Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Începutul revoluţiei din Timişoara – Oprirea tramvaielor. George Lână în dialog cu Ion Monoran aprilie 8, 2011


„De ce nu-s capabili bucureştenii să lămurească misterele revoluţiei de la Timişoara? Fiindcă aceste mistere nu există!”, spune o zicală bănăţeană. De dragul bucureştenilor care-s curioşi să afle cum a început revoluţia din Timişoara reproduc mai jos un dialog între George Lână şi răposatul Ion Monoran. Să mă ierte timişorenii că vin cu lucruri vechi, cunoscute.

Dialogul a avut loc în 17 decembrie 1991 şi a fost publicat iniţial în ziarul „Timişoara”, unde lucrau amîndoi protagoniştii săi. Recent interviul a fost iarăşi publicat în revista timişoreană „Forte” nr. 8 din decembrie 2010. Îl reproduc de aici, cu acordul domnului Lână.

Oprim tramvaiele!

George Lână: Deşi din punctul de vedere al alimentaţiei Timişoara stătea mult mai bine decît restul ţării, în vara şi toamna lui 1989 nemulţumirile populaţiei atinseseră cote înalte. La cozi, în tramvaie, pe stradă, oamenii nu se sfiau să înjure regimul, iar pe terasa „Cina” se discuta fără nici o perdea la adresa comunismului şi a lui Ceauşescu. „Cina”, în acea vreme, devenise un veritabil cuib de anticomunişti…

Ion Monoran: Frustraţi pînă şi de amărîta de cafea naturală pe care ani în şir ne obişnuiserăm să o „descîntăm” la „Tarom”, ne-am mutat sediul la „Cina”; ne adunam acolo şi, la o bere, discutam pe faţă tot ce se întîmpla în lume şi în ţară. Eram sătui de idioţeniile lui Ceauşescu şi, mai ales, speram zile mai bune. Dar speranţele noastre au fost spulberate de „realegerea” odiosului la cel de-al XIV-lea Congres şi trebuia găsită o formă concretă şi eficientă de a ne opune.

George Lână: Securitatea era însă extrem de puternică, de vigilentă şi trebuia înşelată. În ce mod?

Ion Monoran: Aminteşte-ţi că după meciul de fotbal dintre România şi Danemarca intenţionam să ieşim în stradă şi să ne manifestăm „entuziasmul”, după care manifestaţia trebuia să ia o turnură anti. Dar nesincronizările care au apărut şi chiar teama unora ne-au făcut să ratăm acest excelent prilej. De aceea, pentru toţi era clar că al doilea prilej nu putea fi scăpat. Şi acesta a fost momentul Tokes. Era foarte important ca, dintr-un motiv sau altul, oamenii să se adune în număr cît mai mare în stradă. De aceea, solidarizarea enoriaşilor cu cauza pastorului ne-a dat posibilitatea să îngroşăm rîndurile masei de nemulţumiţi. Simţeam că atmosfera din oraş era propice unei acţiuni de amploare, iar aceasta putea lua uşor o orientare anticomunistă şi anticeauşistă.

George Lână: Cînd ai aflat de momentul Tokes şi cum ai acţionat?

Ion Monoran: Ştiam încă de joi că în faţa casei luii Tokes se afla în permanenţă un grup de enoriaşi care protestau împotriva mutării pastorului din Timişoara, mutare dictată de Securitate. În dimineaţa zilei de sîmbătă, 16 decembrie, am trecut pe acolo, iar după amiaza aceleiaşi zile – era o zi senină, cum rar poţi întîlni în decembrie – la „Cina” comentam cele ce se întîmplau în Piaţa Maria. Împreună cu tine, îţi aminteşti doar, Ioan Crăciun, Zoly Borbely, Bebe Lupşor, Traian Popa, Dan Zăgănescu, Nelu Gârba şi alţii. Pe masa noastră, sprijinit de o halbă de bere, trona unul din volumele lui Mircea Dinescu. Discutam despre laşitate şi despre nevoia de a întreprinde ceva în acele momente. Spre seară, pentru că trebuia să intru în tură, am trecut pe acasă, după care, în jur de ora 19,15, am plecat direct spre Piaţa Maria. În faţa locuinţei pastorului Laszlo Tokes se aflau în jur de 200 de persoane. I-am recunoscut pe cîţiva şi, apropiindu-mă, am spus: „Avem nevoie de lideri dacă vrem să întreprindem ceva”. Deoarece am vorbit destul de tare, lumea s-a adunat în jurul nostru. Am mai spus: „Priviţi geamurile din jur şi observaţi bliţurile aparatelor de fotografiat cum sclipesc. Primul lucru pe care trebuie să îl facem este să oprim tramvaiele. Numai cu 200 de oameni nu putem întreprinde nimic. Dacă ratăm acest moment, o să ne aştepte soarta celor de la Braşov din 1987”. M-am apropiat de linia de tramvai şi am oprit primul tramvai. Lîngă tramvai l-am observat pe Zoly Borbely hotărît, care deja trăsese pantograful tramvaiului, decuplîndu-l cu toate protestele vatmanului, speriat de moarte. I-am spus să urce în cabină, că nu i se va întîmpla nimic şi că vom lua asupra noastră întreaga răspundere. A venit un tramvai şi din sensul opus şi l-am oprit şi pe acesta. Cîţiva „cetăţeni” îmbrăcaţi în civil vociferau în preajmă şi erau nemulţumiţi de acţiunea noastră. Mi-am scos legitimaţia de serviciu şi buletinul şi mi-am declinat identitatea. Cum am prevăzut, începea să se adune din ce în ce mai multă lume din ambele sensuri. Se striga „Vrem căldură!”, „Vrem mîncare!” etc. Dintr-o dată, l-am văzut pe Dan Zăgănescu cocoţat pe tampoanele unui tramvai. După ce şi-a spus numele a început să strige „Jos comunismul!”, Jos Ceauşescu!”, după care Tibi Covaci a făcut acelaşi lucru, dar suit pe unul din tramvaie. Înconjurat de puhoiul din Piaţa Maria (era în jur de ora 20), am spus: „Peste 30 de minute plecăm la Comitetul Judeţean de Partid, dar nu prin centru!” (îmi era teamă, pe de o parte, că vom fi stopaţi de către Securitate, iar pe de altă parte voiam să evit eventualele distrugeri), ci pe la căminele studenţeşti, în speranţa că la 2000-2500 de oameni se vor mai adăuga şi grupuri de studenţi. Imediat cîţiva din grupul nostru au protestat faţă de această idee, dar fără nici un efect. La 20,30 am luat-o înaintea mulţimii şi m-am oprit pe podul spre Catedrală, direcţionînd lumea către „Flora”. La intersecţia de la ştrandul „Termal” am aşteptat să vină studenţii; aceiaşi „cetăţeni îmbrăcaţi în civil” au încercat să blocheze podul Michelangelo, oprind maşinile care circulau în zonă şi, la strigătele mele de a nu li se da ascultare, unuul dintre ei mi-a zis: „Las că ai să vezi tu ce păţeşti, pletosule!”. Văzînd că nu vin studenţii, am trecut podul şi am ajuns în faţa Comitetului Judeţean de Partid. Restul se cunoaşte.

Mai citeşte:
Sorin Oprea: Cînd era cu Solidarnoşt în Polonia, am ascultat un comentariu la Constantin Nicolae Munteanu, spunea el despre un individ de la o întreprindere, care a zis: „domnule preşedinte, eu pot să vă aduc zece mii de oameni”. Eu în noaptea de 16/17 am vrut să strîng zece mii de oameni
Masă rotundă despre revoluţie, la sediul ALTAR, 16 decembrie 2006
Revoluţia n-a început de la Tokes. Enoriaşii au fost una, revoluţionarii au fost alţii
– Înregistrări audio-video din decembrie 1989 găsiţi la pagina “Revoluţia din Timişoara în înregistrări audio-video”

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.