În 12 octombrie 1924 autoritățile sovietice au înființat în Transnistria Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească (RSSAM), ca parte componentă a Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene. În istoriografia românească există un curent care clasifică acest eveniment istoric ca o diversiune antiromânească a Moscovei, care a avut ca scop anexarea Basarabiei și sovietizarea României. Domnul Dan Dungaciu, de pildă, scria în 2016 (linc), că scopurile înfințării RSSAM „au fost clare: presiune pe România în ceea ce privește „chestiunea Basarabiei”, extinderea „revoluției proletare” în Romania și, geopolitic, constituirea unui „cap de pod” spre Balcani”. Totodată, în cadrul RSSAM a fost promovată o „limbă moldovenească” care s-a pretins diferită de limba română. Alte persoane numesc înființarea RSSAM ca o „ciudățenie antiistorică” (linc).
Fără îndoială, se pot găsi documente sovietice care să arate că printre scopurile invocate la înființarea RSSAM au fost extinderea revoluției proletare în România și dorința URSS de a ocupa Basarabia. Totodată, în acea autonomie moldovenească din Transnistria regimul sovietic a creat pentru prima oară experimentul unei „limbi moldovenești” dorită a fi diferită de limba română. Însă nu consider deloc că înființarea RSSAM ar fi fost o „ciudățenie antiistorică”.
Înființarea autonomiei moldovenești în Transnistria se încadrează în politica națională practicată la acea vreme în întreaga Uniune Sovietică. Regimul sovietic a creat autonomii pentru o mulțime de popoare din imperiu: ciuvași, mordvini, tătari, bașchiri, neneți, iacuți, buriați, ceceni, inguși, balcari, cabardini și nu știu cîte altele.
În funcție mai ales de numărul de membri ai popoarelor respective (deși criteriul n-a fost foarte strict respectat), autonomiile se împărțeau în: republici unionale, republici autonome (care erau subordonate unei republici unionale), regiuni autonome și districte naționale.
Uneori gradul de autonomie s-a schimbat în timp. De pildă, cazahii au avut inițial o republică autonomă subordonată Republicii Federative Sovietice Ruse (linc). În 1936 i-a venit chef lui Stalin s-o promoveze ca republică unională separată de Rusia.
Cînd existau în Transnistria sute de mii de modoveni (mai mulți decît azi, că a mai trecut un veac de deznaționalizare), nu e nimic ciudat că s-a făcut pentru ei o republică autonomă. S-au făcut autonomii în URSS pentru popoare mai puțin numeroase, precum adîghei, neneți, tuvini. Ciudățenie ar fi fost dacă nu s-ar fi făcut și pentru moldoveni.
Nici măcar crearea unei limbi separate nu a fost o chestie singulară în URSS. La fel s-a făcut cu tadjica – care nu e decît un dialect al limbii persane, vorbite și în Afganistan și Iran.
Toate popoarele turcice musulmane din URSS foloseau în 1917 ca limbă literară tătara. Cîți o foloseau, că majoritatea erau analfabeți și vorbea dialecte turcice locale – un continuum dialectal în care nu exista vreo conștiință națională diferită de la un dialect la altul. Sovieticii sînt cei care au creat limbile literare diferite uzbecă, cazahă, chirghiză, turcmenă, bașchiră – ca limbi literare diferite de limba tătară. Au trasat granițe uneori arbitrar, căci musulmanii turcici din Chirghizia nu se simțeau la vremea aia națiune diferită de cei din Cazahstan, dialectele vorbite local erau apropiate și nu erau folosite în scris, unde puținii alfabetizați care nu foloseau rusa sau persana, foloseau tătara. Cu timpul, experimentul de inginerie socială sovietic a izbutit, azi uzbecii, turcmenii, cazahii, chirghijii se consideră națiuni diferite, mîndre de cultura lor seculară. Doar în Bașchiria (parte a Rusiei) se mai încăpățînează unii să folosească ca limbă literară tătara, dar puterea de la Moscova continuă să favorizeze separarea bașchirilor de tătari.
Politica sovietică față de moldoveni a fost inconsecventă, la un moment dat în Republica Autonomă Moldovenească din Transnistria s-a trecut la alfabet latin și s-a folosit limba română literară. Era perioada cînd multe alte limbi din URSS trecuseră la alfabetul latin, se vorbea că și rusa urma să-și schimbe alfabetul.
Dacă românii sînt în parte obsedați de ruși, reciproca nu e valabilă. Rușii n-au obsesii despre români, pentru ei problemele principale sînt SUA și China. România nu e neglijabilă, dar e undeva pe la locul 15 pe lista de priorități a Rusiei. Să crezi că rușii cînd își stabilesc o politică, gîndul lor principal este România, înseamnă să fii rupt de realitate.
Nu e cazul să incriminăm înființarea Republicii Autonome, căci ea a ajutat, într-o oarecare măsură, păstrarea etniei române în Transnistria. Apoi a ajutat faptul că după includerea Basarabiei în URSS, Republica Moldovenească să devină republică unională, care și-a putut astfel cîștiga independența în 1991. Cecenia ori Tatarstanul, care nu erau republici unionale, nu au putut cîștiga independența, deși au vrut.
Cît despre ideea limbii moldovenești diferite – e un eșec complet care n-ar trebui să ne preocupe. Din motive politice ideea mai e susținută, dar nici cei care o susțin verbal nu cred în ea. Igor Dodon sau emisiunea moldovenească a televiziunii din Tiraspol (pe care o puteți vedea mai jos) folosesc o limbă română literară destul de corectă.
Mai citește:
– O comparaţie greşită: Cosovo – Transnistria
– Propunere de curățire etnică a Transnistriei în folosul Rusiei dar pe cheltuiala României, prezentată propagandistic ca slujind ideea națională românească
– Interviu cu Ilie Ilaşcu publicat în 1990
– Politica şcolară a regimului de la Tiraspol
– Conflictul transnistrean, văzut de un transnistrean
Blogul lui Marius Mioc 