Cînd se trăgea, ne ascundeam. Cum se mai liniştea, ne regrupam în stradă

Continui prezentarea de mărturii din cartea mea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost” cu declaraţia lui Mihai Ciofu, împuşcat în 17 decembrie 1989 în bazin şi în mînă în zona Calea Girocului.

Născut în 4 septembrie 1957 în satul Domniţa, comuna Ţibana judeţul Iaşi, Mihai Ciofu era în 1989 zidar la Comtim. Declaraţia mi-a dat-o în 15 aprilie 1995, cînd era pensionat cu grad 1 de invaliditate.

Despre faptul că se pregăteşte revoluţia am aflat întîi în dimineaţa de 16 decembrie, cînd eram cu soţia la Cireap Ştefan, naşul băiatului, şi ne uitam la video. Fiul gazdei, Adrian, ne-a spus ce se întîmplă la casa lui Laszlo Tokes.

Pe 17 decembrie stăteam acasă (la căminul „Detergenţi” de lîngă Calea Buziaşului). Pe la 17,30-18 m-a trezit soţia şi mi-a spus că sînt manifestanţi în stradă. Am coborît. Vreo 100 de persoane vorbeau despre întîmplările din oraş. Ne-am gîndit că s-ar putea să vină militari din Buziaş ca să reprime manifestaţiile, şi am baricadat Calea Buziaşului, lîngă Electrotimiş, ca să nu lăsăm armata să vină în oraş.

Un domn cu barbă ne-a propus să ne strîngem mai mulţi şi să mergem în Calea Girocului. Am mers cu domnul acela printre cămine, îndemnînd oamenii să ni se alăture.

Ne adunaserăm vreo 200 de persoane şi am luat-o pe str. Lidia, către Calea Girocului. Dinspre Urseni au apărut două tancuri. Comandanţii erau ieşiţi din turelă, pînă la brîu. Noi am strigat că armata trădează poporul, „Jos comunismul!”, „Hoţii!”. Cineva a aruncat o piatră şi l-a lovit pe unul din ofiţeri. Atunci acesta a scos pistolul şi a tras un foc, nimerind în picior pe unul dintre noi. Manifestanţii s-au dispersat, iar tancurile au plecat spre spitalul judeţean, pe linia tramvaiului 9.

O parte dintre demonstranţi (sub 100) ne-am regrupat pe strada Lidia. Din oraş au venit cîţiva băieţi, inclusiv fratele meu Ciofu Petru. Aceştia ne-au vorbit de manifestaţiile din oraş.

Multora le era frică după ce văzuseră cum a fost împuşcat băiatul acela de ofiţerul din tanc. Am plecat pe strada Lidia, către Calea Girocului, vreo 20 de persoane, dintre care am ajuns acolo vreo 10.

În Calea Girocului se trăgea (era cam ora 23). Un tanc era blocat, iar fratele meu s-a urcat în el şi a văzut că avea proiectile. Atunci oamenii s-au hotărît să nu mai dea foc la tanc, ca să nu explodeze.

Dinspre satul Giroc au venit TAB-uri şi tancuri cu soldaţi lîngă ele. Noi (vreo 250 de manifestanţi) stăteam lîngă viaductul din Calea Girocului, hotărîţi să nu lăsăm armata să meargă spre Centru. Dintr-un TAB a coborît un ofiţer care a intrat în prima casă pe dreapta cînd intri în oraş dinspre Giroc şi a discutat ceva cu proprietarul. Apoi ofiţerul a ieşit din casă şi s-a suit iar în TAB.

Un ofiţer ne-a spus să facem loc ca să poată recupera tancul blocat. Noi n-am vrut şi atunci au început să tragă. Unele focuri erau în sus, dar se trăgea şi orizontal, căci am văzut un om rănit în picior care a început să strige către soldaţi: „Laşilor, comuniştilor, trageţi în fraţii şi părinţii voştri!”.

Lumea s-a dispersat şi soldaţii au înaintat pe Calea Girocului. Eu am fugit printre blocuri.

Pe Calea Girocului era o baricadă din firobuze. Tancurile au înaintat pînă la baricada şi le-au împins la o parte. În toată perioada asta se trăgea cu rafale. Tancul blocat a fost recuperat.

Cînd se trăgea, ne ascundeam printre blocuri. Cum se mai liniştea, cum ne grupam iarăşi în stradă. După un timp ajunseserăm să rămînem în stradă chiar şi cînd se trăgea, fiindcă se trăgea mai mult în sus. Se trăgea însă şi în oameni. Am văzut lîngă cofetărie un om împuşcat. O salvare a venit să-l ridice, dar militarii nu voiau s-o lase să treacă. Printre noi se vorbea că răniţii care ajung la spitalul judeţean sînt omorîţi pe loc.

Cînd s-a mai liniştit puţin, ne-am apropiat la vreo 3-4 metri de soldaţi şi am discutat cu comandantul lor. Îi întrebam de ce trag în noi, cu ce sîntem vinovaţi că stăm în stradă. Un prieten, Dumitru Vlaic (care a fost şi el rănit) şi-a desfăcut cămaşa şi a spus către ofiţer: „Trageţi în mine dacă sînt vinovat cu ceva!”. Ofiţerul ne-a spus să ne liniştim şi să plecăm acasă, că nu se va întîmpla nimic.

Am făcut un foc în mijlocul străzii. Dansam o hora şi cîntam „Deşteaptă-te române”. Ofiţerul cu care vorbiserăm ne-a anunţat că a primit ordin să tragă şi ne-a spus să plecăm acasă. Noi am refuzat. Atunci s-a tras în sus şi apoi s-a tras în plin. Majoritatea soldaţilor trăgea totuşi în sus. Cînd am văzut că se trage m-am ascuns după un stîlp. Se trăgea intens. Am vrut să fug de după stîlp, să mă ascund după bloc. Atunci am fost împuşcat. Am început să strig: „Copiii mei, copiii mei!”. Un bătrîn m-a văzut şi a spus celorlalţi să mă ridice. Soldaţii înaintau şi dacă m-ar fi găsit probabil m-ar fi omorît. Un verişor de-al nevestei, Ion Obreja, împreună cu încă cineva, m-a băgat în scara unui bloc, unde am primit primul ajutor. Le-am spus să nu mă ducă la spitalul judeţean că acolo se omoară răniţii. Cineva din bloc m-a dus cu maşina la Ortopedie. Acolo era plin de răniţi, mi-a venit să vomit de la mirosul de sînge. Glonţul din mînă mi se oprise în piele. Cineva mi l-a luat, şi nu ştiu ce s-a întîmplat cu el.

Mi-au pus mîna în ghips şi am fost transportat la spitalul judeţean. Domnul doctor Bordoş m-a salvat să nu fiu împuşcat în spital, netrecîndu-mă în registru. Tot el m-a operat.

• revoluţia română din 1989