Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Anul 1918 şi Marea Unire, relatată de sora bunicului meu (1) noiembrie 29, 2008


Casele Efrem Mioc din Vărădia, într-o ilustrată veche. Efrem Mioc a fost străbunicul meuLivia, sora bunicului meu (Remus Mioc), născută în 26 martie 1886, a fost ultima membră a familiei mele care a locuit în satul Vărădia (Caraş-Severin, lîngă graniţa cu Sîrbia). A rămas în Vărădia pînă la sfîrşitul vieţii (28 mai 1964), trăind în casa din fotografia alăturată. În familie se spunea despre ea că a rămas fată bătrînă, fiindcă băiatul care îi făcea curte, inginerul Ion Viciu, nu s-a hotărît s-o ceară de nevastă şi nici ea n-a vrut să se mărite cu altcineva. Abia la bătrîneţe s-a măritat cu Ion Viciu, fără însă ca soţii să locuiască împreună. După moartea ei localnicii au furat multe lucruri din casă inclusiv mîncarea pregătită pentru pomana răposatei. Casa a fost apoi vîndută. Legătura familiei mele cu satul Vărădia a rămas firavă pînă după revoluţie, cînd am primit nişte pămînt agricol în acest sat, ca urmare a legilor de restituire a proprietăţilor.

În 1938 Livia Mioc (căsătorită Viciu) a fost solicitată să descrie evenimentele anului 1918 din Vărădia. A dat o declaraţie, care în prezent este în arhiva Muzeului Banatului – fondul Ilieşiu, şi care a fost publicată în mai multe cărţi care vorbesc despre evenimentele din 1918 din Banat, de pildă în „Banatul şi Marea Unire 1918” de Ioan Munteanu, Vasile Zaberca şi Mariana Sârbu, Editura Mitropoliei Banatului 1992 sau în „Banatul în memorialistica măruntă sau istoria ignorată” de Valeriu Leu şi Carmen Albert, Muzeul de istorie al judeţului Caraş-Severin 1995.

Reproduc relatarea surorii bunicului meu despre evenimentele petrecute în satul ei natal:

Înainte de Unirea cea Mare, societăţile corale, muzicale, de lectură, au ţinut vie flacăra românismului prin propagarea cîntării româneşti, prin piese teatrale jucate la diferite ocaziuni, prin cetirea de ziare româneşti etc. … Printre cei mai aprigi susţinători ai românismului şi ai pregătirii poporului pentru o viaţă culturală politică românească, amintim pe învăţătorul Petru Iorgovici, întemeietorul la 1870 şi mult timp conducătorul Reuniunii de cînt şi muzică „Unirea”; învăţătorul Gheorghe Ţunea, , de asemenea întemeietorul şi conducătorul Reuniunii „Gheorghe Ţunea”; Paul Nica, notar şi director de bancă, mai mulţi ani preşedintele şi instructorul corului Reuniunii de cînt şi muzică „Unirea”; preoţii Nicolae şi Paul Mioc; Paul Farca, întemeietorul primei fanfare ortodoxe din comună şi conducătorul – diriginte atît al corului cît şi al fanfarei Reuniunii de cînt şi muzică „Gheorghe Ţunea”. Pe teren naţional s-au distins prin dîrzenia sentimentelor româneşti: Iacob Căiman, Pan Minea Căiman, Gheorghe Cipu-Turcu, Gheorghe Mioc, Efrem Mioc, Iosif Căiman, Trifon Orăşanu, Ion Cipu, Ion Jura, Nicolae Criţu-Clenci, Traian Vuia, Ion Branca. Acesta din urmă a fost internat de unguri la Şopron ca element periculos ideii maghiare.

Dintre ziarele şi revistele româneşti, cele mai cetite au fost înainte de război: „Poporul român”, al lui Birăuţ, din Budapesta; „Tribuna” din Sibiu, mutată apoi la Arad; „Lupta” din Budapesta; „Gazeta Transilvaniei”; „Libertatea” din Orăştie; „Progresul” din Oraviţa; „Neamul românesc” a lui N. Iorga; „Luceafărul” şi „Cosînzeana”.

Pe teren economic, financiar, la stăruinţa notarului Ioan Epure, directorul băncii „Plugarul” din Cacova [azi Grădinari – nota mea] şi a lui Paul Nica, absolvent al Şcolii sup[erioare] de comerţ din Braşov, s-a pus baza în anul 1910 unui Institut de credit şi economie „Vărădiana”, al cărei director de la înfiinţare a fost Paul Nica. Institutul s-a înfiinţat cu un capital de 25000 de coroane şi ca afiliat băncii „Plugarul” din Cacova. În anul 1912 capitalul se urcă la suma de 50000 coroane. Din an în an „Vărădeana” progresează, servind cu promptitudine şi corectitudine interesele locuitorilor. Mulţi locuitori vrednici, în urma creditelor ieftine acordate de bancă şi-au cumpărat frumoase averi. Acest Institut a mai servit la sporirea economiilor, căci înainte de înfiinţarea lui, numărul deponenţilor din comună nu se urca mai mult de zece, după înfiinţarea băncii, deponenţii se măresc din an în an, aşa că la începutul războiului mondial, numărul lor ajunge la 200. Banca „Vărădeana” nu era numai un Institut de credit comercial ci era şi un sprijinitor al culturii româneşti, abonînd ziare, reviste, cumpărînd calendare şi cărţi folositoare pe care le împărţea acţionarilor şi deponenţilor. A contribuit la toate colectele pentru zidiri de biserici şi a dat ajutoare celor lipsiţi şi merituoşi. A făcut operă culturală şi naţională românească. Banca, pînă la 1918, a fost condusă de un consiliu de administraţie, constătător numai din ţărani, cinstiţi, deştepţi şi muncitori. Amintim dintre aceştia pe Simeon Branca, Ion Corbei, Vasile Sireca, Efrem Mioc sen., Efrem Mioc jun., Vasile Iorga, Pan Ianţa, Miu Labanţi, Gheorghe Petanec, Nicolae Nica etc.

Nu e deci de mirare că în astfel de comună a fost trează ideea naţională românească. Şi nu e de mirare dacă la începutul războiului atenţiunea vicleană a stăpînirii maghiare se îndreaptă asupra comunei Vărădia. Mai ales după intrarea României în război ungurii căutau în comună prin toate mijloacele spioni şi „trădători” şi vedeau astfel de oameni în aproape fiecare om mai răsărit. Oricare locuitor, bănuit de autorităţile maghiare, era pus sub pază politică ori internat. Multe şicane făcute locuitorilor cu ocaziunea împărţirii diferitelor alimente, ca zahăr, petrol, sare etc., aveau drept scop intimidarea şi aflarea de oameni slabi de suflet, cari să se facă „coadă de topor”. În felul acesta s-au aflat în comună unii – foarte puţini – cari au servit interesele ungurilor; nu-i amintim pentru că nu merită posteritatea să le reţină numele.

Cînd România declară război Austro-Ungariei, preotul Pavel Mioc, bun şi înflăcărat român, e ridicat de jandarmi în cursul serviciului divin, dus la Timişoara şi apoi internat în comuna Vepert din comitatul Şopron (Ungaria de Vest). Aici a stat pînă în luna iulie 1917. Fiind tratat neomeneşte, preotul contractează în exilul său o maladie, în urma căreia moare.

Deodată cu preotul a fost ridicat şi fruntaşul ţăran Vasile Branca, dus la Timişoara şi apoi cu un transport de 80 de români: preoţi, învăţători, învăţătoare, ţărani, internat în comuna Doborean, din apropierea Şopronului. Vina numitului, pe lîngă sentimentele sale de bun român, era şi faptul că fiul său, Vasile Branca, dezertase din armata austriacă şi trecuse, opt zile după declararea războiului, în Armata Română. (Vasile Branca, în luptele de la Jiu, ajunge prizonier în Germania. E recunoscut, adus în Ungaria, de unde scapă numai în revoluţia din 1918). Vasile Branca rămîne internat pînă la finele lunii aprilie 1917.

Cu titlul de document dăm, în original, actul primpretorului Korossy din Vîrşeţ, pentru punerea sub pază politică a celor 11 români din Vărădia:

Traducere:

De la primpretorele plăşii Vîrşeţ,

Nr. 85/Preş. 1916

În urma stării de război cu Regatul român, în interesul statului şi a decursului operaţiunii de războiu, am adus următoarea

Hotărîre:

Pun sub pază politică, în sensul dispoziţiei nr. 10962 Preş. a Min. de Interne pe: 1. Pavel Mioc; 2. Ion Alexandrescu; 3. Pavel Farca; 4. Ion Branca; 5. Efrem Mioc sen.; 6. Livia Mioc; 7. Francisc Ştepan; 8. Iosef Melina; 9. Iosif Fabian; 10. Iosif Căiman şi 11. Maria Capriţa-Boraci;

şi în acest sens:

1. Interzic ca numiţii să părăsească domiciliul lor din Vărădia fără permisiunea notarului comunal;

2. Îi oblig ca în fiecare zi la ora 12 să se prezinte la antistia comunală, care va purta o evidenţă precisă despre aceste prezentări;

3. Interzic să cerceteze birturile; nu-şi vor părăsi locuinţa de la ora 8 seara pînă la 5 dimineaţa;

4. Telegrame nu pot trimite decît cu permisiunea mea; convorbiri telefonice nu pot avea;

5. Nu pot conveni cu persoane streine numai în cazul admis de mine şi numai în prezenţa autorităţilor.

Despre toate acestea avizez consiliul comunal şi pe cei interesaţi şi-i somez să ducă la îndeplinire aceste dispoziţii căci la caz contrar vor fi pedepsiţi cu două luni închisoare şi amendă pînă la 600 coroane şi voi dispune imediata lor punere sub arest.

Contra acestei hotărîri nu este nici o cale de atac, ci numai plîngere către Ministerul de Interne.

Îndrum conducerea comunală să publice din cuvînt în cuvînt celor interesaţi această hotărîre; s-o explice şi procesul verbal despre acestea să mi-l înainteze.

Vîrşeţ, la 28 august 1916

ss Korossy, primpretore

Soldaţii întorşi de pe front în toamna anului 1918 n-au comis fapte reprobabile, parte fiindcă erau sătui de disordini, parte fiindcă se luaseră de cu vreme măsuri, pentru preîntîmpinarea oricărei disordine. În urma unei consfătuiri a fruntaşilor din jurul Oraviţei, ţinută la Banca Orăviţana din Oraviţa, s-a pus baza înfiinţării de Gărzi Naţionale în fiecare comună din Jurul Oraviţei. La această consfătuire au luat parte din Vărădia delegaţii: Remus Mioc şi Aurel C. Alexandrescu. Unii locuitori luaseră de la domeniul baronului Petru Baich 16 porci graşi şi mai multe unelte agricole. Garda Naţională adună porcii, îi taie şi carnea o vinde pentru acoperirea speselor cu întreţinerea Gărzii. În comună era o filială a societăţii „Pomăria”. Deoarece nimeni nu putea prepara rachiu din produsele proprii decît la această Societate, unde erau exploataţi fără milă, locuitorii comunei s-au năpustit asupra acestei Societăţi, vărsînd rachiul aflat în depozit, cca. 16000 litri şi spărgînd butoaiele.

Garda Naţională înfiinţează în luna octombrie şi a funcţionat pînă la intrarea în comună a sîrbilor, întîmplată la mijlocul lunei noiembrie 1918. Garda s-a înfiinţat sub controlul Comitetului Naţional local, al cărui preşedinte a fost Ioan Alexandrescu, iar secretar Aurel Alexandrescu. Comandantul Gărzii: sublocotenentul Gheorghe Velici şi Remus Mioc. […]

Deşi din comuna Vărădia au fost delegaţi să participe la Adunarea de la Alba Iulia: Ioan Alexandrescu şi George Velici, acesta din urmă îmbolnăvindu-se în locul lui participă sublocotenentul Remus Mioc. Ajungînd delegaţii Vărădiei la Timişoara, care era sub ocupaţie sîrbească, împreună cu delegaţii altor comune au fost reţinuţi într-o sală de aşteptare, pînă au scăpat trenul de Lugoj – Alba Iulia. Alt tren, în acele vremuri tulburi nu era, spre a putea ajunge la timp la Alba Iulia. Într-un moment de neatenţie, Remus Mioc, împreună cu Gheorghe Fara, se furişează din grupul reţinuţilor şi prind trenul de Arad. La Arad anunţă Comandamentul român că delegaţia bănăţeană e reţinută în gara Timişoara. Intervenţia nu are însă nici un rezultat. Cu toate acestea, delegaţii bănăţeni, prin isteţimea lor, s-au ştiut strecura vigilenţei autorităţilor. Remus Mioc a semnat procesul verbal al Adunării de la Alba Iulia, ca delegat al comunei Vărădia.

În Vărădia, în acest timp, se retrag ultimele resturi de stăpînire maghiară. Fostul notar Emil Heszler predă biroul notarial şi toate agendele comunale notarului român Traian Boroancă. Jandarmii unguri plecaseră în primele zile ale prăbuşirii, noaptea pe furiş, lăsînd biroul şi cazarma fără nici o pază.

În 1 decembrie voi publica o altă relatare a surorii bunicului meu despre anul 1918.

 

Congresul 12 PCR. Pîrvulescu: Eu nu te-am întrebat dacă n-ai fost cu arma în mînă împotriva Uniunii Sovietice! Ceauşescu: Sîngele lui Pătrăşcanu se află şi pe mîinile lui Pîrvulescu (video) noiembrie 28, 2008


Actualizare 28 noiembrie 2019: Deoarece cea de-a 2-a înregistrare, cu replica lui Ceaușescu, a dispărut între timp de pe youtube, am înlocuit-o cu altă înregistrare de pe youtube, care e mai completă, și care conține atît intervenția lui Pîrvulescu cît și replica lui Ceaușescu.

Actualizare 19 octombrie 2010: Înlocuire înregistrare de pe saitul trilulilu.ro cu înregistrare de pe youtube.

2 înregistrări video de la Congresul 12 PCR. Constantin Pîrvulescu se împotriveşte realegerii lui Ceauşescu ca secretar general al PCR.
Prima înregistrare conţine discursul lui Pîrvulescu şi replica dată acestuia de Ion Popescu-Puţuri (director la institutul de istorie a partidului), care îl laudă pe Ceauşescu.

A 2-a înregistrare prezintă replica lui Ceauşescu.

Transcriere înregistrare: (more…)

 

TVR 22 decembrie 1989. Brateş: „Elementele duşmănoase, securiştii, au otrăvit apa” (video) noiembrie 27, 2008


Actualizare 5 septembrie 2010: Înlocuire înregistrare de pe trilulilu.ro cu înregistrare de pe youtube şi trimitere la pagina TVR în decembrie 1989.

Înregistrare din transmisia TVR din 22 decembrie 1989. Teodor Brateş, cel care coordona emisiunea televizată, anunţă întîi că se primesc o mulţime de ştiri a căror autenticitate nu poate fi întotdeauna verificată, iar apoi că „elementele duşmănoase, securiştii, au otrăvit apa la Sibiu şi Timişoara”. Ştirea era falsă.

Transcriere înregistrare: (more…)

 

TVR 22 decembrie 1989. Generalul Guşă: Poziţia mea nu se judecă acuma. Mai tîrziu vom vedea cine a greşit (video) noiembrie 26, 2008


Actualizare 5 septembrie 2010: Înlocuit înregistrare de pe saitul trilulilu.ro, care nu mai funcţiona corect, cu înregistrare de pe youtube şi completat transcrierea înregistrării.

Intervenţia la TVR, în 22 decembrie 1989, a generalului Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major al Armatei, abia întors de la Timişoara, unde participase la reprimarea revoluţiei. Generalul Guşă este conştient de faptul că ar putea fi judecat pentru acţiunile sale de la Timişoara, spune: „Poziţia mea nu se judecă acum (…) Mai tîrziu vom vedea cine a greşit”. Alt fapt remarcabil în intervenţia lui Guşă este că spune că a dat de 2 zile ordin de retragere a armatei în cazărmi. Faptul era valabil doar pentru Timişoara, căci în alte oraşe armata fusese scoasă împotriva populaţiei inclusiv în data de 22. Ulterior, meritul de a fi dat la Timişoara ordinul de retragere în cazărmi a fost atribuit şi altora (Ion Coman sau Victor Stănculescu).

Transcriere înregistrare: (more…)

 

Candidaţi la alegerile parlamentare, văzuţi din punctul de vedere al revoluţiei din 1989 (2) noiembrie 25, 2008


Despre Sergiu Nicolaescu (PSD), Vasile Blaga (PD-L), Răzvan Theodorescu (PSD) şi Dănuţ Ioan Fleacă (PNL)

Referitor la alţi candidaţi vedeţi şi prima parte a articolului de pe acest blog.

Sergiu Nicolaescu candidează din partea PSD la colegiul 1 Senat Bucureşti. În legislatura 1990-1992 a iniţiat Comisia Senatorială „Decembrie 1989”. În cartea mea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” l-am numit pe Sergiu Nicolaescu „apărătorul criminalilor din decembrie 1989” (vezi aici). S-a manifestat pentru oprirea proceselor legate de revoluţie printr-o amnistie generală pe acest subiect, propunînd acest lucru cu prilejul audierii preşedintelui Ion Iliescu de către Comisia Senatorială „Decembrie 1989” (intuiţia mea îmi spune că însăşi scopul înfiinţării acelei comisii a fost crearea unui cadru pentru propunerea de amnistie). La moartea generalului-criminal Ştefan Guşă a propus în Senat un moment de reculegere în memoria acestuia. A scris mai multe cărţi despre revoluţie, puteţi citi pe acest blog recenzia la una dintre aceste cărţi – „Revoluţia, începutul adevărului”. Tot pe acest blog puteţi vedea o emisiune TV din 1996 despre revoluţie cu Sergiu Nicolaescu nervos.

Vasile Blaga este candidat PD-L la colegiul 5 Senat Bucureşti. Dînsul este posesor de certificat de luptător în revoluţie remarcat prin fapte deosebite, a dobîndit şi preschimbarea certificatului după noua Lege 341/2004, avînd acum certificatul seria LRM-B numărul 00074. După cum scria „Gardianul” din 14 decembrie 2005, „evenimentele din decembrie 1989 l-au surprins pe Vasile Blaga în funcţia de director la Întreprinderea Mecanică Hyperion din Ştei. El a devenit atunci preşedinte al CFSN-ului local, apoi vicepreşedinte al CFSN Bihor şi, din 1991, preşedinte al FSN Bihor”. Şteiul este un orăşel din judeţul Bihor unde nu sînt foarte convins că a existat vreo revoluţie. Conform Legii 341/2004 luptător în revoluţie remarcat prin fapte deosebite este cel care a ocupat şi apărat obiective de importanţă vitală pentru rezistenţa regimului totalitar. Cum în Ştei regimul totalitar, după cîte cunosc (să mă corecteze cititorii dacă greşesc) n-a organizat nici o rezistenţă, n-au existat acolo obiective de importanţă deosebită pentru rezistenţa regimului totalitar. Legalitatea atribuirii titlului de luptător remarcat prin fapte deosebite domnului Vasile Blaga mi se pare îndoielnică. Cei care au luat parte la manifestaţia de bucurie declanşată în Ştei la aflarea veştii fugii lui Ceauşescu ar merita titlul pur onorific de „participant la revoluţie”, prevăzut de art. 3 alin. 1 pct. c din Legea 341/2004, o diplomă care s-o arate la nepoţi şi atît. „Remarcat prin fapte deosebite” înseamnă altceva, nu o spun eu, o spune legea.

Interesant că pe vremea alegerilor pentru primăria Bucureştilor s-a făcut scandal în presă despre contracandidatul de atunci a lui Vasile Blaga, adică Sorin Oprescu, care îşi luase certificat de revoluţionar. Presa deontoloagă de pe malurile Dîmboviţei uitase să precizeze că Vasile Blaga se afla în exact aceeaşi situaţie. De asemenea, uitase să amintească că lui Sorin Oprescu i s-a respins preschimbarea certificatului de revoluţionar după verificările cerute de Legea 341/2004. O respingere justificată, căci faptele lui Oprescu se rezumau la acordarea de îngrijiri medicale răniţilor revoluţiei, conform meseriei sale de medic, şi la apărarea de „terorişti” a spitalului unde lucra, spital care pe bună dreptate nu a fost considerat „obiectiv de importanţă vitală pentru rezistenţa regimului totalitar”.

Răzvan Theodorescu candidează din partea PSD la colegiul 2 Senat Bucureşti. Dînsul a fost director al Radioteleviziunii în 1990, perioadă în care aceasta avea monopolul informaţiei (nu apăruseră încă televiziuni particulare) şi în care s-a lansat lozinca „aţi minţit poporul cu televizorul”. Printre informaţiile difuzate de televiziunea română în acea perioadă se numără cea cu drogurile şi bancnotele false găsite în sediul partidelor de opoziţie. Din 2004 Răzvan Theodorescu a fost numit de Ion Iliescu în colegiul naţional al Institutului Revoluţiei Române. După cum scrie saitul Victor Stănculescu, Răzvan Theodorescu este unul dintre cei care au iscălit cererea de graţiere a lui Victor Stănculescu.

Dănuţ Ioan Fleacă candidează din partea PNL la colegiul 5 Senat Bucureşti. În revista „Totuşi Iubirea” nr. 25/1991 (condusă de Adrian Păunescu) acesta a iscălit un apel în favoarea unei amnistii generale pentru crimele din decembrie 1989. Faptul l-am consemnat în articolul „Înteţirea propagandei pentru o amnistie” din ziarul „Renaşterea Bănăţeană” din 28 iunie 1991.

 

Cică Măgureanu a scris o carte cu dezvăluiri supărătoare pentru Ion Iliescu noiembrie 24, 2008


Zarvă mare în mass-media şi în internetul românesc: Virgil Măgureanu, fostul şef al SRI din perioada preşedinţiei lui Ion Iliescu, a scos o nouă carte în care, dialogînd cu Alex Mihai Stoenescu (ale cărui cărţi despre 1989 le-am comentat deja pe acest blog), face cică nişte dezvăluiri supărătoare pentru Ion Iliescu.

magureanu-iliescuN-am citit cartea deci comentez aici doar pe baza celor apărute în presă şi pe internet. Am citit însă raportul SRI despre revoluţie din 1994, făcut cînd la conducerea SRI era Virgil Măgureanu, şi erau aceleaşi teorii despre agenturile străine pe care le văd şi acum menţionate. Am cerut atunci, la o conferinţă de presă a asociaţiei „17 Decembrie”, destituirea lui Măgureanu pentru falsificarea istoriei revoluţiei (citiţi sinteza conferinţei de presă din 25 august 1994). Nici un politician nu m-a susţinut. După venirea la putere a lui Emil Constantinescu în 1996 am avut surpriza să văd că Măgureanu e păstrat la conducerea SRI. În decembrie 1996, la aniversarea revoluţiei, pe cînd CDR-ul era încă în luna de miere cu alegătorii, am blestemat pe cei care continuă să-l susţină pe Măgureanu. Abia după ce revista „22” din 21 ianuarie 1997 a publicat cuvîntarea mea şi s-a declanşat o polemică legată de aceasta cu Vasile Popovici („22” din 28 ianuarie respectiv 11 februarie 1997), Măgureanu a fost schimbat.

Pe blogul lui Ion Iliescu văd dedicaţia olografă pe care Virgil Măgureanu i-o dă fostului preşedinte, exact pe cartea cică „incomodă” pentru acesta: „Domnului Preşedinte Ion Iliescu, omul care a făcut istorie atunci cînd toţi ceilalţi nu se aflau la înălţimea ei”. Stau şi mă minunez, cum îşi închipuie unii „analişti” că această carte ar avea ceva anti-Iliescu în ea? Se doreşte legendarea lui Măgureanu ca oponent a lui Iliescu? N-au fost oare în aceeaşi gaşcă în 1989?

Măgureanu, cînd scrie că încă din a doua jumătate a anilor ’70 se ştia că succesorul lui Ceauşescu va fi Ion Iliescu, sugerează că în decembrie 1989 nu exista altă opţiune decît Iliescu. Am îndoieli asupra acurateţii acestei interpretări, care în nici un caz nu e deranjantă pentru fostul preşedinte.

Răzvan Vintilescu de la „Cotidianul” salută anticomunist dezvăluirile lui Măgureanu. Vintilescu e deranjat de „ideea tîmpă că tocmai în acea zi din decembrie 1989 s-a trezit brusc tot poporul român să ţipe de durere, cînd pînă atunci a dormit în post de frică” şi e mulţumit că în cartea sa Măgureanu combate această idee, susţinînd că răsturnarea lui Ceauşescu a fost pusă la cale de KGB şi CIA.

Poporul român nu s-a trezit nicidecum brusc la revoluţie. În 15 decembrie 1989 s-au adunat cîţiva lîngă casa lui Laszlo Tokes, în 16 au fost mai mulţi, dar încă puţini faţă de populaţia oraşului. Coloana de demonstranţi din 16 a mers pe lîngă nişte întreprinderi şi prin complexul studenţesc ca să provoace o ieşire masivă în stradă a muncitorilor şi studenţilor, dar n-a izbutit. Abia în 21 revoluţia s-a extins la Bucureşti, unde a început tot cu o mînă de oameni. Trezirea în masă a bucureştenilor a fost abia în 22 decembrie, la o săptămînă după începutul de la Timişoara. Pentru timişoreni, senzaţia nu a fost că poporul s-a trezit „brusc” ci că s-a trezit încet şi cu greu. Mă uimeşte Vintilescu care lansează teoria trezirii bruşte pentru a avea ce să combată după aceea.

Un alt ziarist cunoscut pentru anticomunismul şi antifesenismul său, Victor Roncea de la „Ziua”, scrie despre „profesionalismul extrem” şi „acribia” care ar caracteriza respectivul volum.

gratieremagureanu_0001Scriam după condamnarea generalilor Chiţac şi Stănculescu că gratiereiliescu_0001mai avem o problemă rămasă de lămurit: teroriştii de după 22 decembrie 1989. Remarc că atît Ion Iliescu cît şi Virgil Măgureanu au iscălit cereri pentru graţierea lui Victor Stănculescu. Mi se pare foarte convenabil pentru cei care au preluat puterea în decembrie 1989 să se răspîndească în opinia publică teoria că nişte misterioşi agenţi KGB neidentificabili au fost vinovaţi de morţii de după 22 decembrie. Asfel, pot scăpa de răspundere adevăraţii vinovaţi, care sînt români. Cartea lui Măgureanu este parte din diversiunea fesenistă începută în 22 decembrie 1989, cu scopul de a scăpa de răspundere criminalii din 1989, iar criticile de suprafaţă faţă de Ion Iliescu care se găsesc în carte sînt doar o stratagemă pentru mărirea credibilităţii.

Urmăreşte: Înregistrare video cu discursul lui Măgureanu la lansarea cărţii sale, pe saitul ziarului „Ziua”

Vezi şi:

Raportul SRI din 1994 despre revoluţie, de pe vremea lui Virgil Măgureanu

– despre Alex Mihai Stoenescu, coautorul cărţii lui Măgureanu, recenzii la volumele sale anterioare despre revoluţia din 1989:

“Prejudecăţile birocratice ale lui Alex Stoenescu” – comentariu la primul volum al acestuia despre revoluţie – “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)”, Editura Rao Bucureşti, 2004.
“Securitatea în revoluţia din 1989, după părerea lui Alex Stoenescu” – comentariu la capitolul “Departamentul Securităţii Statului la începutul revoluţiei” din “Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (II)”, Editura Rao Bucureşti, 2005.
Greşita distincţie a lui Alex Stoenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (I) – prima parte a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)
Greşita distincţie a lui Alex Stonenescu: “diversiune” şi “revoltă populară” (2) – a 2-a partea a comentariului la capitolul „Lovitura principală – Bucureşti 21 decembrie 1989” şi la alte referiri despre începutul revoluţiei din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)
Căderea lui Ceauşescu, văzută de Alex Stoenescu – Comentariu la partea legată de căderea lui Ceauşescu din „Istoria loviturilor de stat în România” vol. IV (II) de Alex Mihai Stoenescu (Editura Rao 2005)

 

Raportul SRI din 1994 despre revoluţie, de pe vremea lui Virgil Măgureanu noiembrie 23, 2008


(sinteză a conferinţei de presă a asociaţiei „17 Decembrie” din 25 august 1994; a fost publicată în cartea mea „Falsificatorii istoriei” în 1994, republicată în 1995 şi 1999, iar din 2000 am publicat-o şi pe internet. Faţă de varianta deja publicată pe internet acum am adăugat facsimilele unor documente, lincuri la materiale de pe internet care dovedesc unele afirmaţii şi am folosit diacritice)

Raportul SRI despre revoluţie se prezintă ca un amestec al unor informaţii reale, dar vechi, şi unele dezinformări.

În partea despre Timişoara a raportului dezinformarea şi reaua credinţă sînt mult mai evidente. Unul din procedeele folosite este prezentarea unor informaţii nerelevante şi trecerea sub tăcere a informaţiilor relevante.

De pildă, se spune în raport că acţiunile forţelor de ordine de la Timişoara „s-au soldat cu reţinerea a circa 180 de participanţi, pînă la data de 17.12.89, ora 4,40”. De 2 ori se pomeneşte în raport numărul de 180 de arestaţi. Niciodată nu este pomenit numărul total al revoluţionarilor timişoreni arestaţi, care, conform datelor Procuraturii, este de 978.

img_0005Dacă scopul raportului SRI era să ajute cititorul să-şi facă o imagine corectă, obiectivă, despre ceea ce s-a întîmplat la Timişoara, ar fi trebuit să apară în raport numărul total al arestaţilor (adică 978). Se pare însă că nu informarea corectă şi obiectivă este scopul raportului SRI. Credem că este vorba aici de o încercare de minimalizare a acţiunilor represive duse de Ministerul de Interne.

Dacă se încearcă minimalizarea represiunii, în schimb este exagerată violenţa manifestanţilor.

În întreg raportul se pune un accent disproporţionat de mare pe cazurile în care reprezentanţi ai forţelor de ordine au fost agresaţi de manifestanţi. Modul în care aceste cazuri sînt prezentate constituie de fapt o încercare indirectă, voalată, de contestare a legitimităţii revoluţiei şi de justificare a represiunii.

În cazul evenimentelor din Timişoara raportul SRI nu se sfieşte să născocească situaţii inexistente. De pildă: „Provocarea armatei este susţinută de situaţiile în care militarii au fost agresaţi, acţiuni soldate cu răniţi şi chiar morţi”. Se spune de morţi la plural, deci trebuie să fi fost mai mulţi.

Asociaţia „17 Decembrie” a cerut Procuraturii să precizeze cîţi militari au fost omorîţi sau răniţi la Timişoara între 16-22 decembrie, înainte de aşa-zisa luptă cu teroriştii, şi cîte din aceste cazuri se datorează altercaţiilor dintre demonstranţi şi forţele de ordine.

Procuratura ne-a răspuns: „În perioada 16.12.-22.12.1989, ora 14,00, în municipiul Timişoara nu a fost înregistrat nici un militar decedat, în schimb au fost răniţi un număr de 12 militari. Deşi s-au efectuat cercetări în toate cazurile, pînă în prezent nu se cunosc împrejurările în care aceştia au fost răniţi”.

militari răniţi

Aşadar, afirmaţia din raportul SRI cu privire la acţiunile de provocare a armatei la Timişoara, care ar fi dus la omorîrea unor militari, este mincinoasă. Remarcăm similitudinea dintre această dezinformare din raportul SRI şi o dezinformare din raportul lui Sergiu Nicolaescu, în care se spune ca în noaptea de 21/22 decembrie 1989 la Bucureşti ar fi fost omorîţi 16 militari. Aceste minciuni sînt răspîndite cu scopul de a justifica represiunea.

Revista „România Mare” a scris, în repetate rînduri, despre militarii decapitaţi şi arşi de vii la Timişoara, în decembrie 1989. Ziarul „Armata României”, publicaţie editată de M.Ap.N., a scris şi el despre revoluţionarii timişoreni experţi în decapitarea soldaţilor într-o singură secundă. Dacă raportul SRI n-ar fi pomenit despre existenţa unor militari morţi în primele faze ale revoluţiei timişorene, anumite cercuri politice ar fi suferit o pierdere de credibilitate. Cei care au început cu minciuna trebuie să continue cu minciuna pînă la capăt, altfel îşi pierd credibilitatea.

Un lucru este sigur: numărul infim al reprezentanţilor forţelor de ordine care au fost răniţi, dacă îi raportăm la cei 73 de morţi, 296 de răniţi şi aproape 1000 de arestaţi din rîndul revoluţionarilor. Este o dovadă a reţinerii admirabile de care au dat dovadă timişorenii.

Nu tăgăduim faptul că, poate, şi revoluţionarii au săvîrşit unele excese. S-ar putea vorbi, de pildă, de un exces de blîndeţe.

Insultătoare pentru revoluţionari este aprecierea, nesusţinută de dovezi, că blocarea tramvaielor în Piaţa Maria în 16 decembrie s-a făcut de catre „persoane printre care se aflau şi mulţi indivizi cunoscuţi ca făcînd parte din lumea interlopă a oraşului”.

Şi revoluţionarii bucureşteni din Piaţa Universităţii sînt insultaţi, spunîndu-se despre ei că au fost drogaţi.

Dacă tot restul raportului SRI ar fi ireproşabil, numai pasajul despre revoluţionarii drogaţi ar fi suficient pentru a cere destituirea lui Virgil Măgureanu.

O altă caracteristică a raportului este încercarea de a dovedi punerea la cale din străinătate a evenimentelor de la Timişoara. Nu se dă însă nici o dovadă concludentă în acest sens.

Se dă exemplul cu consulul iugoslav Mirko Atanatkovici, chipurile, „infiltrat intr-o agentură a serviciilor speciale ungare”. Cazul e arhicunoscut la Timişoara. Iniţiativa implicării consulatului iugoslav a aparţinut revoluţionarilor care duseseră tratative cu primul ministru Constantin Dăscălescu. A fost o tactică a revoluţionarilor de a face cunoscut în străinătate ce se întîmpla la Timişoara, şi dacă consulul iugoslav a sprijinit asta, îi mulţumim. Domnul Atanatkovici a primit şi titlul de cetăţean de onoare al Timişoarei.

Se mai scrie în raport că o persoană, cunoscută ca agent sovietic, a contactat mai mulţi „intelectuali filosovietici din Timişoara (participanţi la evenimente)”, iar apoi, în 21 decembrie, a luat legătura cu ambasada URSS.

Nu este nominalizată persoana-agent sovietic, şi nici acei intelectuali filosovietici din Timişoara. Nu se spune nici în ce a constat participarea acestora la evenimente. În Timişoara avem vreo 200000 de „participanţi la evenimente”. Spunînd despre cineva că a participat la evenimente nu dovedeşti mare lucru.

Tare vigilent se mai arată SRI-ul cu „intelectualii filo-sovietici din Timişoara”. Nici un cuvinţel însă despre încercarea de a chema trupele ruseşti în ţară dupa 22 decembrie.

În problema teroriştilor observăm repetarea tacticii de prezentare a informaţiilor nerelevante şi ocolire a informaţiilor relevante.

De pildă, se scrie: „Unii din reprezentanţii puterii nou constituite au preluat si proliferat o serie de zvonuri, cărora le dădeau credibilitate tocmai prin poziţia lor; spre exemplu, preşedintele Consiliului Judeţean FSN Constanţa, Barbu Dinescu, s-a aflat la originea zvonului privind otrăvirea apei potabile”.

Este o informaţie interesantă, dar nerelevantă. Relevant este faptul că Ion Iliescu personal, în cuvîntarea ţinută la televiziune în 23 decembrie 1989, vorbea despre teroriştii care trag din orice poziţie. Cuvîntarea a fost văzută de milioane de telespectatori şi reprodusă apoi de multe ziare (de pildă, de „Luptătorul Bănăţean” din 24 decembrie). Dar despre asta, raportul SRI nu zice nimic.

Se evită nominalizarea unor persoane cu o contribuţie importantă în diversiunea teroristă dar care s-au remarcat în acea perioadă ca fiind stăpînite de ideea fixă că neapărat Ion Iliescu trebuie să umple vidul de putere rămas după fuga lui Ceauşescu. Nu se scrie nimic despre Teodor Brateş, care a condus emisia televizată din 22 decembrie, şi care a dezinformat milioane de telespectatori. Oare din cauză că Teodor Brateş este cel care l-a prezentat la televiziune pe Ion Iliescu?: „Stimaţi telespectatori, avem marea bucurie de a găzdui aici în studio pe Ion Iliescu. Domnul Iliescu este fiul unui revoluţionar, unui patriot, el însuşi patriot” (vezi „Revoluţia română în direct”, volum editat de TVR, 1990, coordonator Mihai Tatulici, pag. 41).

Nu se spune nimic despre Sergiu Nicolaescu, care în 22 decembrie a lansat zvonul că clădirea C.C. este minată.

Nu se spune nimic despre Cazimir Ionescu, care a spus la televiziune: „O coloană blindată motorizată se îndreaptă spre Piteşti pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervoarele de cianură, barajul de la Curtea de Argeş! Odată cu căderea acestor puncte, oraşul Piteşti poate să dispară complet de pe harta ţării!” („Revoluţia română în direct”, pag. 61) [sau aici pe acest blog].

Nu sînt nominalizaţi principalii dezinformatori, care au încă o poziţie în viaţa politică românească. În schimb ni se oferă exemple nerelevante de persoane labile psihic care, sub influenţa celor văzute la TVR, au răspîndit zvonuri false despre terorişti.

Ca urmare a raportului SRI, credem că se impune:

– destituirea domnului Virgil Măgureanu, care a avizat acest raport.

– nominalizarea persoanelor care au scris secţiunea despre Timişoara a raportului.

– înlăturarea acestora din SRI.

Notă: cererile asociaţiei „17 Decembrie” de destituire a persoanelor vinovate de raportul SRI sus-amintit au rămas fără ecou printre politicieni.

 

TVR 22 decembrie 1989. Marinescu: Securiştii trag asupra salvărilor. Brateş: La Sibiu armata cere ajutor, aviaţia să intervină, să nu continue măcelul (video) noiembrie 22, 2008


Actualizare 5 septembrie 2010: Înlocuit înregistrare de pe saitul trilulilu.ro, care nu se mai putea vedea, cu înregistrare de pe youtube şi pus trimitere la pagina TVR în decembrie 1989.

Transcrierea înregistrării: (more…)

 

TVR 22 decembrie 1989: Brateş: La Sibiu armata nu mai are muniţie. Trupele de securitate atacă unităţile militare (video) noiembrie 21, 2008


Actualizare (5 septembrie 2010): Înlocuit înregistrare de pe saitul trilulilu.ro (care nu se mai vedea cum trebuie) cu înregistrare de pe youtube şi adăugat trimiteri la alte articole de pe acest blog.

Sibiul este unul din oraşele martir ale revoluţiei din 1989. S-au înregistrat aici 101 morţi, din care 99 sînt de după fuga lui Ceauşescu din 22 decembrie 1989, în timpul aşa-zisei lupte cu „teroriştii” (Ioan Pitulescu, Marin Lazăr şi alţii – „Anul nou se naşte în sînge”, Editura Universal Pan, Bucureşti 1998, pag. 422). Prin televiziune s-a anunţat în repetate rînduri că unităţile armatei din Sibiu sînt atacate de trupele de securitate. Astfel, s-a creat imaginea armatei care apără eroic revoluţia. Unul din cei mai activi răspînditori ai acestor zvonuri la TVR este Teodor Brateş, pe care-l puteţi vedea în înregistrarea video de mai jos şi în alte înregistrări care vor fi prezentate pe acest blog. Teodor Brateş este şi cel care l-a prezentat telespectatorilor în 22 decembrie 1989 pe Ion Iliescu, ca „fiul unui patriot, unui revoluţionar, el însuşi patriot”.

img_0001Sediul Inspectoratului M.I. din Sibiu se afla la vreo 30 de metri de unitatea militară 01512 a M.Ap.N. condusă de Aurel Dragomir. În condiţiile în care asupra sediului M.I. se deschisese focul, o parte din miliţieni au fugit spre unitatea militară din apropiere, sărind gardul, considerînd că acolo vor fi în siguranţă. Această întîmplare a fost considerată ca atac asupra unităţii militare. O parte din respectivii miliţieni au fost împuşcaţi înainte, în timpul sau imediat după ce săriseră gardul U.M. 01512 (19 morţi enumeraţi de cartea „Anul nou se naşte în sînge”). Într-un singur caz s-a dovedit că unul din aceşti miliţieni a deschis focul asupra militarilor U.M. 01512 – maiorul Ioan Bunda, care după ce a sărit gardul l-a împuşcat în picior pe lt.-maj. Ioan Rusanda. Cazul Bunda a fost prezentat opiniei publice la TVR imediat după demonstraţia din 12 ianuarie 1990, cînd se auziseră întrebări din mulţime pe subiectul „cine au fost teroriştii?” şi era nevoie să se prezinte opiniei publice un terorist. Este, din cîte ştiu, singurul caz concret de „terorist” descoperit de justiţia română.

Citez din declaraţia colonelului Gheorghe Moldovan, dată Procuraturii Militare Braşov în 19 iunie 1990: „Întrucît la televiziune se comunicase că securitatea a tras (…) am luat legătura cu Televiziunea Română şi i-am informat care este realitatea. Le-am spus că armamentul este adunat într-o magazie, fiind asigurat. Asta se întîmpla în jurul orei 14,30-15,00. Pentru că de la televiziune, urmare discuţiei avute, nu s-a dat nici un comunicat sau dezminţire, eu personal l-am contactat telefonic pe generalul Victor Stănculescu, informîndu-l despre ceea ce se întîmpla şi rugîndu-l să dea dispoziţie lt.-col. Dragomir să vină să ne preia, că nici unul dintre noi nu are posibilitatea să facă uz de armă, acestea fiind – aşa cum am arătat – depozitate şi încuiate. Eu am făcut apoi legătura generalului Victor Stănculescu – mai precis centralista Tatu Victoria – cu lt.-col. Dragomir, în două rînduri, fără însă a cunoaşte conţinutul convorbirii. Cert este faptul că focul nu a încetat” („Anul nou se naşte în sînge”, pag. 102).

Sediul securităţii şi miliţiei din Sibiu a fost distrus de tirurile unităţii M.Ap.N., iar mulţi securişti şi miliţieni au fost ucişi sau luaţi prizonieri de către unitatea militară condusă de Aurel Dragomir. Pentru aceasta, în 1999 colonelul Aurel Dragomir a fost trimis în judecată sub învinuirile de instigare la omor deosebit de grav, omor cu intenţie indirectă, participare la omor deosebit de grav, tratamente neomenoase, distrugere calificată şi neglijenţă în serviciu, pe baza unui rechizitoriu întocmit de procurorul Dan Voinea (recent destituit de procuroarea generală Codruţa Kovesi).

Aurel Dragomir este acuzat în cartea lui Constantin Vasile „Noi am fost teroriştii?!” că, în dimineaţa de 21 decembrie 1989 ar fi spus, într-un discurs ţinut în faţa întregului efectiv al unităţii militare pe care o conducea: „Momentul istoric ne cere să tragem în popor”.

Transcrierea înregistrării: (more…)

 

Boicotarea comisiei senatoriale „decembrie 1989” de către Asociaţia „17 Decembrie” noiembrie 20, 2008


Pe vremea cînd mă ocupam, în cadrul Asociaţiei „17 Decembrie” a răniţilor şi familiilor îndoliate din revoluţie Timişoara de „Comisia pentru Adevăr şi Dreptate”, am organizat boicotarea activităţii Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”. Motivul boicotării a fost lipsa unui răspuns mulţumitor la nişte cereri anterioare ale Asociaţiei „17 Decembrie” adresate respectivei comisii senatoriale. Mai jos republic un articol publicat în ziarul „Timişoara” din 9 decembrie 1993 în care explicam motivele boicotului. Respectivul articol l-am reprodus şi în cartea mea „Falsificatorii istoriei”.

Boicotarea comisiei senatoriale „decembrie 1989” de către Asociaţia „17 Decembrie”

-expunere de motive-

Aşa cum opinia publică a fost informată, asociaţia „17 Decembrie” a hotărît ca membrii ei să nu depună mărturii în faţa Comisiei Senatoriale „decembrie 1989” pînă cînd aceasta nu va accepta îndeplinirea anumitor condiţii. Motivele acestei atitudini sînt nedumeririle asociaţiei „17 Decembrie” legate de activitatea de pînă acum a Comisiei Senatoriale.

O primă nedumerire e legată de scopul acestei comisii. Oficial s-a declarat că se urmăreşte „aflarea adevărului despre revoluţie”.

Ne punem întrebarea: de ce vor domnii senatori să afle adevărul despre revoluţie? Este vorba de dorinţa satisfacerii unei curiozităţi platonice? Atunci, precizăm: membrii asociaţiei „17 Decembrie” n-au avut şi nu au nici un fel de curiozitate platonică legată de istoria revoluţiei. Ceea ce preocupă asociaţia noastră este tragerea la răspundere a celor vinovaţi de crimele din decembrie 1989.

Pentru a fi mai lesne înţeleşi vom da un exemplu: încă din 1990 se ştie că acţiunea militară din Calea Girocului, în urma căreia au rezultat un mare număr de morţi şi răniţi, a fost poruncită de generalul Ştefan Guşe. Printre morţi a fost, de pildă, fetiţa Cristina Lungu, în vîrstă de 2 ani. Generalul Guşe însuşi a recunoscut ordinul dat. Pe noi nu ne interesează ca, în urma cercetărilor Comisiei Senatoriale, să fie dezvăluite lucruri care, de fapt, sînt cunoscute încă din 1990. Ceea ce vrem este ca generalul Guşe să fie tras la răspundere pentru faptele sale.

Punctul trei alineatul întîi din manifestul „A căzut tirania!”, tipărit la Timişoara în 22 decembrie 1989, preciza: „Cerem cu fermitate să fie traşi la răspundere cei care au dat ordin să se tragă în popor”. În opinia noastră tragerea la răspundere a criminalilor din decembrie 1989 trebuie să se faca indiferent de motivele care i-au determinat pe aceştia să săvîrşească acţiunile criminale.

Există o incompatibilitate între revendicările asociaţiei „17 Decembrie” şi propunerea făcută de dl Constantin Ticu Dumitrescu, fost preşedinte al Comisiei Senatoriale, de a se acorda impunitate acelor persoane implicate în reprimarea revoluţiei care se autodenunţă. Asociaţia „17 Decembrie” doreşte să se asigure că din activitatea Comisiei Senatoriale au fost eliminate principiile pe care dl. Constantin Ticu Dumitrescu a încercat să le impună.

Totodată, nu putem rămîne indiferenţi faţă de dezinformarea opiniei publice prin rapoartele precedente ale Comisiei Senatoriale, alcătuite de dl. Sergiu Nicolaescu. Ne referim la:

1. Afirmaţia despre existenţa a 16 militari omorîţi la Bucureşti în noaptea de 21/22 decembrie 1989.

2. Afirmaţia despre existenţa a „peste 100” de cetăţeni originari din oraşul Tg. Mureş printre persoanele arestate la Timişoara în timpul revoluţiei.

3. Aprecierea pagubelor din decembrie 1989 la Timişoara la „peste 5 miliarde lei”.

Menţionăm că, la cererea noastră, prima afirmaţie a fost dezminţită implicit de dl. Sergiu Nicolaescu, în revista „Românul” din 8-14 martie 1993. Apreciem că aceasta nu e destul, fiind necesară o dezminţire explicită răspîndită prin toate mijloacele de informare în masă care au difuzat rapoartele Comisiei Senatoriale, şi însoţită de o notă explicativă a domnului Sergiu Nicolaescu, care să lămureasca motivele apariţiei acestei dezinformări.

În legătura cu a 2-a afirmaţie, dl. Nicolaescu a încercat indirect să tăgăduiască că ar fi făcut-o, falsificînd, în numărul amintit din revista „Românul”, un citat din propriul său raport (prin omiterea aprecierii numerice), ceea ce face îndoielnică buna-credinţă a domniei sale.

Aprecierea pagubelor revoluţiei timişorene a fost justificată de dl. Nicolaescu prin faptul că s-a citat din mărturia lui Niculescu Mizil. Acceptăm scuza, însă cerem Comisiei Senatoriale să declare fără echivoc că aprecierea domnului Niculescu Mizil este greşită.

Toate acestea au fost cerute Comisiei Senatoriale încă din martie 1993. Ulterior, asociaţia „17 Decembrie” a informat despre aceste revendicări şi pe noul preşedinte al Comisiei Senatoriale, dl Valentin Gabrielescu. Pînă acum domnia sa nu a binevoit să răspundă cererilor noastre.

Mărturisim că, de multă vreme, asociaţia „17 Decembrie” are îndoieli asupra dorinţei oamenilor politici de a-i trage la răspundere pe criminalii din decembrie 1989. O serie de fapte care, după opinia noastra, sînt scandaloase, au trecut aproape neobservate de domnii politicieni. Enumerăm cîteva:

-desfiinţarea, fără explicaţii, a primei comisii de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989 din Timişoara;

-desfiinţarea Comitetului de Acţiune pentru Democratizarea Armatei, a cărui vină era susţinerea necesităţii pedepsirii celor implicaţi în reprimarea revoluţiei;

-trecerea în rezervă a unor cadre militare care se manifestaseră activ pentru tragerea la răspundere a ucigaşilor din decembrie ’89;

-declanşarea, în săptămînalul „Armata Poporului”, oficios al M.Ap.N., a unei campanii de presă în favoarea teoriei legitimităţii reprimării revoluţiei;

-falsificarea istoriei revoluţiei de către persoane cu funcţii de răspundere în stat (inclusiv membri ai guvernului).

Problemele enumerate, care în anul 1990 au provocat la Timişoara manifestaţii cu zeci de mii de participanţi şi chiar o grevă, în decembrie 1990, nu au izbutit însă să determine nici măcar o interpelare in parlament (nici chiar din partea actualului preşedinte al Comisiei Senatoriale, dl. Valentin Gabrielescu, care la acea vreme era deputat de Timiş). Doar după încercarea de molestare a fostului deputat Claudiu Iordache (decembrie 1990), unii parlamentari au început să manifeste interes faţă de aceste probleme (mai ales dl Claudiu Iordache), luările lor de poziţie limitîndu-se însă la generalităţi de tipul „cerem adevărul despre revoluţie”.

Spre părerea de rău a asociaţiei „17 Decembrie”, problemele enumerate nu au fost menţionate nici în campania electorală din septembrie 1992. Pentru această stare de lucruri vinovaţi sîntem noi, membrii asociaţiei „17 Decembrie”, fiindcă nu am ştiut să explicăm ce vrem la un nivel accesibil domnilor politicieni. În viitor vom încerca să ne reparăm greşeala.

Urmăreşte, pe acelaşi subiect: Emisiune TV despre revoluţia din 1989 cu Sergiu Nicolaescu nervos