Focșani. Agenți străini! spune „România Mare”.

De fapt, majoritatea acestor morți sînt cunoscuți. Comisia pentru Adevăr și Dreptate a trimis lista acestora la mai multe publicații, ea fiind publicată în „Renașterea Bănățeană” din 2 martie și în „Adevărul” din 13 martie 1991. Se pare însă că pînă nu vom trimite această listă tuturor celor peste 1000 de publicații care apar în România nu vor înceta speculațiile despre „marea enigmă a revoluției – morții incinerați la București”.

Dacă pînă acum nu cunoaștem adevărul despre revoluție, este și din cauza unor ziariști care caută senzaționalul cu orice preț.

COMISIA PENTRU ADEVĂR ȘI DREPTATE

Continuă lectura

Timişoara, 1991: Revista „România Mare” în flăcări

Ziarul "Timişoara" din 14 martie 1991

Ziarul „Timişoara” din 14 martie 1991

A murit recent Corneliu Vadim Tudor, cel care, profitînd de libertatea adusă de revoluţia din 1989, a înfiinţat revista „România Mare”. Cu privire la revoluţia care i-a dat posibilitatea să ajungă senator şi la un moment dat a avut o şansă să ajungă chiar preşedinte al României, revista lui Vadim Tudor a scris mai ales minciuni, situîndu-se pe poziţia de apărare a criminalilor din decembrie 1989 dintre care o parte erau arestaţi şi judecaţi. În acest scop, revista a susţinut teoriile lui Ceauşescu cu privire la implicarea agenturilor străine la Timişoara, realizînd astfel 2 direcţii de apărare a criminalilor din 1989: pe de o parte se sugera că nu din rîndul forţelor armate române s-a deschis focul asupra manifestanţilor din 1989, ci din rîndul agenţilor străini, deci cei trimişi în judecată sînt nevinovaţi; pe de altă parte se sugera că, chiar dacă s-a deschis focul de către forţe armate române, acţiunea a fost legitimă, căci era vorba de apărarea independenţei şi suveranităţii naţionale în faţa unei agresiuni străine.

În decembrie 1990, cînd Timişoara era un bastion al rezistenţei anti-FSN în care se desfăşura greva pentru adevărul despre revoluţie (linc), articolul „Timişoara, ruşinea României” apărut în „România Mare” era tras la xerox şi răspîndit sub formă de manifest, pentru a înfuria lumea şi a o determina să participe la grevă. Continuă lectura

Şeful DIA şi revoluţia din 1989

Fostul şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei, Ştefan Dinu, a murit recent (linc). Cu acest prilej reamintesc nişte comentarii ale mele publicate în presa timişoreană în 2004, reluate în 2005 şi în cartea mea „Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional”, despre dezvăluirile domnului Dinu legate de revoluţia din 1989. Între paranteze drepte şi cu litere cursive sînt comentarii ale mele actuale.

Şeful DIA şi revoluţia din 1989

            În 4 numere consecutive ale Jurnalului Naţional (26-29 aprilie 2004) ni se prezintă „dezvăluirile” despre revoluţie ale şefului Direcţiei de Informaţii a Armatei (DIA) din decembrie 1989, viceamiralul Ştefan Dinu. Aceste dezvăluiri sînt de două feluri: fapte la care dl. Dinu a fost martor ocular şi fapte despre care dl. viceamiral vorbeşte din auzite sau prin deducţiile acelei cantităţi de logică de care dispune.

Pentru faptele de primul fel acordăm încredere spuselor fostului şef al DIA. Credem deci că a existat o încercare a lui Ilie Ceauşescu de a prelua conducerea armatei după moartea lui Milea, încercare susţinută iniţial chiar şi de Ştefan Dinu. Credem că în 22 decembrie 1989, ora 10, după sinuciderea lui Milea, generalul Stănculescu, deşi „plecase spre Bucureşti”, „era de negăsit” (adică încă nu ajunsese) – vezi JN din 27 aprilie 2004 (linc). Se confirmă astfel memoriul văduvei din revoluţie Ferkel-Şuteu referitor la recursul în anulare din cazul Chiţac-Stănculescu (vezi „Timişoara” din 22 aprilie 2004, pag. 7): Stănculescu a plecat din Timişoara abia în dimineaţa de 22 decembrie. Ceea ce a susţinut Parchetul General în apărarea lui Stănculescu, că acesta ar fi plecat din Timişoara în dimineaţa de 21, este o minciună [în cartea mea „Curtea Supremă – procesele revoluţiei din Timişoara (1989)” am publicat atît textul recursului în anulare în cazul Chiţac-Stănculescu cît şi memoriul doamnei Ferkel-Şuteu, pe care am reprezentat-o ca mandatar la proces, şi căreia i-am conceput memoriul]. Continuă lectura

Contextul şi ideile principale ale Proclamaţiei de la Timişoara

Proclamaţia de la Timişoara, din 11 martie 1990, este deseori citată ca un document fundamental al revoluţiei din 1989, inclusiv în lucrări cu caracter oficios, cum ar fi raportul Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste, alcătuit de o echipă sub conducerea lui Vladimir Tismăneanu, dar puţini cunosc conţinutul integral al acestui document. Pentru cei interesaţi, eu l-am publicat în urmă cu un an pe acest blog (linc).

Să ne amintim puţin contextul în care a apărut Proclamaţia. Continuă lectura

Program la aniversarea a 20 de ani de la Proclamaţia de la Timişoara

În 11 martie 1990 Societatea „Timişoara” a lansat „proclamaţia de la Timişoara”. Cu prilejul aniversării a 20 de ani de la acest eveniment este pregătit următorul program aniversar: Continuă lectura

După Virgil Măgureanu, un nou membru în tabăra antiiliescienilor feroce: Victor Stănculescu

Fostul informator al securităţii (linc) Alex Mihai Stoenescu, după ce l-a introdus în tabăra politică antiiliesciană pe Virgil Măgureanu, prin intermediul cărţii „De la regimul comunist la regimul Iliescu” (linc), a mai aranjat întărirea acestei tabere politice cu un membru: fostul general Victor Atanasie Stănculescu.

Două declaraţii recente ale lui Victor Stănculescu au fost reţinute de presă, cu prilejul lansării cărţii scrise de el în colaborare cu Alex Mihai Stoenescu:

“Stănculescu nu a ascuns că tot ce i s-a întîmplat lui rău în anii ce au urmat Revoluţiei – inclusiv dosarele penale în care a fost condamnat – s-a datorat conflictului mocnit pe care l-a avut cu Ion Iliescu. Şi că acesta din urmă este cel care l-a eliminat atît pe el, cît şi pe Petre Roman” (Răzvan Savaliuc – „KGB şi GRU în spatele revoluţiei române” (linc), în „Ziua” din 18 decembrie 2009). Continuă lectura

Emisiune despre revoluţie din 1997 la Analog TV Timişoara (2). În ianuarie ’90 am aflat că numărul celor arestaţi sub acuzaţia de terorism în Timişoara e foarte mic şi atunci am pus afişe prin oraş să facem miting

Un alt fragment din emisiunea despre revoluţie difuzată în 1997 la Analog TV Timişoara. Explic aici nişte probleme legate de adevărul despre revoluţie şi mă autodenunţ ca destabilizator din 1990, adică ca persoană care a lipit afişe ca să cheme lumea la mitinguri în Timişoara în ianuarie 1990.
Vedeţi şi primul fragment din acea emisiune prezentat pe acest blog (linc), necesar pentru înţelegerea contextului în care s-a discutat.

Transcriere înregistrare: Continuă lectura

Proclamaţia de la Timişoara: „A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor. A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat”

timisoaramiting1990În 11 martie 1990, într-un mare miting din centrul Timişorii s-a lansat „proclamaţia de la Timişoara”, document pe care comisia lui Vladimir Tismăneanu îl consideră actul fundamental al revoluţiei române. Criticii acestui document consideră că lansarea sa fiind ulterioară revoluţiei acesta nu poate reprezenta idealurile revoluţiei, fiind doar un document electoral (vezi articolul Institutul Revoluţiei contra Comisiei Tismăneanu). Totuşi este incontestabil că iniţiatorii proclamaţiei de la Timişoara erau persoane care participaseră la revoluţie.

Alcătuirea documentului a fost făcută de societatea „Timişoara”, care edita şi ziarul „Timişoara”. Atît societatea cît şi ziarul există şi azi, dar sînt o palidă umbră a ceea ce erau în 1990. Documentul pare să fi fost operă colectivă a conducerii societăţii „Timişoara”, dar răposatul George Şerban a fost indicat uneori ca autor al său – el a fost cel care l-a citit de la balconul Operei şi probabil a avut cea mai mare contribuţie la scrierea sa.

În cadrul societăţii „Timişoara” proclamaţia a întîmpinat opoziţia lui Claudiu Iordache, actualul director al Institutului Revoluţiei Române, care şi-a dat demisia din societate cu acest prilej.

Contextul apariţiei „Proclamaţiei de la Timişoara” îl constituie evenimentele anului 1990, cu „democraţia originală” care se instaurase. Cei care contestau guvernarea FSN erau supuşi violenţelor, televiziunea prezenta doar punctul de vedere al FSN (iar televiziuni particulare nu existau), partidele de opoziţie erau ponegrite, Ion Iliescu era înfăţişat ca eroul revoluţiei şi toţi cei care-l contestau erau acuzaţi că n-ar fi participat la revoluţie sau că nici nu trăiseră în ţară („n-au mîncat salam cu soia”). În guvernul fesenist erau persoane despre care existau informaţii că participaseră la reprimarea revoluţiei. Proclamaţia afirmă: „La Timişoara nu s-a murit pentru ca (…) unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de interne”, cu referire expresă la Mihai Chiţac, care avea să fie condamnat abia în 2008, dar este şi acum liber. Se încerca totodată, prin mass-media bucureşteană, ignorarea revoluţiei timişorene (se foloseau formule de tipul „revoluţia din 22 decembrie”) de parcă revoluţia a început doar cu Ion Iliescu.

Punctual, textului Proclamaţiei i se pot aduce diferite critici. De pildă, nu sînt de acord cu aprecierea că în 20 decembrie Timişoara devenise un oraş liber care „a intrat definitiv în stăpînirea populaţiei”, fiindcă eu personal am fost ţinut în arestul miliţiei pînă în 22 decembrie (doar arestaţii din penitenciar au fost eliberaţi în 20). În ansamblu însă, la momentul istoric respectiv, contestarea guvernării feseniste, nu în numele perioadei interbelice sau a exilului românesc, ci chiar în numele revoluţiei române al cărei unic reprezentant se pretindea FSN-ul, devenise necesară.

Mai jos dau textul Proclamaţiei:

Proclamaţia de la Timişoara

Populaţia oraşului Timişoara a fost iniţiatoarea Revoluţiei române. Între 16 şi 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverşunat război cu unul dintre cele mai puternice şi mai odioase sisteme represive din lume. A fost o încleştare cumplită pe care noi, timişorenii, o cunoaştem la adevăratele ei proporţii.

De-o parte populaţia neînarmată, de cealaltă parte Securitatea, Miliţia, Armata şi trupele zeloase de activişti ai partidului. Toate metodele şi mijloacele de reprimare s-au dovedit însă neputincioase în faţa dorinţei de libertate a timişorenilor şi hotărîrii lor de a învinge. Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu i-au putut opri. Fiecare glonţ tras a adus pe baricadele Revoluţiei alţi o sută de luptători. Şi am învins.

În 20 decembrie 1989, Timişoara a intrat definitiv în stăpînirea populaţiei, transformîndu-se într-un oraş liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România.

Din acea zi, întreaga activitate din oraş a fost condusă, de la tribuna din Piaţa Operei, de Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revoluţiei de la Timişoara.

În acea zi, armata a fraternizat cu demonstranţii, hotărînd să apere împreună cu ei victoria obţinută. În 21 decembrie, în Piaţa Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: „Sîntem gata să murim!” O serie de fapte întîmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicţie cu idealurile Revoluţiei de la Timişoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti de către mass-media centrală, decît parţial şi confuz. În asemenea condiţii, noi, participanţii nemijlociţi la toate evenimentele dintre 16 si 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiţi să explicăm întregii naţiuni pentru ce au pornit timişorenii Revoluţia, pentru ce au luptat şi mulţi şi-au jertfit viaţa, pentru ce sîntem în continuare hotărîţi să luptăm cu orice preţ şi împotriva oricui, pînă la victoria deplină.

1. Revoluţia de la Timişoara a fost încă din primele ei ore, nu doar anticeauşistă ci şi categoric anticomunistă. În toate zilele Revoluţiei s-a scandat, de sute de ori: „Jos comunismul!”. În consens cu aspiraţia sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut şi noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar şi falimentar. Idealul Revoluţiei noastre a fost şi a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei şi civilizaţiei europene.

2. La Revoluţia de la Timişoara au participat toate categoriile sociale. Pe străzile Timişoarei au căzut, seceraţi de gloanţe, unul lîngă altul, muncitori, intelectuali, funcţionari, studenţi, elevi, copii şi chiar locuitori ai satelor, veniţi în sprijinul Revoluţiei. Sîntem categoric împotriva tehnicii, tipic comuniste, de dominaţie prin învrăjbirea claselor şi categoriilor sociale. Pe temeiul ideologiei “luptei de clasă” s-au urcat la putere bolşevicii în 1917, pe acelaşi temei, nomenclatura comunistă română a instigat după 1944 o clasă socială împotrivă alteia, a dezbinat societatea pentru a o supune mai uşor terorii. Avertizăm împotriva pericolului repetării acestei triste istorii şi chemăm muncitorii, intelectualii, studenţii, ţăranii şi toate categoriile sociale la un dialog civilizat şi constructiv, pentru a reface neîntîrziat unitatea din timpul Revoluţiei. Trebuie plecat de la realitatea ca toate aceste categorii sociale au fost oprimate în regimul comunist şi nici una nu doreşte astăzi răul celorlalte.

3. La Revoluţia de la Timişoara au luat parte oameni din toate categoriile de vîrstă. Chiar dacă tineretul a fost preponderent, este drept să recunoaştem că oameni de toate vîrstele s-au bătut cu aceeaşi dîrzenie pentru cauza Revoluţiei. Lista victimelor, deşi incompletă, este o dovadă în acest sens.

4. Pentru victoria Revoluţiei din Timişoara s-au jertfit, alături de români, şi maghiari, şi germani, şi sîrbi şi membri ai altor grupări etnice care de secole conlocuiesc în oraşul nostru paşnic, în bună înţelegere. Timişoara este un oraş românesc şi european, în care na­ţionalităţile au refuzat şi refuză naţionalismul. Invităm pe toţi şovinii din România, indiferent că sînt români, maghiari sau germani, să vină la Timişoara, la un curs de reeducare în spiritul toleranţei şi al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casă a Europei.

5. Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revoluţiei, una dintre lozincile cele mai des scandate a fost: “Vrem alegeri libere!” Ideea pluralismului a fost şi a rămas una dintre cele mai scumpe timişorenilor. Sîntem convinşi că fără partide politice puternice nu poate exista o democraţie autentică, de tip european. Cu excepţia celor extremiste, de stînga sau de dreapta, toate partidele au drept la existenţă în cetatea Timişoarei. În oraşul nostru nu au fost atacate şi devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost ameninţat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sînt concetăţenii noştri, sînt colegii noştri de muncă, sînt prietenii noştri care au opinii politice. Democraţia europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între exponenţii lor şi competiţia loială pentru cucerirea adeziunii politice şi, implicit, a puterii de stat. Am fi acceptat în sistemul democraţiei româneşti şi Partidul Comunist Român, dacă el nu ar fi fost compromis total şi definitiv de către nomenclatura sa, degenerînd în fascism roşu. În ţările est europene în care partidele comuniste şi-au păstrat minima decenţă, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însă pînă la genocid, şi prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.

6. După patru decenii de educaţie şi propagandă exclusiv comunistă, există în conştiinţa tuturor românilor prejudecăţi aparţinînd acestei ideologii. Existenţa lor nu este o vină pentru purtător. Manipularea lor, însă, de către grupuri interesate în renaşterea comunismului şi reinstaurarea lui la putere este un act contrarevoluţionar. Pe lista de lozinci, multiplicată la xerox şi împărţită în 28 ianuarie, demonstranţilor din Piaţa Banu Manta din Bucureşti, se aflau şi slogane vechi de 45 de ani. Identificarea, de pildă, a partidelor “istorice” cu partide vînzătoare de ţară este un astfel de slogan şi constituie o calomnie. Dimpotrivă, activiştii comunişti de acum 45 de ani, dintre care unii au şi astăzi funcţii importante în conducerea ţării, se fac vinovaţi de trădarea României şi aservirea ei URSS-ului. Ei sînt cei care scandau atunci: “Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” şi nu membrii partidelor “istorice”. Aceştia din urmă s-au opus transformării României într-un satelit al Moscovei şi unii au plătit cu viaţa această îndrăzneală. Se impune redactarea de urgenţă a unei scurte, dar corecte, istorii a perioadei 1944-1950 şi difuzarea ei în tiraje de masă.

7. Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului. Prezenţa acestora în fruntea ţării face moartea eroilor din Timişoara zadarnică. I-am fi acceptat poate în urmă cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin Pîrvulescu şi ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, deşi aveau şi prilejul, şi funcţii importante, care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Laşitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de dictatură, cei mai grei din toată perioada, plus un genocid dureros.

8. Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frămîntă astăzi societatea românească. Pînă la sta­bilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională pînă la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţa de cauză, cu cărţile pe faţă.

9. Timişoara nu a făcut revoluţie pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă. Sîntem toţi nemulţumiţi de sistemul de salarizare, există şi în Timişoara categorii de muncitori care lucrează în condiţii extrem de grele şi sînt prost plătiţi (vezi, de pildă, cazul celor ce muncesc în turnătorii sau în industria detergenţilor), şi, totuşi, nici un colectiv nu a făcut grevă pentru mărirea lefurilor şi nu şi-a trimis delegaţi să trateze cu guvernul revendicări materiale exclusive. Majoritatea timişorenilor ştiu ceea ce toţi economiştii se străduie în aceste zile să aducă ţării la cunoştinţă: mărirea în acest moment a salariilor ar declanşa automat inflaţia, aşa cum s-a întîmplat în unele state est europene. Iar inflaţia odată pornită, sînt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.

Numai creşterea producţiei, deci a cantităţii de marfă aflată pe piaţa va permite, în paralel, creşterea generală a nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul sărac al României, prioritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilizării unui nivel minim de civilizaţie. Se impun, de pildă, investiţii urgente în domeniul asistenţei medicale şi salubrităţii.

10. Deşi milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care îşi au neajunsurile şi inechităţile lor. Sîntem însă categoric în favoarea ideii de iniţiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietăţii de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic. S-au găsit însă şi voci care, în spirit comunist, să asimileze iniţiativa privată cu “exploatarea” şi pericolul catastrofei de a apare oameni bogaţi. Se speculează în acest sens invidia leneşului şi teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste. Dovada că timişorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi şi-au anunţat deja intenţia de a se transforma în Societăţi anonime pe acţiuni. Pentru ca aceste acţiuni să fie totuşi cumpărate pe bani curaţi, ar trebui înfiinţate în fiecare oraş comisii de inventariere a averilor foştilor privilegiaţi ai puterii, corupţiei şi penuriei. De asemenea, acţiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rînd lucrătorilor ei. Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acţiuni, statul urmînd să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activităţii. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor şanse egale de prosperitate. Dacă cei leneşi şi-ar pierde şansa, nu s-ar putea totuşi plînge de discriminare.

11. Timişoara este hotărîtă să ia în serios şi să se folosească de principiul descentralizării economice şi administrative. S-a şi propus experimentarea în judeţul Timiş a unui model de economie de piaţă, pornind de la capacităţile sale puternice şi de la competenţa specialişti­lor de care dispune. Pentru atragerea mai uşoară şi mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub forma de tehnologie şi materii prime speciale, şi pentru crearea de societăţi mixte, cerem şi pe această cale înfiinţarea la Timişoara a unei filiale a Băncii de Comerţ Exterior. O parte din cîştigurile în valută ale părţii române din aceste societăţi mixte va intra în salariile muncitorilor, într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părţi din salariu în valută va asigura o buna cointeresare materială a muncitorilor. În plus, paşapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ţinut în sertar. O altă consecinţă pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creşterea imediată a nivelului de trai.

12. După căderea dictaturii au fost invitaţi în ţară toţi românii plecaţi în exil, pentru a pune umărul la reconstrucţia României. Unii s-au întors, alţii şi-au anunţat intenţia de o face. Din păcate, instigaţi de forţe obscure, s-au găsit şi oameni care să hulească pe exilaţii reîntorşi, să-i califice trădători, să-i întrebe tendenţios ce au mîncat în ultimii zece ani. Este o atitudine care nu ne face cinste. În disperarea care ne-a stăpînit în ultimii patruzeci de ani, poate că nu a fost român căruia să nu-i fie trecut prin minte, măcar o dată, să scape de mizerie luînd calea exilului. Mulţi dintre românii aflaţi astăzi departe de ţară au plecat după persecuţii politice şi chiar după ani grei de închisoare. Ar fi ruşinos din partea noastră să-i hulim şi noi cu vorbele activiştilor comunişti de odinioară. Exilul românesc înseamnă sute de profesori eminenţi care predau la cele mai mari universităţi din lume, mii de specialişti preţuiţi la cele mai puternice firme occidentale, zeci de mii de muncitori calificaţi în tehnologiile cele mai avansate. Să fim mîndri de ei şi să transformăm răul în bine, făcînd din trista şi dureroasa diaspora românească o forţă înnoitoare pentru România. Timişoara îi aşteaptă cu dragoste pe toţi exilaţii români. Sunt compatrioţii noştri şi, azi mai mult ca niciodată, avem nevoie de competenta lor, de europenismul gîndirii lor şi chiar de sprijinul lor material. De asemenea, cultura română va fi întreagă numai după ce se reintegrează în ea cultura din exil.

13. Nu sîntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi naţională a României. În felul acesta se eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată sărbătorindu-se un număr de ani de la căderea lui. În majoritatea ţărilor care şi-au legat ziua naţională de o revoluţie, ziua aleasă este cea a declanşării revoluţionare, fiind astfel glorificat curajul poporului român de a se ridica la luptă. Un singur exemplu: ziua naţională a Franţei este 14 iulie, ziua cînd, în 1789, a început Marea Revoluţie franceză prin dărîmarea Bastiliei. În consecinţă, cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi naţională a României. Astfel, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri vor celebra curajul poporului de a înfrunta opresiunea, şi nu căderea unui tiran nemernic. Cu excepţia ziarului România Liberă, în presa, radioul şi televiziunea din Bucureşti, evenimentele comentate ca revoluţionare sînt numai cele din 21-22 decembrie. Ne închinăm cu pietate în faţa eroilor bucureşteni, ca şi în faţa eroilor din Lugoj, Sibiu, Braşov, Tîrgu Mureş, Cluj, Arad, Reşiţa şi din toate celelalte oraşe care au avut nevoie de martiri pentru a cuceri libertatea. Ne doare şi ne revolta însă politica centrală de minimalizare a Revoluţiei noastre, evident şi prin efortul de diminuare a numărului morţilor. Noi am fost pe străzile Timişoarei în zilele Revoluţiei şi ştim că numărul lor este mai mare decît cel anunţat oficial. Îi asigurăm însă pe acei care astăzi tăinuiesc adevărul că nu vom înceta lupta pînă cînd nu vor fi aduşi în fata instanţei, în calitate de complici la genocid.

Această Proclamaţie s-a născut din necesitatea de aduce la cunoştinţa naţiunii române ade­văratele idealuri ale Revoluţiei de la Timişoara. A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor. A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă şi nu doar anticeauşistă. La Timişoara nu s-a murit pentru ca activişti comunişti din rîndurile doi şi trei să treacă în frunte şi unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de interne. Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială şi naţională, cultul personalităţii, cenzura mass-mediei, dezinformarea, ameninţările telefonice şi scrise şi toate celelalte metode comuniste de constrîngere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilităţii sociale. Această Proclamaţie se adresează în primul rînd celor care au primit revoluţia cadou şi se miră de ce sîntem nemulţumiţi, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste şi a mai apărut şi cîte ceva în prăvălii. Acum ştiu de ce sîntem nemulţumiţi: nu acesta a fost idealul Revoluţiei de la Timisoara. Noi, autorii acestei Proclamaţii, participanţi la evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, nu considerăm Revoluţia încheiată. O vom continua paşnic, dar ferm. După ce am înfruntat şi am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni şi nimic nu ne mai poate intimida.

Timişoara 11 martie 1990

Adresările Asociaţiei „17 Decembrie” către Comisia Senatorială „Decembrie 1989” condusă de Valentin Gabrielescu

Am publicat deja pe acest blog polemica pe care am desfăşurat-o în numele Asociaţiei „17 Decembrie” cu Comisia senatorială „Decembrie 1989” condusă de Sergiu Nicolaescu. După alegerile din 1992 s-a înfiinţat o nouă comisie senatorială „Decembrie 1989”, care urma să continue activitatea primei comisii. Această a 2-a comisie a fost condusă, pentru un scurt timp, de Constantin Ticu Dumitrescu, iar după demisia acestuia, de Valentin Gabrielescu, pe atunci secretar general al PNŢCD. Sergiu Nicolaescu a făcut parte şi din a 2-a comisie.

Fiindcă noua comisie continua activitatea comisiei similare din legislatura 1990-1992, primul lucru care l-am făcut a fost să cer dezminţirea neadevărurilor din rapoartele publicate anterior de Sergiu Nicolaescu, în calitatea sa de şef al precedentei comisii senatoriale „Decembrie 1989”. Deasemenea, am căutat să obţin o lămurire a scopurilor comisiei senatoriale.

Mai jos prezint corespondenţa dintre asociaţia „17 Decembrie” Timişoara şi Comisia Senatorială „Decembrie 1989”:

martie 1993:

Către Comisia Senatorială „Decembrie 1989”

Vă rugăm ca la viitoarea şedinţa a Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” să se includă pe ordinea de zi:
1. Adoptarea unei declaraţii de respingere a teoriei legitimităţii reprimării revoluţiei.
2. Analiza gravelor dezinformări făcute de dl. Sergiu Nicolaescu în secţiunile 1 şi 3 ale raportului Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”. Ne referim la:
a. Prezentarea generalului Milea ca erou (secţiunea 1).
b. Răspîndirea zvonului despre existenţa a 16 militari morţi la Bucureşti în noaptea de 21/22 decembrie 1989 (secţiunea 1).
c. Răspîndirea zvonului despre existenţa unor pagube de peste 5 miliarde lei ca urmare a demonstraţiilor de la Timişoara (secţiunea 3).
d. Răspîndirea zvonului despre existenţa a peste 100 de cetăţeni originari din Tg. Mureş printre persoanele arestate în timpul revoluţiei la Timişoara (secţiunea 3).
Considerăm necesară o dezminţire publică prin toate mijloacele de informare în masă care au difuzat rapoartele domnului Sergiu Nicolaescu.
Fără îndeplinirea acestei cerinţe este îndoielnică colaborarea viitoare dintre Asociaţia „17 Decembrie” şi Comisia Senatorială „Decembrie 1989”.

(„Timişoara” 23 martie 1993)

Notă: Mijloacele de informare în masă din Bucureşti au neglijat acest comunicat.

noiembrie 1993:

Comunicat

Asociaţia „17 Decembrie” felicită Comisia Senatorială de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 pentru eforturile depuse de a scrie istoria revoluţiei pe baza mărturiilor persoanelor care s-au aflat de partea ceauşistă a baricadei.
Reamintim totodată că onorata Comisie Senatorială nu a binevoit să răspundă la cererile formulate de Asociaţia „17 Decembrie” încă din luna martie 1993, cereri care vizau:
1. Adoptarea unei declaraţii de respingere a teoriei legitimităţii reprimării revoluţiei. În fapt, se cerea Comisiei Senatoriale acceptarea punctului trei alineatul întîi din revendicările formulate de revoluţionarii timişoreni încă din 22 decembrie 1989 (manifestul „A căzut tirania!”): „Cerem cu fermitate să fie traşi la răspundere cei care au dat ordin să se tragă în popor”. În opinia asociaţiei „17 Decembrie” tragerea la răspundere a vinovaţilor de crimele din decembrie 1989 trebuie să se facă indiferent de motivele care i-au determinat pe aceştia să dea ordinele criminale.
2. Publicarea unor dezminţiri cu privire la unele afirmaţii false din rapoartele precedente ale Comisiei Senatoriale, alcătuite de domnul Sergiu Nicolaescu: minciuna cu cei 16 militari pretins omorîţi la Bucureşti în noaptea de 21/22 decembrie 1989, minciuna cu cei peste 100 de arestaţi ai revoluţiei timişorene originari din oraşul Tîrgu Mureş, minciuna cu aprecierea pagubelor revoluţiei timişorene la peste 5 miliarde lei. Aceste dezminţiri ceream să fie publicate în toate mijloacele de informare în masă care au răspîndit rapoartele Comisiei Senatoriale.
Atragem atenţia că refuzul Comisiei Senatoriale de a răspunde pozitiv cererilor Asociaţiei „17 Decembrie” va duce la refuzul membrilor asociaţiei „17 Decembrie” de a depune mărturii în faţa Comisiei Senatoriale.

(„Timişoara” 23 noiembrie 1993)

Notă: Televiziunea a prezentat doar fragmentar acest comunicat. Telespectatorilor li s-a spus că asociaţia „17 Decembrie” poate va boicota Comisia Senatorială, fără însă să li se explice de ce. Celelalte mijloace de informare în masă din Bucureşti au neglijat comunicatul.

decembrie 1993:

Comunicat

Subscrisele asociaţii ale revoluţionarilor din Timişoara cer Comisiei Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989:
1. Exprimarea publică a respingerii oricărei teorii prin care se încearcă legitimizarea încercărilor de reprimare a revoluţiei.
2. Precizarea faptului că amintita comisie senatorială nu se va multumi să-i descopere pe criminalii din decembrie 1989, ci va întreprinde şi demersurile necesare tragerii la răspundere a acestora, cît şi a persoanelor care i-au ajutat pînă acum să scape de răspunderea cuvenită.
3. Restabilirea adevărului privind unele afirmaţii false cuprinse în raportul comisiei senatoriale conduse de domnul Sergiu Nicolaescu. Reamintim aceste neadevăruri, a căror dezminţire a fost cerută încă din martie 1993:
– existenţa a 16 militari omorîţi la Bucureşti în noaptea de 21/22 decembrie 1989.
– existenţa a peste 100 de cetăţeni originari din orasul Tîrgu Mureş printre persoanele arestate în revoluţia din Timişoara.
– aprecierea pagubelor revoluţiei timişorene la 5 miliarde lei.
Pînă cînd nu vom primi un răspuns favorabil la cererile noastre, membrii subscriselor asociaţii nu vor depune mărturii în faţa Comisiei Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989.

ASOCIAŢIA „17 DECEMBRIE” A RĂNIŢILOR ŞI FAMILIILOR ÎNDOLIATE DIN REVOLUŢIE Preşedinte, Mihai Drăgoi

ASOCIAŢIA LUPTĂTORILOR DIN TIMIŞOARA ARESTAŢI ÎN REVOLUŢIE Preşedinte, Călin Vasi

FORUMUL REVOLUŢIEI Preşedinte, Costel Balint

ASOCIAŢIA „MEMORIALUL REVOLUŢIEI” Preşedinte, Traian Orban

(„Renaşterea Bănăţeană” 18 decembrie 1993)

Notă: Comunicatul a fost semnat şi de dl. Pompiliu Alămorean, preşedintele Fundaţiei Revoluţiei, dar cu precizarea că în privinţa prezenţei ca martori în faţa Comisiei Senatoriale, membrii asociaţiei sale vor hotărî personal. Am preferat să dau publicităţii comunicatul fără semnătura lui Alămorean, doar din partea asociaţiilor care semnaseră necondiţionat. Dl. Traian Orban şi-a schimbat ulterior părerea, acceptînd să depună mărturie în faţa Comisiei Senatoriale. Eu am dialogat cu Comisia Senatorială, fără însă a accepta depunerea de mărturii. Comunicatul a fost cenzurat de TVR, neprezentîndu-se concretizarea reproşurilor aduse raportului lui Sergiu Nicolaescu. Restul mijloacelor de informare în masă din Bucureşti au neglijat comunicatul.

Fiindcă aceste comunicate au rămas fără răspuns am publicat apoi articolul „Boicotarea comisiei senatoriale „Decembrie 1989″ de către asociaţia 17 decembrie”, prezentat deja pe acest blog.

comsen4asociatii

comunicat al asociaţiei 17 Decembrie cu semnătură de primire de la agenţia de presă Rompres

confirmările de primire de la Comisia Senatorială Decembrie 1989 (Gabrielescu avea să spună ulterior că n-a primit comunicatele)

confirmările de primire de la Comisia Senatorială Decembrie 1989 (Gabrielescu avea să spună ulterior că n-a primit comunicatele)

(Va urma)

„Misterul” celor 40 de cadavre

Capitol din cartea mea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” (Editura Sedona, Timişoara 1999). Tema am tratat-o şi în cartea „Falsificatorii istoriei” (Editura Almanahul Banatului 1994; Editura Marineasa 1995).

Pe la sfîrşitul anului 1990 şi începutul anului 1991 devenise aproape o axiomă în presa dimboviţeană existenţa unei mari enigme a revoluţiei: faptul că, chipurile, nimeni nu-i revendică pe cei 40 de morţi din Timişoara incineraţi la Bucureşti.

mortitir11mortitir2

Această aşa-zisă enigmă a fost popularizată iniţial prin articolul „Morţii din TIR-ul frigorific – ofiteri D.I.A.?” iscălit de Gheorghe Olbojan în revista „Zig-Zag” nr. 9/aprilie 1990. Pentru ca dezinformarea să aibe succes, articolul este scris într-un stil antiiliescian şi anticomunist. Domnul Gheorghe Olbojan, întîmplător, de meserie securist, este şi autor al cărţii „Good bye, domnule Pacepa”.

Să urmărim mai departe dezvoltarea acestui aşa-zis mister.

Francezul de origine română Radu Portocală scrie, într-o carte apărută iniţial în Franţa, în 1990: „trupele USLA ale Securităţii erau bine reprezentate la Timişoara. Membrii lor erau educaţi într-un spirit sinucigaş. Este foarte posibil ca provocatorii – ucişi cu toţii de armată – să fie din rîndul lor (…) S-ar putea astfel explica un alt mister: dacă membrii USLA au facut provocările cu preţul vieţii lor, este foarte posibil ca ale lor să fie şi cadavrele furate de Securitate în ziua de 18 din morga oraşului, pentru ca apoi să fie incinerate la Bucureşti” („România. Autopsia unei lovituri de stat”, Agora Timişoreană în colaborare cu Editura Continent 1991, pag. 35-36).

În articolul „Procesul lui Filip Teodorescu şi neorevizionismul maghiar” din ziarul „Azi” (30 august 1990), I. Baicu afirmă categoric: „Nici pînă astăzi morţii transportaţi de la Timişoara şi incineraţi la Bucureşti n-au fost revendicaţi de către cineva (din România)”. Dl. Baicu e convins că aceştia ar proveni din rîndul celor „cîteva mii de agenţi infiltraţi de Budapesta (şi de Moscova)”.

Nici Corneliu Vadim Tudor nu se lasă mai prejos: „cei 40 de morţi transportaţi cu autoduba frigorifică, n-au fost nici revoluţionari, nici ofiţeri români ai D.I.A., cum s-a tot spus pînă acum, au fost pur şi simplu agenţi maghiari pe care oamenii lui Vlad, Stamatoiu şi Teodorescu i-au dibuit şi i-au lichidat (…) pe teritoriul Ungariei a fost dezvelit recent un monument consacrat victimelor maghiare ale Revoluţiei din România !” („România Mare” 31 august 1990).

În ziarul „Azi” din 9 decembrie 1990, Petre Meldin se arată convins că Laszló Tökes deţine cheia misterului: „Oare de ce procuratura militară nu l-a citat ca martor pentru a declara ce ştia despre cele 40 de cadavre incinerate ?” („Pastorul necurat”)

Generalul Emil Macri, inculpat în procesul Timişoara, aminteşte şi el, în „Adevărul” din 26 februarie 1991, faptul că nimeni nu revendică cadavrele incinerate.

Aurel Perva şi Carol Roman, ziarişti la „Tineretul Liber”, în cartea „Misterele revoluţiei române” (Casa de editare „Răscruci de milenii” SRL, pag. 15-18 ) prezintă problema celor 40 de cadavre într-un mod pretins obiectiv, punînd faţă în faţă varianta „România Mare” (agenţi maghiari) şi varianta „Zig-Zag” (ofiţeri D.I.A.). Un singur lucru nu le trece prin minte domnilor Aurel Perva şi Carol Roman: atît „România Mare” a lui Corneliu Vadim Tudor, cît şi „Zig-Zag”-ul lui Ion Cristoiu, mint cu egală neruşinare.

Iată lista martirilor a căror trupuri au fost arse la crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti:

1. Andrei Maria, 25 ani, Timişoara, str. Ion Ionescu de la Brad bl. A 107 ap. 12
2. Apro Mihai, 31 ani, Timişoara, str. Naturii 4 sc. B ap. 20
3. Balmuş Vasile, 26 ani, Timişoara, str. Luminii 35 sc. A ap. 4
4. Balogh Pavel, 69 ani, Timişoara, str. Mangalia nr. 18
5. Bărbat Lepa, 43 ani, Timişoara, str. Ion Raţiu 6A
6. Belehuz Ioan, 41 ani, Timişoara, str. Gr. Alexandrescu 40
7. Belici Radian, 25 ani, Timişoara, str. 16 Februarie bl. 17 sc. B ap. 58
8. Bînciu Leontina, 39 ani, Timişoara, str. Elevului 3 sc. A ap. 12
9. Caceu Margareta, 40 ani, Timişoara, str. Dîmboviţa 6A
10. Carpîn Dănuţ, 25 ani, Timişoara, str. Textiliştilor 20 ap. 6
11. Chörösi Alexandru, 24 ani, Timişoara, str. Reşiţa 19
12. Ciobanu Constantin, 43 ani, Timişoara, str. Transilvaniei 9 sc. D ap. 10
13. Cruceru Gheorghe, 25 ani, Timişoara, str. Hebe 47
14. Csizmarik Ladislau, 55 ani, Timişoara, str. Cosminului 11
15. Ewinger Slobodanca, 20 ani, Variaş, sat Gelu nr. 68, jud. Timiş
16. Ferkel-Şuteu Ştefan Alexandru, 43 ani, Timişoara, str. Cheia 3 sc. A ap. 8
17. Florian Antoniu Tiberiu, 20 ani, Timişoara, complex studenţesc cămin 2
18. Gîrjoabă Constantin Dumitru, 30 ani, Timişoara, str. Bicaz 11 ap. 4
19. Haţegan Petru, 47 ani, Timişoara, str. Chişodei 89
20. Ianoş Paris, 18 ani, Timişoara, str. Cozia 57 ap. 7
21. Iosub Constantin, 18 ani, Chişoda, str. Bucegi 32, jud. Timiş
22. Ioţcovici Gh. Nuţu, 25 ani, Timişoara, bd. Gheorghe Lazar 40 sc. E ap. 2
23. Lăcătuş Nicolae, 27 ani, Timişoara, str. Mediaş 2A
24. Luca Rodica, 30 ani, Timişoara, str. Muzicescu 26 ap. 3
25. Mardare Adrian, 20 ani, Timişoara, str. Dorobanţilor bl. D 14
26. Miron Ion, 50 ani, Timişoara, str. Haga 10
27. Motohon Silviu, 35 ani, Timişoara, str. Liniştei 3 ap. 7
28. Munteanu Nicolae Ovidiu, 25 ani, Orăştie, str. Unirii 61B, jud. Hunedoara
29. Nagy Eugen Francisc, 17 ani, Turda, str. Zambilelor 10 ap. 10, jud. Cluj
30. Opre Gogu, 40 ani, Cerneteaz nr. 275, jud. Timiş
31. Osman Dumitru, 24 ani, Sadova nr. 183, jud. Dolj
32. Oteliţă Aurel, 34 ani, Timişoara, Calea Lipovei cămin 8, ap. 88
33. Radu Constantin, 33 ani, Timişoara, str. Luţa Ioviţă 6
34. Sava Angela Elena, 25 ani, Timişoara, str. Ştefan Stîncă bl. 119
35. Sporer Rudolf Herman, 33 ani, Timişoara, str. Musorgschi 24
36. Stanciu Ion, 42 ani, Timişoara, str. Naturii 1 sc. B ap. 14
37. Wittman Petru, Timişoara, str. Ungureanu 11
38. Zăbulică Constantin, 30 ani, Timişoara, str. Constantin cel Mare 13

La iniţiativa noastră, această listă (cu cîteva nume lipsă, care nu erau cunoscute în 1991) a fost publicată în „Renaşterea Bănăţeană” din 2 martie 1991, „Adevărul” din 13 martie 1991, „Naţiunea” nr. 12/1991, „Timişoara” 29 noiembrie 1991. Revista „România Mare” a refuzat să publice lista.

În ciuda dezminţirilor, teoria misterului celor 40 de cadavre este deosebit de persistentă. De pildă, Ilie Stoian, în cartea „Decembrie 89 criminala capodoperă” (Editura Evex, Bucureşti 1998 ) scrie: „în mod curios, cele 40 de cadavre neidentificate nu au fost revendicate de nimeni. Nici un locuitor al Timişoarei nu a reclamat, ulterior revoluţiei, dispariţia fără urmă a vreunui membru al familiei (…) credem că respectivele 40 de cadavre aparţin unora dintre agenţii străini care au fost trimişi la Timişoara pentru a incita populaţia la revoltă” (pag. 40-41). Ilie Stoian, fost redactor la săptămînalul „Expres” condus de Cornel Nistorescu, a mai scris şi volumul „Decembrie 89 – Arta diversiunii” (Editura Colaj 1993), este deci un individ cu pretenţii de specialist în istoria revoluţiei.

Identificarea răposaţilor s-a făcut de către rudele acestora, pe baza certificatelor medico-legale de constatare a decesului. Aceste certificate conţin doar o descriere sumară a victimelor, care nu întotdeauna a fost suficientă pentru identificare. Există cîteva cazuri în care s-a stabilit apartenenţa victimelor la grupul celor incineraţi prin mărturii, eliberîndu-se certificate de deces ulterioare, prin hotărîre judecătorească. Există totodată 7 certificate medico-legale de deces care n-au fost revendicate de nimeni, dar la 5 dintre persoanele de pe listă nu s-a stabilit certificatul medical corespunzător (s-a recunoscut decesul în timpul revoluţiei pe bază de martori şi hotărîre judecătorească). E posibil ca şi în viitor să se mai identifice morţi din acest grup, dintre persoanele dispărute în acea perioadă (există două cazuri de dispăruţi suspectaţi că au fost în grupul incineraţilor: Zornek Otto şi Pisek Zoltan). O piedică în calea identificării o prezintă felul sumar în care au fost alcătuite certificatele de deces.