Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Uniunea Europeană ustură la buzunar: Gazul metan. În pregătire: centralele de apartament Octombrie 31, 2008


Departamentul pentru Afaceri Europene din cadrul Guvernului României, prin glasul şefului său, dl. Adrian Ciocanea, a venit cu o nouă propunere de îmbunătăţire a vieţii cetăţenilor: introducerea unei taxe pentru centralele de apartament.

Prin această taxă se mai rezolvă o problemă a românilor: centralele de apartament, care consumă gaz metan şi emit bioxid de carbon, sînt prea ieftine. Luîndu-se măsuri fiscale care să scumpească aceste centrale se luptă împotriva încălzirii globale. “Cum ar putea fi taxat un emiţător de CO2, cum este un cetăţean care are o centrală de apartament? El este debranşat de la un CET, care este plătitor de impozite şi taxe pentru a face faţă cerinţelor de mediu”, se frămîntă Adrian Ciocanea.

CET-urile emit şi ele bioxid de carbon, iar cetăţeanul care-şi cumpără centrală este şi el plătitor de impozite şi taxe (inclusiv TVA la gazul metan în continuă scumpire), dar un impozit suplimentar nu strică niciodată. Mai ales pentru cauze nobile. Statul Maximal nu ia impozite decît pentru cauze nobile, precum foamea de bani a birocraţilor, inclusiv a celor care se ocupă de ocrotirea mediului înconjurător şi care, dacă nu există probleme, le născocesc, căci trebuie să-şi justifice salariile. Ar trebui pusă o taxă şi pe respiraţie, căci şi prin respiraţie se emană bioxid de carbon. Cetăţenii mai robuşti să plătească mai mult, căci consumă mai mult aer.

Nu ştiu cum se va rezolva problema celor care şi-au instalat deja centrale, ei cum vor fi taxaţi? O lege care să oblige la obţinerea aprobării prealabile pentru orice aparate care emană bioxid de carbon (centrale de apartament, aragaze, sobe), după modelul controlului armelor şi muniţiilor, ar fi o soluţie. Dacă aprobările vor trebui reînnoite periodic, avem deja asigurate locuri de muncă pe termen lung pentru cei care dau aprobări. Elemente lipsite de spirit civic ar putea încerca să fraudeze sistemul, refuzînd declararea corectă sau reînnoirea la timp a aprobărilor. Nu-i nimic, vom avea locuri de muncă şi pentru echipe de control. Nu se va împovăra bugetul statului, căci totul se va autofinanţa din taxe de autorizare şi amenzi aplicate! Iacă aşa scade şomajul şi creşte PIB-ul!

Repetatele scumpiri ale gazului metan se înscriu şi ele în nobila misiune de educare a românilor în spirit ecologic. S-au scumpit gazele ruseşti, dar mai era o problemă: România are şi zăcăminte proprii, care acoperă 60% din necesar. Tot Uniunea Europeană, săraca, e cea care, spre binele nostru şi al mediului înconjurător, ne impune să scumpim gazele din producţia internă. Înainte de aceste scumpiri a fost nevoie de privatizarea reţelelor de gaz metan ale României, astfel încît profiturile din creşterea preţurilor să intre în buzunarul investitorilor străini, din ţări prietene, membre UE.

Vezi şi: Uniunea Europeană ustură la buzunar – Trei milioane de şoferi ar putea fi siliţi să renunţe la maşini

 

Puiu Nicolae Fesan: „Tot timpul mi se spune dă-le drumul dom’le la certificate” (video) Octombrie 30, 2008


Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
more about „Fesan Puiu Nicolae la CosmosTV partea 3„, posted with vodpod 

Continuarea emisiunii cu Puiu Nicolae Fesan, Dumitru Dincă şi Dan Claudiu Tănăsescu din 25 martie 2008 de la Cosmos TV.

Fragmentul anterior al emisiunii: Puiu Nicolae Fesan: Cum să vin eu acum să spun unei persoane că nu mai e revoluţionar?

Comentariile mele cu litere cursive, între paranteze drepte.

00:00 Se arată un document falsificat pe baza căruia se cere preschimbarea unui certificat de revoluţionar.

00:06 Puiu Nicolae Fesan: Este vorba despre semnătura lui Costel Balint, care era şeful comisiei guvernamentale din [strada] Transilvaniei, şi a luat-o, a tăiat-o frumos cu foarfeca şi a lipit-o aicea, ca s-o scaneze

00:24 Dan Claudiu Tănăsescu (se uită la document): Deci este în relief.

00:30 Moderatoarea (se uită şi ea la document): Extraordinar!

00:32 Dumitru Dincă: Cu hîrtia asta am să merg la DNA şi am să-i trag de bărbi şi de mustăţi pe oamenii ăia, şi am să le spun că primesc bani. Ei primesc bani din banii mei (Moderatoarea, uitîndu-se tot la document: E pur şi simplu lipită!), pe care eu îi muncesc. Eu sînt contribuabil. Eu muncesc de dimineaţă pînă noaptea, plătesc taxe şi impozite la stat pentru ca nişte oameni care nu vor să-şi facă datoria să primească salarii. Şi salarii foarte mari! Domnul ministru a făcut sesizare, a trimis un număr de dosare la DNA şi nici pînă în momentul de faţă, (către Fesan: cîte luni sînt domnu?)

01:11 Puiu Nicolae Fesan: Ba da, pentru unele mi-a venit neînceperea urmăririi penale. Şi ce pot să fac în momentul ăsta? Nu mă obligă să-i dau certificatul, fiindcă va urma un alt proces, dar neînceperea urmăririi penale m-a făcut să mor încet. Am muncit degeaba! Am cumpărat (arată spre un teanc de hîrtii) astea le-am cumpărat, să nu credeţi că mi le-a dat cineva gratis, că nu mi le-a dat nimeni, le-am cumpărat eu, i-am spus „bă, de unde ai avut ăstea la dosar, că nu-ţi trece dosarul niciodată, de unde le ai?” şi-mi spune „dom’le, nu am cum să vă fac rost de ele” şi spun „dom’le fă-mi şi mie rost de un lot din ăsta” şi mi-a adus lotul ăsta. Uitaţi hîrtia, este gata îngălbenită.

04:25 Moderatoarea (în timp ce arată o fotografie din revoluţie pe care sînt lipite nişte chipuri): Vă rog să-mi spuneţi şi mie. Iată, arăt către telespectatori o fotografie, mare mulţime se vede în planul îndepărtat, dar iată am aici în prim plan trei chipuri, trei feţe (Fesan: Îs mai multe, sînt nouă) lipite. Lipite pe alte trupuri! Am senzaţia că sîntem în filmele alea cu proşti, americanii mai fac lucrurile astea. Morala la final e dă Doamne mintea de pe urmă. Ce facem, domnule ministru? Astfel de dovezi aţi intrat în posesia lor şi aveţi la dosar?

04:59 Puiu Nicolae Fesan: Le găsesc în dosar. Deci, toate chestiile astea… Vreau să vă spun ceva. Oamenii care au ieşit în 21 decembrie, din 16 decembrie la Timişoara, la Bucureşti, la Sibiu, la Cluj, peste tot, acei oameni n-au ieşit cu aparatele de fotografiat la revoluţie. Şi oamenii sînt disperaţi şi încearcă să găsească tot felul de chestiuni, pentru că legea le cere probe, ei nu au de unde să aducă probe şi încearcă tot felul de chestii săracii. Mie efectiv mi-e milă de aceşti oameni, fiindcă puteam să fim oricare dintre noi în această situaţie.

06:51 Puiu Nicolae Fesan: Guvernul României, actualul guvern al României nu are nimic de a face cu revoluţionarii. N-a făcut niciodată revoluţionari, niciodată guvernul României, actualul premier, nu merită ce i se întîmplă zilnic de 9 luni de zile să i se strige la poartă „jos Fesan”, „jos Tăriceanu”, „jos PNL-ul” şi toate ăstea. (Moderatoarea: DNA-ul?) DNA-ul. Eu am trimis nişte tabele cu 3008 duplicate prin care am cerut ca să-mi spună exact ce va trebui să facem cu aceste duplicate care au fost fabricate în 2002. Deci au apărut revoluţionari fabricaţi în 2002, sînt oameni mari, oameni politici, generali, ce să vă spun, oameni de afaceri, tot felul de indivizi care apar acolo pe acele liste, ţi se face pielea găină.

[Anterior Fesan vorbise de 761 de duplicate, acum vorbeşte de 3008. Haos total]

07:44 Moderatoarea: în cazurile astea DNA-ul tace, dă neînceperea urmăririi penale.

07:46 Puiu Nicolae Fesan: Aştept, aştept. Într-o zi voi fi sunat şi mă va chema probabil pe mine, şi o să spună că eu sînt vinovat că de ce le-am trimis acolo. Sau nu ştiu. (…) Nu am pe nimeni, eu sînt singur chiar împotriva tuturor. Am rămas singur. Singurul om care este alături de mine la ora asta, singurul om este consiliul moral al revoluţiei.

08:11 Moderatoarea: Domnul Tăriceanu, domnul premier ştie?

08:13 Puiu Nicolae Fesan: Cum să nu ştie?

08:14 Moderatoarea: Ştie, i-aţi dat o listă cu toate numele astea şi cu domnul acela, Balint?

08:16 Puiu Nicolae Fesan: Au fost date publicităţii. Le-am pus pe internet, le-am pus peste tot.

[Între timp, le-a scos de pe internet]

08:40 Puiu Nicolae Fesan: Da, este independenţă totală. Nu se amestecă guvernul în problemele secretariatului de stat. Şi tot timpul mi se spune: „dă-le drumul dom’le la certificate, fă-i revoluţionari, să nu mai văd oameni la poartă zilnic!”

[Cine dă drumul la certificate cîştigă voturi, cine refuză certificatele pierde voturi şi are parte de demonstraţii de protest. În fapt, politicienii n-au nevoie de revoluţionari care să constituie un reper moral pentru societate, ci doar de masă de manevră. Cu cît standardele de acordare a titlului de luptător în revoluţie vor fi mai scăzute, cu atît acest titlu va avea prestigiu mai mic, şi nu va mai fi o ameninţare morală pentru politicieni]

09:20 Puiu Nicolae Fesan: Din ultimile dosare citite de mine, în jur de, ultimele 6000 de dosare, am respins 5000. 5000 am respins! Majoritatea spun aşa, unii spun: „Am fost la întreprindere, am ieşit împreună cu întreprinderea obligat să mergem la mitingul organizat de Ceauşescu, am participat la miting, s-au auzit nişte zgomote puternice în difuzoare, am fugit acasă, a 2-a zi m-am dus iar la instituţie, am aflat de la televizor că a fugit Ceauşescu şi ne-am dus din nou în Piaţa Palatului, CC-ului. Şi, povesteşte el acolo. Şi după care, a 3-a zi s-a dus iar la întreprindere, şi în loc să lucreze la strung, întreprinderea a spus „trebuie să păzim instituţia, parcă ne-am fi luptat cu altă ţară. Şi s-au apucat să facă pază la întreprindere, pază la gurile de metrou. Acesta nu este un merit deosebit. Omul acela a fost plătit în perioada aceasta cît a făcut pază. Deci eu nu pot să-i dau titlul de luptător cu merite deosebite acestui om. Trebuie să înţeleagă, dar nu înţelege acest om, omul nu înţelege, spune „eu mi-am riscat viaţa că m-am dus cu puşca în stradă”.

[Respingerea acordării titlului de „luptător în revoluţie remarcat prin merite deosebite” pentru cei care doar s-au dus la demonstraţie împreună cu întreaga întreprindere la care lucrau iar apoi au păzit întreprinderea sau metroul de „terorişti” este singura soluţie legală. Acelor oameni li se poate da, conform Legii 341/2004, titlul onorific de participant la revoluţie şi o diplomă pe care s-o arate la nepoţi, fără avantaje materiale. Proporţia de 5/6 dosare care nu se corespund condiţiilor legale, despre care vorbeşte Fesan, e probabil corectă, ceea ce trebuie dumnealui e doar să aplice legea. Problema e că între timp Fesan s-a răzgîndit şi, conform cuvîntării de la congresul BNR prezentată anterior pe acest blog, vrea să dea certificate de luptător celor vreo 7000 de păzitori ai metroului. O altă problemă e că, prin prelungirea de nu ştiu cîte ori a termenului de depunere a actelor pentru preschimbare, s-a dat posibilitatea unor persoane care iniţial declaraseră doar fapte minore la revoluţie, de tipul celor amintite de Fesan, să vină cu noi declaraţii prin care să-şi aroge merite mai substanţiale la revoluţie, care să se încadreze în condiţiile prevăzute de lege. Credibilitatea acestor noi declaraţii este, după părerea mea, extrem de îndoielnică]

10:28 Moderatoarea: Noi conlucrăm bine în ţară, domnul preşedinte ştie ceva de toată situaţia asta, domnul Traian Băsescu?

10:34 Puiu Nicolae Fesan: Domnul preşedinte are din 12 decembrie 2006 un număr de peste 3200 de oameni cărora trebuie să le semneze brevetele. Şi probabil domnul preşedinte nu le semnează nu pentru că ar avea ceva cu oamenii, domnul preşedinte nu le semnează pentru că n-a trecut perioada de preschimbare, n-a trecut perioada de contestaţii, şi apoi urmează perioada de semnare a certificatelor şi brevetelor. Dînşii au făcut o greşeală. De la început s-a făcut o greşeală. Această greşeală, ştiţi ce-a făcut? Acuma, în momentul acesta este gravă situaţia. Ce se întîmplă? Parlamentul îmi trimite mie un document prin care îmi cere să spun cîţi revoluţionari care nu au titlu, deci brevet, conform articolului 9 cu 6, semnat de preşedintele României, primesc drepturi din punct de vedere al Legii 341, deci drepturi băneşti, mă întreabă. (…) Am trimis imediat la Ministerul Muncii. Vă daţi seama ce ar însemna asta? Ar însemna că dacă mîine Ministerul Muncii ar spune că dacă n-are titlu, conform articolului 9, eu nu-i mai dau drepturile. Vă daţi seama ce s-ar întîmpla cu toţi oamenii ăştia? Unii oameni care n-au titluri, deci toată prorogarea asta şi această nebunie cu prorogarea termenelor a dus de fapt la ce? Dacă la 31 martie se termina preschimbarea certificatelor, mai urmau 6 luni de contestaţie, oamenii puteau să-şi ia din octombrie drepturile pe lege. Se semnau brevetele cum spune legea. În momentul ăsta noi, guvernul României, am făcut o ordonanţă simplă, că am fost abilitaţi să emitem ordonanţe pe perioada vacanţei parlamentare, am cerut ca să se proroge termenul datorită presiunii care s-a făcut din stradă. Să nu creadă cineva că dacă îmi completează acum dosarul cu un document din 2006 sau 2007, comisia guvernamentală va ţinea cont de acel document, dacă nu are în spate o bază. Dacă în spatele acelui document, care l-a emis acuma, nu există un document din ’90 sau din ’89, documentele acestea le aduce degeaba. Îs documente fabricate. Şi-au luat oamenii săracii, şi-au scris cărţi, şi-au fabricat ziare, au făcut tot felul de chestiuni ca să vină cu documente să spună, dar ziarele sînt de astăzi, sînt de ieri, de alaltăieri.

[Ministerul Muncii a început deja să plătească indemnizaţii unor revoluţionari care au certificatul confirmat de SSPR şi de comisia parlamentară, dar care n-au fost confirmaţi şi prin decret prezidenţial cum spune legea. Faptul este într-adevăr ilegal, dar se speră că se va acoperi ilegalitatea prin emiterea ulterioară a decretului prezidenţial. Fesan îşi dă seama că prorogarea termenelor este doar un prilej de a da celor interesaţi timpul necesar ca să-şi fabrice documente, cum ar fi de pildă cărţi tipărite ieri-alaltăieri care să confirme faptele revoluţionare ale celor interesaţi (investiţia se amortizează din drepturile materiale cîştigate). Spune Fesan că nu va ţine seama de noile documente dar instanţele de judecată ar putea ţine seama de ele, dacă în lege nu există o prevedere expresă cu privire la inadmisibilitatea lor]

 

Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (2) Octombrie 29, 2008


Comentariu la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Episoadele precedente:
“Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
“Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.
Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: „diversiune” şi „revoltă populară” (I) – prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

Totuşi, serviciile secrete pot arunca cu vorbe la întîmplare. Ştim asta din pilda recentă a zvonurilor despre armele irakiene de distrugere în masă. Referitor la raportul SRI despre revoluţie, subsemnatul, în numele Asociaţiei „17 Decembrie” a răniţilor şi familiilor îndoliate din revoluţie Timişoara, am contestat acest raport imediat ce a fost publicat (1994), cerînd şi destituirea directorului SRI Virgil Măgureanu. Există, cel puţin la Timişoara, o opinie larg răspîndită că instituţiile statului român, inclusiv SRI, au avut constant interesul să ascundă vinovaţii de crimele din 1989, inclusiv prin lansarea în mijloacele de (dez)informare în masă a unor false teorii despre revoluţie. Această opinie primeşte confirmări chiar şi de la Stoenescu, care ne spune că multe documente au fost „prelucrate” la M.Ap.N. după revoluţie (notă de subsol la pag. 290). Dacă la M.Ap.N. s-au putut falsifica documente, cum ne spune fostul şef al Direcţiei de Relaţii Publice al Armatei Alex Stoenescu, de ce n-ar putea falsifica documente şi SRI-ul? (Totuşi, la SRI pare să fie vorba mai mult de formulări ambigui şi insinuări decît de falsificare directă de documente)

Pe de altă parte, premeditarea dezorganizării mitingului din 21 decembrie nu e neapărat opusă teoriei revoltei spontane. Leon Nica, de pildă, imediat după revoluţie a declarat că a sabotat mitingul lui Ceauşescu, şi a făcut-o premeditat, adică a mers la miting cu gîndul bine stabilit să provoace o revoltă anti-Ceauşescu. Ca Leon Nica puteau să aibe gînduri similare şi alţi bucureşteni, sau chiar timişoreni despre care sînt indicii (amintite chiar de Stoenescu) că s-au deplasat la Bucureşti ca să revolte populaţia.

Într-o mulţime de zeci de mii de oameni e firesc să apară spontan şi cîţiva oameni cu iniţiativă. Odată cu anunţarea mitingului, cunoscut fiind de către opinia publică că la Timişoara au fost omorîţi oameni, ar fi fost chiar de mirare ca din 2 milioane de bucureşteni să nu se găsească cîţiva să acţioneze contra lui Ceauşescu. Cîtă vreme nu s-a dovedit că aceia care au acţionat au legături cu organizaţii oculte, teza revoltei spontane nu e deloc respinsă. E firesc ca o revoltă să înceapă cu un număr mic de participanţi iar pe parcurs să cîştige din ce în ce mai mulţi adepţi.

„Începînd cu ziua de 20 decembrie, la Timişoara s-a declanşat revolta populară, condusă din după amiaza aceleiaşi zile de Frontul Democrat Român” (pag. 253). Iarăşi vedem minimalizarea şi contestarea caracterului autentic revoluţionar al primelor zile ale revoluţiei, în care s-a desfăşurat represiunea (morţii Timişoarei au fost între 17-19 decembrie şi după 22 decembrie; din 20 decembrie pînă la fuga lui Ceauşescu n-au mai fost morţi).

„Serviciile secrete americane au încurajat formarea unor grupuri de rezistenţă anticomunistă în care au fost implicaţi, ca urmare a înţelegerilor de cooperare, şi agenţi sovietici”, scrie Stoenescu (pag. 259), iar apoi prezintă grupul „Mansarda”, care avea ca membri pe Octavian Mihăescu, Ion Rădoi, Marian Mierlă şi alţii. Practic, un grup de prieteni care se întîlneau într-o mansardă unde criticau regimul comunist. Poate au existat zeci de asemenea grupuri prin Bucureşti, grupul „Mansarda” avînd intenţii nobile dar rezultate practic nule anterior revoluţiei. Octavian Mihăescu i-a scris lui Stoenescu că grupul hotărîse „pentru ziua de 1 decembrie 1989, o întîlnire a 200 de studenţi la statuia lui Mihai Viteazul şi darea scînteii. Trebuia să fiu pe fază, pentru a comunica Ambasadei SUA numele celor arestaţi. La întîlnire nu sosiseră decît 5 persoane din 200! Căzuse acţiunea” (pag. 262). Dorinţa de anunţa Ambasada SUA (sau alte ambasade străine) despre eventuale cazuri de arestări politice e o formă firească de apărare a celor care luptă cu un sistem totalitar, care nici nu vrea să recunoască existenţa oponenţilor. Însă, atîta vreme cît nu Ambasada SUA le-a spus acestor oameni ce să facă, afirmaţia că grupul „Mansarda” ar fi fost format de serviciile secrete americane e gratuită. Ceea ce a făcut grupul „Mansarda” şi toate celelalte grupuri de acest fel care or mai fi fost prin Bucureşti să intre în acţiune au fost evenimentele de la Timişoara (cunoscute prin radio Europa Liberă), care au transmis românilor îndemnul „acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soartă”. Cei care au rămas pasivi după ce au aflat ce s-a întîmplat la Timişoara, să nu ne mai plictisească cu poveşti despre rezistenţa lor în faţa dictaturii.

Fanii unei echipe de fotbal se vor întîlni la meciul echipei favorite fără să plănuiască dinainte asta, datorită simplei răspîndiri a veştii că are loc meciul (fiecare dintre fani luînd pe cont propriu hotărîrea de a merge la meci). Aşa a fost la Timişoara, cînd vestea că „se întîmplă ceva” la casa Tokes a atras ca un magnet pe toţi cei care erau dispuşi să acţioneze împotriva lui Ceauşescu, chiar dacă nu ştiau prea bine şi nici nu îi interesa cine este Laszlo Tokes. Tot aşa a fost la mitingul anunţat de Ceauşescu în 21 decembrie. Nici un complot sau punere la cale de forţe oculte nu e necesar pentru a realiza asta, rezultatul l-ar fi putut prevedea şi Ceauşescu, dacă ar fi avut mai multă inteligenţă.

Stoenescu adună cu grijă orice declaraţie sugerează că manifestanţii din 21 decembrie 1989 nu erau români. În intersecţia cu strada Luterană era un grup „încercînd să convingă oamenii să strige Jos Ceauşescu! Martorii oculari afirmă că erau străini, cel mai probabil basarabeni” (pag. 238). Cine-s martorii ăia, nu ni se spune. Un oarecare Tudor Calotă a declarat că „am fost la Inter. Acolo erau nişte cetăţeni care strigau: Nu plecaţi! Nu erau români”, iar Petre Copilici pretinde că a fost chiar ameninţat cu arma de nişte străini să rămînă la manifestaţie (pag. 244). Nici Calotă, nici Copilici nu explică din ce cauză consideră că respectivii nu erau români, iar declaraţia cu participarea la manifestaţia anti-Ceauşescu sub ameninţarea armelor e hilară. Nicolae Dumitru a văzut un lider revoluţionar din Piaţa Universităţii care „avea o privire de ucigaş (…) nu părea a fi de la noi” (pag. 267-268). Dumitrule dragă, chiar şi un român poate avea privire de ucigaş în asemenea momente, mai ales dacă te bănuieşte că eşti securist (apropo: eşti?). Mihai Montanu a văzut nişte inşi care au coborît din nişte dacii şi s-au ataşat demonstranţilor, care „greu de spus de partea cui erau (…) aş fi tentat să zic că nu erau de-ai noştri”, de unde Stoenescu trage concluzia că daciile „aparţineau Consulatului URSS” (pag. 301). Martorul ocular Montanu nu trăsese această concluzie. Miliţianul Ionel Bejan a văzut 3 turişti sovietici care se uitau pe o hartă, dar nu rezultă din declaraţia lui că aceştia au avut legătură cu revoluţia (pag. 305-306).

Dan Iosif spune că printre revoluţionarii din Bucureşti s-au aflat şi timişoreni, veniţi să „exporte” revoluţia (pag. 280). Acei timişoreni sugerau la baricadă, prin bileţele, scandarea unor nume care să facă parte din viitorul guvern, precum Corneliu Mănescu, Mazilu, Iliescu. Aceste nume care s-ar fi scandat la baricadă sînt confirmate, după o şovăială, de Dan Iosif, dar la presiunea psihologică a interviatorului Stoenescu, care în loc să lase martorul singur să amintească numele liderilor politici presupus amintiţi la baricadă, îi dictează aceste nume lui Dan Iosif şi îi cere să le confirme (ăsta-i stilul de lucru Stoenescu, similar face cu martorul Dragoş Constantinescu – pag. 338 – acesta confirmînd doar generic că s-au scandat nişte nume, fără să indice care).

Prezenţa timişorenilor în Bucureşti nu se potriveşte cu teoria dragă lui Stoenescu despre agenturile străine, de aceea autorul nu crede că aceia ar fi fost timişoreni adevăraţi. „Ce rost avea ca tinerii timişoreni care se încadraseră mişcării de la Inter (…) să comunice cu colegii lor prin bileţele?” (pag. 282). Păi, dacă portavocea era la Dan Iosif, era normal să i se scrie pe un bileţel propuneri de scandări, cel cu portavocea dădea tonul şi nu era cazul să fie atacat Iosif ca să i se smulgă portavocea. Metoda bileţelelor a fost folosită şi în balconul Operei din Timişoara (Mariana Cernicova – „Noi suntem poporul”, Editura Intergraf, Reşiţa 2004). „Este greu de înţeles cum timişorenii care aveau la Timişoara deja o formaţiune politică bine conturată, Frontul Democrat Român, cu un program anticomunist explicit, cereau la Bucureşti un guvern format din comuniştii Corneliu Mănescu, Dumitru Mazilu, Ion Iliescu? (…) Se pare că a existat cel puţin un grup diversionist care s-a autointitulat timişorean, şi care n-avea altă legătură cu Timişoara decît diversiunea pe care o provocase acolo cu patru zile în urmă” (pag. 282). Frontul Democratic Român era denumirea pe care şi-o luase comitetul revoluţionar din clădirea Operei din Timişoara, dar acesta nu era o formaţiune politică bine conturată, căci n-avea o ideologie clară (de aia s-a destrămat după revoluţie) şi nici un program anticomunist explicit. „Proclamaţia” FDR din 21 decembrie 1989 (reprodusă la pag. 204) cerea „dialog” cu guvernul comunist a lui Dăscălescu. În plus, venirea unor timişoreni la Bucureşti nu era rezultatul unei misiuni explicite primite de la conducerea FDR. A existat în Timişoara ideea generală că trebuie făcut ceva ca revoluţia să se extindă în alte oraşe, şi este credibil să fi apărut spontan grupuri care au hotărît să plece spre Bucureşti. Oamenii mai acţionează şi din proprie iniţiativă, nu numai „manevraţi” sau „manipulaţi” cum crede Stoenescu. Din cîte ştiu, singurul oraş în care a fost trimis un om cu misiune explicită de către FDR a fost Aradul.

„Procedurile armatei americane pentru situaţii de confruntare cu tulburări civile se potrivesc cu cele aplicate de trupele armatei române la Timişoara şi Bucureşti”, încearcă Stoenescu să legitimizeze represiunea (pag. 299). Dar la aprecierea legalităţii unor fapte se ţine seama de procedurile în vigoare în momentul săvîrşirii faptelor.

„În ansamblul dosarelor revoluţiei există o coincidenţă tulburătoare: cel puţin în patru locuri – Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj – primul foc mortal, primul glonţ care a omorît un om, nu-şi găseşte autorul (…) Traiectoria glonţului care a omorît-o pe Lepa Bărbat la Timişoara nu poate fi reconstituită” (pag. 307). La majoritatea gloanţelor nu s-a stabilit autorul, dar pentru cazul Lepa Bărbat există un autor prezumtiv – ofiţerul Vasile Joiţoiu a fost trimis în judecată, osîndit iniţial la 18 ani închisoare, apoi sentinţa a fost casată şi s-a cerut rejudecarea. De ce nu se poate reconstitui traiectoria glonţului care a ucis-o pe Lepa Bărbat am explicat în cartea mea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”: fiindcă burlanul care purta urma glonţului a fost furat. În Bucureşti, primul foc mortal a fost produs de un miliţian, care e cunoscut – G. Rodeanu. Armata „s-a ocupat cu distrugerea probelor, cu împiedicarea cercetărilor, refuzînd să predea armamentul prezent la Inter pentru cercetare şi punîndu-i pe soldaţi să-şi cureţe armele” (pag. 321). Dacă-i aşa, de ce mai răspîndeşte Stoenescu învinuirea de deschidere a focului asupra misterioşilor agenţi străini? Nu e limpede că teoria agenturilor străine e doar o cărămidă în plus la zidul minciunii care urmăreşte scăparea adevăraţilor vinovaţi de crimele din 1989? Nu se poate demonstra nimic, dar se urmăreşte crearea a ceea ce în termeni juridici se cheamă „îndoială rezonabilă”, suficientă pentru a-i scoate basma curată pe criminali.

La Timişoara „imaginea unei orori inadmisibile a constituit mecanismul revoltei populare din dimineaţa de 20 decembrie” (pag. 342). Păi n-a fost o „imagine de oroare” ci o oroare reală!

„Cauza imediată a revoltei populare din Timişoara din 20 decembrie a fost represiunea declanşată împotriva diversiunii din 16-17 decembrie, iar cauza imediată a revoltei populare de la Bucureşti din 22 decembrie a fost represiunea declanşată împotriva diversiunii puse în acţiune la mitingul din 21 decembrie. Această cauzalitate nu implică persoanele care s-au angajat la evenimente din convingere, dar care au fost însă foarte puţine – estimez un număr rezonabil de 120-200 de persoane pentru Iaşi, Timişoara, Cluj, Braşov şi Bucureşti, împreună – şi care merită pe drept titulatura de revoluţionari” (pag. 427).

O regulă a cercetării istorice este că, pe măsură ce evenimentele devin mai îndepărtate în timp, cantitatea de mituri şi legende despre ele creşte. Se poate vedea asta şi în cazul cărţilor lui Stoenescu. Dacă în primul volum, tipărit în 2004, accepta numărul de 2000 de „cetăţeni autentic revoltaţi ai Timişoarei” în data de 17 decembrie 1989 (vol. I pag. 504), iată că în volumul 2, tipărit în 2005, au mai rămas maxim 200 revoluţionari, în total pentru 5 oraşe! Nici nu vreau să mă gîndesc ce estimare a numărului de revoluţionari autentici va face dl. Stoenescu peste încă 2-3 ani.

Numai numărul celor împuşcaţi la Timişoara în 17 decembrie (morţi şi răniţi) depăşeşte ultima estimare a lui Stoenescu. Deasemeni, numai la Bucureşti în 21 decembrie au fost reţinuţi şi duşi la Jilava mai mult de 200 de persoane. Există însă interesul de minimalizare a mişcării revoluţionare din zilele în care s-au înregistrat morţi, răniţi şi arestaţi, de a pretinde că atunci nu a fost revoluţie adevărată, nici măcar revoltă, ci doar o diversiune străină. E mai legitim să deschizi focul împotriva unor „diversionişti” aflaţi în slujba agenturilor străine decît împotriva poporului revoltat! Totuşi, cei împuşcaţi sau arestaţi au fost cetăţeni români simpli, nu s-a dovedit în nici un caz legătura cu agenturile străine.

Pentru a susţine separarea dintre „diversiunea” din primele zile ale revoluţiei şi „revolta” ulterioară, ni se dau informaţii false. „Ca fenomen interesant, dar şi semnificativ, apariţia liderilor politici ai revoltelor populare – Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache la Timişoara, Petre Roman şi Mihai Montanu la Bucureşti – nu surprinde o continuitate, deoarece liderii revoltelor populare nu au fost şi liderii manifestaţiilor generate de diversiune – Gazda Arpad sau Sorin Oprea la Timişoara, Dan Iosif sau Dumitru Dincă la Bucureşti. Aici nu e vorba de calitatea oamenilor sau de condiţia lor socială, ci de două secvenţe distincte ale revoluţiei” (pag. 427). Referitor la Timişoara, Gazda Arpad a fost arestat în noaptea de 16/17 decembrie 1989, deci nu mai putea să fie lider în 20 decembrie, dar arestarea sa nu poate fi o dovadă a „distinctivităţii” mişcării din 16 decembrie faţă de cea din 20. Sorin Oprea a fost unul dintre membrii FDR din 20 decembrie 1989, a participat la negocierile cu primul ministru Dăscălescu şi apoi a procurat un pistol mitralieră, devenind şeful gărzii revoluţionare. Că n-a fost el preşedintele FDR e adevărat, omul n-a dat din coate să obţină funcţii, era un simplu muncitor iar acolo se aflau persoane cu studii superioare şi pretenţii. Rolul lui Sorin Oprea în FDR n-a fost însă marginal. Istoricii de bună credinţă nu pot contesta că Sorin Oprea a fost un lider al revoluţiei timişorene nu numai în 16 decembrie, ci şi în data de 20 (vezi Titus Suciu – “Lumea bună a balconului”, Editura Almanahul Banatului 1995, pag. 118-152). Pe lîngă Sorin Oprea, mai găsim printre membrii comitetului revoluţionar format în 20 decembrie la Timişoara (FDR) multe alte persoane active şi în zilele de 16-17 decembrie: Ioan Chiş, Petru Boroşoiu, Rodica Marina Giura, de pildă. Liderii revoluţionari de la Timişoara din 20 decembrie au provenit în mare parte dintre revoluţionarii zilelor de 16-17 decembrie. Firesc că alături de aceştia, au apărut şi lideri noi. „Distinctivitatea” pe care o introduce Stoenescu între zilele de 16-17 decembrie şi ziua de 20 este doar o manevră propagandistică menită să justifice represiunea.

În ceea ce priveşte Bucureştiul, din chiar scrierile lui Stoenescu aflasem că Petre Roman, cel care „venea din stradă, era un perfect reprezentant al revoltei populare” (pag. 557), participase şi la manifestaţia anticeauşistă din 21 decembrie („Interviuri despre revoluţie”, Ed. Rao 2004, pag. 169), fapt valabil şi pentru Mihai Montanu (pag. 301). Se pare că Stoenescu nu crede în ceea ce el însuşi a scris despre prezenţa lui Petre Roman şi Mihai Montanu în mişcarea din 21 decembrie. Oricum, Dan Iosif şi Dumitru Dincă au jucat rol de lideri şi în 22 decembrie, au fost printre primii pătrunşi în clădirea C.C., Dincă a fost şi pe lista guvernului Verdeţ, iar despre Dan Iosif însuşi Stoenescu scrie „se ceruse la un moment dat numirea lui Dan Iosif în conducerea statului, dar acesta (…) refuză” (pag. 539). Deci, nici în cazul Bucureştiului, nu se poate susţine „distinctivitatea” dintre „revolta populară” din 22 decembrie şi „diversiunea străină” din 21 decembrie.

Remarcăm şi anumite merite ale lucrării colonelului Stoenescu. E vorba de ceea ce a constatat personal cînd a avut funcţie importantă în M.Ap.N. despre falsificarea unor documente şi mărturii de către armată, şi anumite observaţii corecte. „Deşi se scrie cu insistenţă despre ameninţarea militară externă, Ceauşescu nu aminteşte niciodată de ea în numeroasele sale intervenţii, teleconferinţe, la televizor şi la miting” (pag. 352). „Mulţi revoluţionari şi apoi oameni politici au preluat versiunea unui Milea-erou (…) Un număr infim de revoluţionari, toţi de la Timişoara, îl acuză de crime (…) Vocea lor rămîne şi astăzi izolată şi neauzită. În realitate, generalul Vasile Milea este al doilea personaj, după Nicolae Ceauşescu, vinovat de crime în formă calificată. Dacă ar fi trebuit să fie cineva executat pe lîngă soţii Ceauşescu, acesta era Vasile Milea” (pag. 362). Sînt unul dintre aceşti izolaţi şi neauziţi, mă bucur că măcar Stoenescu m-a auzit.

 

Puiu Nicolae Fesan: Cum să vin eu acum să-i spun unei persoane că nu mai e revoluţionar? (video) Octombrie 28, 2008


Emisiune la Cosmos TV din 25 martie 2008 cu Puiu Nicolae Fesan, secretarul de stat al SSPR, Dumitru Dincă, cunoscut lider al manifestanţilor de la baricada din Piaţa Universităţii din 21 decembrie 1989, iar apoi unul dintre iniţiatorii manifestaţiei din Piaţa Universităţii din 1990 şi senatorul Dan Claudiu Tănăsescu. Pe vremea aceea Puiu Nicolae Fesan încă mai încerca să facă o curăţenie printre cei care voiau preschimbarea certificatelor, să aleagă grîul de neghină, cum zice la un moment dat. Acum a renunţat la această poziţie, după cum se vede din cuvîntarea sa de la congresul BNR, prezentată anterior pe acest blog, în care se arată gata să dea certificate celor aproape 7000 de păzitori ai gurilor de metrou din Bucureşti.

Cîteva afirmaţii din emisiune, cu comentariile mele inserate cu litere cursive, între paranteze drepte:

00:20 Dumitru Dincă: Ceea ce am făcut noi pînă acum, şi eu şi domnul ministru [Puiu Nicolae Fesan, secretar de stat] se datorează tocmai acestui fapt. Nu mai dorim ca pe spinarea poporului să mai vină nişte oameni fără nici un merit care să beneficieze de nişte drepturi materiale care constituie o povară pentru societatea românească. Pentru cei adevăraţi, e-n regulă! Să li se dea pentru că aşa a hotărît poporul. Dar pentru cei care nu sînt adevăraţi şi vor să obţină acele drepturi, eu cred că este un furt (…)

02:14 Puiu Nicolae Fesan: Zilnic sînt fluierat şi huiduit şi se strigă „jos Fesan”, în ultimul timp nu se mai strigă „jos Fesan”, se fluieră doar. (…) Meritul deosebit în revoluţie este merit deosebit, te-ai ridicat deasupra tuturor. (…) Unii au fost făcuţi [au primit certificatul de revoluţionar] în 2002, după 5 ani, alţii au fost făcuţi în 1996, după 12 ani, iar unii au fost făcuţi revoluţionari în 1992, deci vă daţi seama, după 16 ani vine unul de la Sibiu [Fesan e din Sibiu] în Bucureşti şi le spune „dom’le nu mai eşti revoluţionar”. „Păi cum poţi tu să-mi spui mie că eu nu mai sînt revoluţionar?” Şi eu îi spun „păi din dosarul dumitale nu reiese că mai eşti revoluţionar. Sau în dosarul dumitale sînt documente care nu sînt în regulă, sînt falsuri”.

[Problemă pusă greşit de Fesan, care pare să nu cunoască Legea 341/2004. Nu trebuie să spună acelor oameni că „nu mai eşti revoluţionar” ci că „nu eşti revoluţionar remarcat prin fapte deosebite conform art. 3 alin (1) pct. b din Legea 341/2004, eşti participant la revoluţie conform art. 3 alin (1) pct. c din Legea 341/2004”. Calitatea de revoluţionar e dată de participarea la revoluţie, fiind independentă de comisii birocratice înfiinţate de Stat (poţi fi revoluţionar chiar dacă n-ai cerut nici un certificat). SSPR, în calitatea sa de organism birocratic al statului, trebuie să ateste doar încadrarea în lege a celor care cer preschimbarea certificatului de revoluţionar]

03:16 Puiu Nicolae Fesan: Vedeţi dumneavoastră, eu sînt într-o situaţie ingrată. Nu sînt eu inchizitorul şef al revoluţiei române. Nu pot eu să judec pe toată această mare masă de oameni. Această comisie care judecă dosarele, într-o bună zi oamenii ăştia care stau în stradă şi care îşi aşteaptă drepturile, într-o bună zi, unul care nu mai poate, care nu mai poate răbda, ieri am vorbit cu un om din ăsta, care a spus către mine: „dom’le, bine că mi-ai dat certificatul”. „De ce”? Zice, „dom’le mă tot gîndeam cum să fac să-ţi iau gîtul”. Vă dau cuvîntul meu de onoare. Şi eu stăteam aşa uimit şi mă uitam la el „da pentru ce?”. „Faptul că nu-mi dădeai certificatul, am zis că trebuie să fac şi eu ceva. Şi am întrebat pe medicul de la spitalul de nebuni”, aşa mi-a spus omul, vă dau cuvîntul meu de onoare, poate mă vede şi la televizor, că i-am spus că sînt astăzi aici, zice „l-am întrebat, dom’le pe mine mă mai apucă cîteodată aşa nebunia, ce mi se întîmplă dacă îl gîtui pe ăsta, dacă-l omor pe ăsta că nu-mi dă certificatul? Şi zice, dom’le, vei răspunde. Şi m-am gîndit, mă duc în puşcărie, acolo îmi dădea şi de mîncare, îmi dădea de toate, şi nu mai aveam grija zilei de mîine”.

[Prin funcţia sa de secretar de stat, Fesan are nu numai dreptul ci şi obligaţia să judece acea masă de oameni, nu din punct de vedere moral, ci strict conform prevederilor Legii 341/2004. Funcţia deţinută nu are numai avantaje ci şi dezavantaje, cum ar fi aceea de a fi acuzat că e inchizitor-şef. Cei nemulţumiţi de activitatea SSPR au posibilitatea legală de a acţiona în instanţă]

04:42 Puiu Nicolae Fesan: Eu trebuie să fac o analiză foarte atentă vizavi de aceşti oameni, împreună cu o comisie, sîntem 8 oameni în comisie şi de multe ori eu le dau drumul dosarelor respective şi ajung la parlament, parlamentul îmi ia prin sondaj doar cîteva dosare şi constată că oamenii ăia nu au merite deosebite aşa cum ar vrea unii din comisia parlamentară. (Moderatoarea: Şi ce se va întîmpla?) Oamenii aceştia vor rămîne pe dinafară, se va alege grîul de neghină.

05:10 Moderatoarea: Din cei 700, cîţi vor fi, toţi 700 sînt falşi?

05:13 Puiu Nicolae Fesan: Acei cu duplicate, 761? Nici nu mai îmi pun problema acelor dosare. Toate dosarele acelea le sigilez şi intră în arhiva instituţiei. Dînşii au posibilitatea, după ce se termină perioada de contestaţii, au posibilitatea să dea instituţia în judecată. Şi dacă instanţa consideră că eu le-am încălcat acest drept, vedeţi, toată lumea consideră că este un drept imuabil, consideră că este un drept pe care şi l-a cîştigat şi pe care nici Dumnezeu nu-l mai poate lua înapoi. (…) Este una din marile probleme ale guvernului, nimeni nu-şi doreşte să aibă revoluţionarii la poartă. Cel care va veni după mine trebuie să le dea titlurile acestor oameni sau să nu le dea titlurile acestor oameni. Eu sînt pus în situaţia cînd diferiţi cetăţeni cîştigă drept de a li se elibera certificatul cu o hotărîre definitivă şi irevocabilă, iar eu nu-i dau titlul, nu dintr-o ambiţie personală, nu am posibilitatea. Cum să-i dau titlul unui om care n-a avut certificat pînă acum? Eu ce fac? Doar preschimb un certificat, şi îi certific calitatea pe care a avut-o înainte.

[Există problema aşa-numitelor certificate-duplicat, adică la un anumit număr de certificat corespund două persoane diferite. Întîi s-a eliberat certificatul cu numărul n pentru Ionescu, apoi la acelaşi număr n s-a eliberat un „duplicat” de certificat pentru Popescu. Practic duplicatul e un fals, iar Popescu nu se regăsea în evidenţele SSPR deşi avea duplicat de certificat eliberat de SSPR. Pe matca certificatului numărul n este trecut doar Ionescu. Putem bănui dar nu putem dovedi în ce condiţii s-au eliberat aceste duplicate. Problema e că SSPR, ca instituţie emiţătoare şi a acestor duplicate (căci şi duplicatele sînt semnate şi ştampilate de SSPR), nu a emis nici o decizie oficială prin care aceste duplicate să fie anulate. Astfel, la orice proces, duplicatele cu ştampila SSPR sînt opozabile instituţiei. Altă problemă este faptul că, după cum spunea Nicolae Dide într-o emisiune TV prezentată anterior pe acest blog, s-au tipărit multe certificate în alb care n-au mai fost apoi predate la scăderea de gestiune a fostului secretar Costel Balint. Apar mulţi indivizi care nu figurează în evidenţele SSPR că ar fi primit certificate de revoluţionar dar care au asemenea certificate. În cazul dispariţiei unor formulare cu regim special dintr-o instituţie (cum e cazul acestor certificate de revoluţionar) legea prevede anumite proceduri pentru declararea drept nule a acestor formulare. Neuronului aflat în posesia secretarului de stat Puiu Nicolae Fesan nu i-a venit ideea să emită decizii de anulare a certificatelor duplicat (decizii pe care, desigur, cei interesaţi le pot ataca în contencios administrativ), şi nici să declare nule fiind pierdute, cu respectarea prevederilor legale, a certificatelor dispărute anterior din gestiunea SSPR. Astfel SSPR pierde procese cu persoanele care nu figurează în evidenţa SSPR, dar care prezintă certificate de revoluţionar ştampilate şi semnate de SSPR, pe formularul tip al SSPR. La sfîrşit, cînd va fi întrebat de ce s-au strecurat impostori printre revoluţionari, Fesan va putea spune „eu am încercat să refuz preschimbarea certificatelor, dar justiţia m-a obligat să dau certificate şi în aceste cazuri”]

07:27 Dumitru Dincă: Peştele a început să se strice nu de acum. El s-a stricat din 1990, de cînd a fost elaborată Legea 42, pentru că atunci, din dorinţa de a-şi cîştiga adepţi, cei care au elaborat această lege au conceput-o prost. În sensul că un individ, cu ajutorul a trei declaraţii, care puteau să fie adevărate sau false, putea să obţină un asemenea certificat. Ulterior au venit cu nişte reglementări şi au şi explicat ce înseamnă luptător remarcat prin fapte deosebite, ceea ce a făcut ca o parte dintre cei care aveau certificate, luate în mod corect sau mai puţin corect, să vină acum să pretindă acele certificate. Numai că domnul ministru şi comisia parlamentară nu pot să treacă peste spiritul şi litera legii. În lege spune destul de clar: luptător remarcat prin fapte deosebite este numai acea persoană care a făcut următoarele lucruri: a condus un grup de manifestanţi, a făcut ceva, ceva deosebit. De exemplu, eu am un prieten, îl cheamă Cochiu (?) Viorel. Omul acesta, în data de 21 decembrie, cînd nimeni nu mişca în front, a plecat de la Piaţa Romană de unde i-a împrăştiat domnul general Suceavă, care n-a împuşcat pe nimeni şi n-am avut nici un rănit la Piaţa Romană, dar i-a împrăştiat. Ce a făcut omul ăsta? A plecat de acolo, a luat-o prin Bucureşti, a ajuns pe la circ, a strîns o coloană de oameni şi a venit cu acea coloană în Piaţa Universităţii şi ne-a ajutat în seara zilei de 21 decembrie. Este un fapt deosebit acesta? Cine a avut atunci curajul să plece cu o asemenea coloană prin Bucureşti? (…) Ar trebui să avem 2 milioane de revoluţionari? Şi domnul ministru şi preşedintele comisiei parlamentare pentru legea 341 au spus că cei care nu se încadrează la luptător cu merite deosebite pot să primească nişte certificate de participant.

[Dincă pare să fi înţeles foarte bine spiritul şi litera Legii 341/2004. Titlul de luptător remarcat prin fapte deosebite înseamnă şi unele drepturi materiale, titlul de participant la revoluţie este pur onorific]

11:35 Puiu Nicolae Fesan: Păi da, dar cum să vin eu acum, după 18 ani sau după 16 ani, să-i spun unei persoane că nu mai e revoluţionar, domnule Dincă? Cum să-i spun acelui om care ştie că, 18 ani sau 16 ani, majoritatea sînt 16 ani, 16, 12 şi 5 ani de cînd sînt revoluţionari, că unii şi-au primit titlurile prin 2002, asta-i altceva. dar eu vin şi-i spun acum unei persoane dom’le nu mai eşti revoluţionar. „Cum să-mi spui aşa ceva dom’le, cînd eu sînt revoluţionar cu merite deosebite, cînd eu ştiu ce-am făcut la revoluţie, cum vii dumneata să-mi spui că n-am făcut?”. (…)

[Degeaba, pentru Fesan Legea 341/2004 e încă o necunoscută, în ciuda explicaţiilor lui Dincă. Iarăşi invocă că nu poate să spună cuiva că nu e revoluţionar, cînd de fapt ar trebui să elibereze respectivelor persoane titlul pur onorific de participant la revoluţie]

12:56 Dumitru Dincă: Uitaţi-vă şi dumneavoastră. Adeverinţă în alb, cu ştampila CFSN, unde scrie comandant din partea CFSN. Nici nu exista titulatura. Nu exista! Deci, iacătă, asemenea oameni care se prezintă cu asemenea documente, păi merită să-i dai omului ăsta (moderatoarea: nu merită, merită să fie închis) Domnule ministru, în momentul în care aţi face lucrul ăsta, să daţi unui asemnea om certificat de luptător cu merite deosebite, eu vin la poarta SSPR-ului şi vă fluier eu pe dumneavoastră. (…)

14:00 Se arată la cameră o împuternicire în alb ştampilată şi semnată „vicepreşedinte al CFSN Ionescu Cazimir”

14:08 Dumitru Dincă: Putem să dăm unor oameni nişte drepturi materiale, să împovărăm poporul ăsta cu şi mai mult decît este împovărat, pentru că un număr de derbedei, nu dau cifre, dar dacă ei sînt de ordinul a zece mii (…)

14:59 Dumitru Dincă: Uitaţi-vă fals grosolan. Mi s-a pus pata. (Se vede o „adeverinţă” în alb semnată de Costel Balint, fost preşedinte al Comisiei pentru cinstirea şi sprijinirea eroilor revoluţiei din Decembrie ’89: „Se certifică de noi că Domnului …., fiul lui …. şi al …. născut la data de ….. în localitatea ….., i s-a prezentat şi susţinut dosarul în faţa Comisiei pentru cinstirea şi sprijinirea eroilor revoluţiei din Decembrie ’89, în ziua de ….. şi a fost declarat LUPTĂTOR REMARCAT PRIN FAPTE DEOSEBITE, fiind înregistrat la nr ….. în evidenţa comisiei. Prezenta confirmă faptul că dosarul a fost discutat la comisie, în termenul legal, neeliberîndu-se certificat tipizat din lipsă de formulare”).

15:31 Puiu Nicolae Fesan: Este vorba de semnătura lui Costel Balint, care era şeful comisiei guvernamentale, şi a luat-o, a tăiat-o frumos cu foarfeca, ca s-o scaneze.

(Va urma)

Citeşte, pe aceeaşi temă: Şmecherii cu certificatele de revoluţionar, ieşite la iveală cu prilejul preschimbării

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

more about „Fesan Puiu Nicolae la CosmosTV partea 2„, posted with vodpod
 

Procesul Stănculescu – Chiţac, CEDO şi greşeala lui Gyorgy Frunda Octombrie 27, 2008


Parlamentarul UDMR Gyorgy Frunda a declarat despre procesul Chiţac-Stănculescu, după cum scrie ziarul „Azi” din 20 octombrie 2008: „Consider că hotărîrea este foarte tardivă şi s-ar putea să aibă o şansă la CEDO, pentru că un proces care durează 18 ani în justiţia naţională este condamnat de CEDO. E clar. Din punct de vedere politic şi juridic, cred că este un semn bun că au fost condamnaţi, pentru ca toată lumea să ştie că nu poate scăpa de justiţie, chiar dacă tardiv. (…) Însă, în mod cert se va ajunge la CEDO, eu asta aş face dacă aş fi avocatul lor şi cred că au şanse bune, pe durata procesului cel puţin“.

În perioada în care se judeca recursul în anulare iar eu eram mandatar al văduvei în revoluţie Ferkel-Şuteu în acest proces, nervos de amînările repetate ale judecăţii pe motiv de neîndeplinire a procedurii de citare, am făcut o reclamaţie împotriva preşedinţilor completului de judecată Ion Tiucă şi Lidia Bărbulescu. După ce respectiva reclamaţie a fost respinsă, am continuat cu o jalbă către comisiile de cercetare a abuzurilor, respectiv comisiile juridice din Camera Deputaţilor respectiv Senat, pe motiv că reclamaţia mea nu fusese cercetată temeinic. Am publicat această jalbă în 2004, în cartea mea „Curtea Supremă – Procesele revoluţiei din Timişoara (1989)” (paginile 335-337 la ediţia tipărită) şi pe internet.

Citez din cele ce le scriam acolo: În legătură cu amînarea de repetate ori a judecării cauzei din procesul Chiţac-Stănculescu, semnalez că nu este vorba doar de nerespectarea art. 295 alin. 1 Cod procedură penală ci şi de încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale …”. Or, prin amînarea deja a 5-a oară, şi cu peste 2 ani a procesului, statul român riscă o condamnare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea sus-pomenitului articol, nu numai faţă de doamna FERKEL-ŞUTEU sau a celorlalte vreo 400 de părţi civile şi vătămate, dar chiar şi faţă de inculpaţii Stănculescu şi Chiţac, dacă acestora le va veni ideea să se plîngă la CEDO. În calitate de contribuabil, sînt indignat de această posibilă risipă a banilor bugetului de stat!

Domnul senator Frunda a sesizat posibilitatea ca cei doi condamnaţi să se adreseze la CEDO, dar greşeşte considerînd că doar Chiţac şi Stănculescu se pot plînge la CEDO pe motiv de durată a procesului. Absolut toate părţile din proces, deci inclusiv cele vreo 400 de părţi civile şi vătămate, pot face acelaşi lucru. Eu cunosc 2 dosare care au şi fost trimise acolo din partea victimelor revoluţiei, unul din ele a fost acceptat spre examinare de „camera a 3-a” a CEDO încă din 2005. Aşadar, o altă greşeală a domnului senator: cu procesul Chiţac-Stănculescu nu „se va ajunge la CEDO” ci deja s-a ajuns acolo. Dacă cei doi condamnaţi vor face şi ei plîngere la CEDO rămîne să hotărască dînşii.

În apărarea statului român se poate invoca că procesul nu a durat 18 ani, ci numai 11 (urmărirea penală a început oficial abia în 1997) – deşi nu cred că asta face o mare diferenţă. De asemenea, se poate invoca că o parte din amînări s-au datorat chiar inculpaţilor (de pildă, au fost situaţii cînd procesul s-a amînat datorită lipsei unui avocat al inculpaţilor), deci aceştia ar profita de propria culpă în cazul în care ar primi despăgubiri. Însăşi ideea că inculpaţii au fost prejudiciaţi prin prelungirea procesului este îndoielnică (dar nu neapărat în logica formal juridică a CEDO) – de fapt ei au beneficiat de prelungirea procesului cîştigînd nişte ani de libertate. Singurele cu adevărat prejudiciate au fost victimele revoluţiei.

Dacă n-ar fi fost recursul în anulare, durata procesului ar fi fost de doar 3 ani (1997-2000), ceea ce ar fi un răstimp rezonabil ţinînd seamă de complexitatea cazului, şi n-ar mai fi fost probleme la CEDO.

 

Kincses Elod, avocatul lui Tokes din 1989, şi-a înregistrat candidatura în alegeri cu sprijinul unuia din fondatorii Vetrei Româneşti Octombrie 26, 2008


Kincses Elod, avocatul lui Tokes din 1989, a izbutit să obţină în instanţă anularea hotărîrii Biroului Electoral Mureş care refuzase să-i înregistreze candidatura pentru Senat în colegiul electoral 2 Mureş (zona Sovata – cu populaţie majoritar maghiară). Kincses va fi contracandidat al preşedintelui UDMR Marko Bela. Cel care l-a reprezentat pe Kincses în instanţă în acest proces a fost avocatul Ioan Sabău, unul din fondatorii Uniunii Vatra Românească. Amănunte suplimentare aici.

În 1989 Kincses Elod l-a reprezentat pe Laszlo Tokes în faţa Tribunalului Timiş,  în procesul cu episcopia reformată Oradea.

 

Politicieni, facem licitaţie: Cine dă mai multe drepturi materiale pentru anticomunişti şi recunoaşte merite anticomuniste mai multor persoane, va cîştiga concursul de anticomunism! Octombrie 25, 2008


Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 6/2008 guvernul Tăriceanu acordase drepturi similare revoluţionarilor pentru braşovenii care în 1987 manifestaseră împotriva guvernului comunist. Parlamentul a respins această ordonanţă.

Preşedintele Băsescu n-a fost însă de acord cu parlamentul şi a refuzat promulgarea legii care a respins Ordonanţa de urgenţă 6/2008, trimiţînd-o la reexaminare. Motivele preşedintelui sînt:

1. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2008 a fost emisă în scopul acordării unor compensaţii morale şi materiale luptătorilor anticomunişti, participanţi la revolta muncitorească de la Braşov, din 15 noiembrie 1987, persoane ce nu beneficiau, pînă la adoptarea acestui act normativ, decît de drepturi simbolice pentru sacrificiile depuse în lupta anticomunistă.
2. Din punct de vedere tehnic legislativ, actul normativ a fost emis de Guvern în mod greşit deoarece aduce modificări şi completări Legii nr. 341/2004, al cărei obiect de reglementare îl constituie acordarea de drepturi doar pentru participanţii la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, eveniment distinct de revolta muncitorească de la Braşov din noiembrie 1987.
3. Considerăm însă că, în vederea acordării drepturilor prevăzute de Ordonanţa de urgenţă nr. 6/2008, este necesară modificarea şi completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, nu modificarea Legii nr. 341/2004. Astfel, susţinem adoptarea de urgenţă a unui act normativ care să preia dispoziţiile privind acordarea de drepturi participanţilor la revolta muncitorească de la Braşov, cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2008, şi care să opereze modificări şi completări în mod corect legislaţiei în domeniu.
Citind dezbaterile parlamentare legate de respectiva ordonanţă, observăm că mai sînt cîteva categorii care cer drepturi similare, pentru a nu fi discriminate:

Ilie Petrescu (senator PRM): În 1981, în municipiul Motru a avut loc o grevă aproximativ de proporţia celei de la Braşov. În 1981 a venit conducerea partidului, Emil Bobu, în Motru, au fost sechestraţi şi au fost aruncate toate maşinile cu pîine care se trimiteau din judeţele Mehedinţi şi Dolj. Au fost daţi afară din unităţile miniere foarte mulţi oameni care au făcut şi puşcărie. Dacă se lucrează cu aceeaşi unitate de măsură, trebuie să fim corecţi şi cu acei minieri de la Motru din 1981, unde au fost mobilizate zece judeţe din zonele învecinate judeţului Gorj. Erau acţiunile caracterizate de sintagma „mai mult cărbune ţării” şi nu cred că numai luptătorii braşoveni trebuie să beneficieze de această facilitate dată de Guvernul Tăriceanu.

Mă întreb: de ce nu şi Valea Jiului ’77, de ce nu şi oricare alte acţiuni de acest fel din 1945 pînă în 1989?

În urma trimiterii spre reexaminare a legii, senatul a aprobat ordonanţa, dar nu prin schimbarea Decretului-Lege 118/1990 cum ceruse preşedintele, ci tot prin schimbarea Legii 341/2004.

Apare o competiţie între politicieni – care e cel mai anticomunist dintre ei. Anticomunismul politicienilor se dovedeşte prin acordarea, de la bugetul statului, a cît mai multor drepturi de anticomunist la un număr cît mai mare de oameni. Guvernul Tăriceanu are şanse să cîştige licitaţia – şi în cazul revoluţionarilor acesta susţinea (prin secretarul de stat Puiu Nicolae Fesan) acordarea drepturilor pentru 7000 de păzitori ai metroului din 23 decembrie 1989. Cică legea pentru braşovenii din ’87 nu se referă decît la 120 de oameni, dar eu cred că vor apărea minim 2000 cînd se va auzi că se pot obţine bani din participarea la manifestaţia din ’87.

Răsculaţii braşoveni din 1987 se încadrau în legea deţinuţilor politici. Aceştia primesc o indemnizaţie care depinde de numărul anilor de puşcărie. Cum răsculaţii din 1987 au perioade de detenţie relativ mici, şi indemnizaţia lor era relativ mică.

Diferenţe între revoluţia din 1989 şi Braşov ’87 există totuşi. În primul rînd de eficienţă – cei din Braşov ’87 au protestat împotriva regimului Ceauşescu, dar cu rezultate zero, pe cînd în 1989 chiar s-a izbutit răsturnarea guvernului. În al 2-lea rînd, faptul că în decembrie 1989 s-a deschis focul asupra protestatarilor, au fost peste 1000 de morţi şi 3000 de răniţi, în timp ce la Braşov ’87 şi în alte asemenea situaţii, din cîte ştiu n-a fost nimeni omorît. În al treilea rînd, există o diferenţă de imagine publică – prin acordarea titlului de „luptător în revoluţie” unui mare număr de persoane cu participare marginală la revoluţie, fapt pentru care clasa politică este responsabilă, imaginea publică a revoluţionarilor din 1989 este mai proastă decît cea a răsculaţilor braşoveni din 1987. Acest din urmă aspect se va corecta prin noua lege, căci goana după certificatele de luptător braşovean din 1987 şi previzibila acordare a acestor certificate pe criterii îndoielnice va izbuti să-i compromită şi pe braşovenii din 1987.

Şi o mică remarcă tehnică legată de textul ordonanţei despre braşoveni: La art. 1 pct. 3 se face referire la „urmaşii persoanelor care au decedat în urma revoltei”, cu precizarea că aceştia sînt soţul supravieţuitor, copiii şi părinţii (art. 18 lit. c şi art. 20 adăugate la Legea 341/2004). Aparent, precizarea este similară celei despre eroii martiri ai revoluţiei, dar la Braşov în 1987 n-a fost nimeni omorît. Însă, în cei 21 de ani trecuţi de atunci, multe persoane au murit, din pricini independente de revolta din 1987, iar ordonanţa lui Tăriceanu vrea să acorde drepturi şi rudelor acestora. Apare o discriminare faţă de cazul revoluţionarilor, în care beneficiază de drepturi doar rudele eroilor martiri ai revoluţiei (adică a celor a căror cauză a morţii e legată nemijlocit de revoluţia din 1989), nu şi rudele revoluţionarilor morţi ulterior revoluţiei din motive fără legătură cu aceasta (unii dintre aceştia n-au putut cere preschimbarea certificatului conform legii 341/2004, anume pentru că au murit). Sînt mii de asemenea cazuri, dacă se aprobă ordonanţa cu braşovenii se va putea cere apoi extinderea legii şi în cazul revoluţionarilor, că doar trebuie să eliminăm discriminările.