Despre autori
Andrei Ursu, este fiul disidentului anticomunist Gheorghe Ursu, ucis în beciurile Securității, în anul 1985.
De profesie inginer în domeniul informaticii, în anul 2021 a fost numit director ştiinţific al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 de unde a fost demis după doar un an. Este membru fondator al Fundației „Gheorghe Ursu”. Este interesat de problematica istoriei represiunii din perioada comunistă și a Revoluției. În afară de această carte, în 2022 a publicat, la Editura Polirom şi volumul Căderea unui dictator. Război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989, acest volum fiind şi un motiv al demiterii sale de la IRRD. Începând cu 2017 a publicat în Contributors.ro o serie de studii (Cosmetizarea «patriotică» a unui criminal , serie de trei studii). Alte studii în colaborare cu Mădălin Hodor (Lupta de rezistență a Securității. Planul si implementarea sa la Revolutie în Revolutia din 1989. Învinși și învingători, Editori: Anneli Ute Gabany, Andrei Muraru, Alexandru Muraru, Daniel Şandru, Polirom, 2020) şi Roland O Thomason (Scurtul moment al adevărului şi începutul mistificării Revoluţiei: anul 1990, în România – de la comunism la postcomunism. Criză, transformare, democratizare, Anuarul IICCMER, vol. XIV-XV (2019-2020), Editori: Dalia Bathory, Ştefan Bosomitu, Cosmin Budeancă, Polirom 2020) şi cu Noua Revistă de Drepturile Omului („Discernămîntul politic şi juridic” al Securităţii. Deghizările represiunii în timpul regimului Ceauşescu. Noua Revistă de Drepturile Omului, 2018).
Roland O. Thomasson
Este cercetător independent în Statele Unite ale Americii. Deține un doctorat în științe politice. A publicat numeroase studii şi documente despre perioada comunistă şi în special din decembrie 1989 pe blogul său personal (linc). A colaborat cu Andrei Ursu în realizarea unor studii despre activitatea Departamentului Securităţii Statului (DSS).
Mădălin Hodor
Absolvent al Facultăţii de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi studii postuniversitare aprofundate cu specializarea în istorie medievală universală. Din anul 2000 este cercetător la Consiliul Naţional pentru Cercetarea Arhivei Securităţii (CNSAS), realizând în această calitate mai multe studii (Cadrele Securității, 1948-1989, Istoria spionajului românesc de la Al Doilea Război Mondial la Revoluția din Decembrie 1989 și Revoluția Română din Decembrie 1989.). A fost implicat în mai multe scandaluri legate de activitatea publicistică.
Recenzia cărții:
Cartea vine în totală contradicţie cu rechizitoriul realizat de Secţia Parchetelor Militare (SPM), cu o singură excepţie şi anume un consens în afirmaţia că nu au existat agenţi străini implicaţi în desfăşurarea evenimentelor din decembrie 1989.
Ce susţine parchetul? Procurorii militari afirmă că începând cu dupăamiaza zilei de 22 decembrie 1989, structura DSS – ului a fost dezarmată şi subordonată MApN-ului, practic fiind dizolvată. Astfel, evenimentele de după fuga lui Ceauşescu au fost organizate de cei care au preluat puterea, respectiv de grupul format de Ion Iliescu cu scopul de a prelua şi consolida noua putere. Prin confecţionarea teroriştilor care doreau să îl elibereze pe Ceauşescu şi a luptei duse de armată împotriva lor, se evita posibilitatea ca populaţia să protesteze împotriva noului regim şi justifica şi măsura luată ca dictatorul să fie judecat, condamnat şi executat de urgenţă. Procurorii consideră că nu au existat terorişti, victimele de după 22 fiind rezultatul unui foc fractricid orchestrat de ofiţeri din vârful MApN-ului care au colaborat cu gruparea care a preluat puterea, Frontul Salvării Naţionale (FSN), condus de Ion Iliescu.
Autorii acestei cărţii au o cu totul altă interpretare asupra evenimentelor din decembrie 1989.
Susţin ideea că teroriştii au existat, ei fiind din structurile DSS-ului şi că Securitatea nu a depus complet armele şi muniţia din dotare până la începutul lui ianiare 1990. Mai mult, toate aceste acţiuni ale teroriştilor au făcut parte dintr-un plan complex pregătit din timp, o luptă de rezistenţă pusă la cale de către Securitate la ordinul lui Nicolae Ceauşescu.
Autorii susţin că principalul personaj care a condus această operaţiune a fost şeful DSS-ului, generalul Iulian Vlad. Se afirmă faptul că Ceuşescu nu a avut încredere în Armata Română supectând o eventuală trădare în cazul unei revoluţii, ca urmare a decis crearea acestei veritabile structuri de rezistenţă în cadrul Securităţii care să apere în principal comandantul suprem.
Plusurile acestei lucrări
A fost un volum de muncă consistent, pe lângă documentarea din arhive (Volumul poate fi înţeles ca un răspuns la rechizitoriul din cadrul Dosarului nr. 11/P/2014, realizat de echipa condusă de colonel magistrat Cătălin Ranco Piţu, procuror militar şef în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare), predominant de la CNSAS şi în special despre Securitate, precum şi documentare pe teren. Sunt prezentate mărturii, declaraţii, documente şi câteva fotografii care să completeze însă, teoria că Departamentul Securităţii Statului este vinovat de crimele şi diversiunile de după fuga lui Ceauşescu.
Sunt aduse suficient de multe argumente care susţin existenţa şi activitatea teroriştilor, aceştia fiind din structurile interne şi nicidecum externe (Trăgători şi Mistificatori. Contrarevoluţia Securităţii în decembrie 1989, pg. 23).
Minusurile
A fost pusă prea multă patimă şi subiectivism în dorinţa expresă de a demonstra culpa exclusivă a DSS-ului. Deseori sunt aduse ca probe declaraţii interpretabile. Chiar în prefaţă este amintită declaraţia lui Michael Atkinson, ambasador al Marii Britanii la Bucureşti, care povestea despre atacul asupra reşedinţei sale, el nefiind prezent, catalogînd atacatorii ca „trebuie să fi fost de la Securitate sau forţele specialecei care au intrat în locuinţa noastră pe furiş”(Ibidem, pg.14). Lunetişti, ori persoane în combinezoane negre, ori civili,automat erau catalogaţi ca făcând parte din DSS, în mod special Direcţia V, USLA. Chiar şi atunci când sunt declaraţii date de către cei din MApN, în care se afirmă că au primit ordin să tragă şi au executat ordinul (Vezi declaraţia lui Nemeţi Anton, pg. 85-86), se aduce în discuţie trecerea unui autoturism în care erau civili înarmaţi, deci vinovată este doar Securitatea.
Sunt şi contradicţii în acest volm care este o adevărată pledoarie în încercarea de a dovedi vina exclusivă a Securităţii. Se acreditează ideea că Ceuşescu ştia ori cel puţin bănuia că existau nemulţumiri populare şi că manifestările de la Timişoara erau alimentate şi de acestea (Vezi pg. 32). Ori în mai multe rânduri se afirmă că Ceauşescu nu ştia nimic şi că gl. Iulian Vlad, comandantul Securităţii îi intreţinea iluzia că este unanim iubit de către popor (Vezi pg. 43, 67, 69, 70).
Se afirmă că la Timişoara, în toate zonele importante, Piaţa Libertăţii, Calea Girocului, Podul Decebal ori Calea Aradului, tot cei din Ministerul de Interne au deschis focul.(Vezi pg. 71) Mai mult, se susţine ideea că practic la comanda Garnizoanei Timişoara, după data de 22 decembrie era CI-stul col. Ceucă care ar fi dat ordine gl. Popescu (Ibidem, pg. 230).
Celebrul articol din Scânteia tineretului din 18 decembrie 1989, este interpretat ca un semnal pentru pornirea „rezistenţei” Securităţii (Ibidem pg. 146).
Practic, pentru a desăvârşi această pledoarie, autorii ajung să disculpe noua putere, Iliescu este exonerat de orice vină (În argumentările autorilor se face afirmaţia că Iliescu era acceptat ca succesor al lui Ceauşescu ignorând cerinţa clară a timişorenilor care strigaseră „Jos Comunismul” şi „Fără comunişti”.), capii MApN inclusiv gl. Militaru sunt puşi în lumină favorabilă, Minimalizează rolul avut de TVR şi chiar dezaprobă ideea că televiziunea a fost folosită ca instrument de manipulare şi dezinformare de de către noua putere (Vezi pg. 316-317). Dovezile, argumentele depuse de procurorii militari în rechizitoriu, referitor la rolul grupului care a preluat puterea încă de la orele 16,00, sunt minimilizate ori chiar ignorate de autori.
În sfârşit, o altă teorie care nu convinge, se afirmă că prin „contrarevoluţia securităţii” se dorea readucerea la conducere a lui Ceauşescu, mai apoi se susţine că dorinţa Securităţii era doar aceea de a-şi apăra şi consolida poziţia în statul român.
În partea a doua a cărţii, Addenda, sunt aduse în discuţie şase subiecte: utilizarea gloanţelor şi armelor speciale de către terorişti, diversiuniea radioelectrică, folosirea simulatoarelor de foc, presupusul complot filosovietic şi ultima parte care se doreşte o analiză a modului în care securitatea a „câştigat războiul pentru istoria lui decembrie 1989” bazată pe probe ale rechizitoriului din 05.04.2019.
În concluzie, cartea – document merită studiată, sunt multe informaţii interesante însă poartă pe tot parcursul ei acea amprentă profundă a unui subiectivism care, în fond, este de înţeles.
Drd. Gino RADO (articol apărut inițial în revista „Memorial 1989” – buletin științific și de informare editat de asociația Memorialul Revoluției, nr. 1 (33) / 2024)
Blogul lui Marius Mioc 
Un gând despre „Gino Rado – recenzie la cartea „Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția securității în decembrie 1989” de Andrei Ursu, Roland O. Thomasson şi Madalin Hodor”