Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Rechizitoriul în procesul mineriadei din 1990 (12). Analiza în drept a faptelor septembrie 16, 2019


Continui prezentarea rechizitoriului din procesul mineriadei. Chiar dacă Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat acest rechizitoriu (linc), trimițînd dosarul înapoi la Parchet, rechizitoriul își păstrează o anumită valoare istorică.

Vezi primele 11 părți ale rechizitoriului:
– Inculpații și obiectul cauzei
– Date privind contextul general al cauzei
– Manifestația din Piața Universității
– Starea de fapt (8-12 iunie 1990)
– Starea de fapt. Intervenția din dimineața de 13 iunie, Atacul asupra Institutului de Arhitectură și atacul muncitorilor de la IMGB
– Starea de fapt. Evenimentele petrecute în după-amiaza zilei de 13 iunie 1990 la Poliţia Capitalei, sediul Serviciului Român de Informaţii, sediul Ministerului de Interne, Televiziunea Română, Romarta Copiilor
– Starea de fapt. Organizarea şi deplasarea la Bucureşti a muncitorilor din diferite centre industriale (județele Alba, Argeș, Bacău, Brașov, Buzău, Călărași, Dîmbovița, Galați, Giurgiu)
– Starea de fapt. Organizarea şi deplasarea la Bucureşti a muncitorilor din diferite centre industriale, precum şi a minerilor din bazinele carbonifere (jud. Gorj, Hunedoara, Olt, Prahova, Teleorman)
– Starea de fapt. Sosirea muncitorilor și minerilor în Capitală și acțiunile desfășurate de aceștia în zilele de 14-15 iunie 1990
– Unităţile în care au fost reţinute persoanele ridicate de mineri alături de forţele de ordine, în zilele de 14 şi 15 iunie 1990
Consecințele interne și internaționale ale evenimentelor din 13-15 iunie 1990 din București. Situația persoanelor vătămate. Mijloace de probă

Remarc că videoul de pe youtube cu care ilustrasem episodul precedent nu mai e disponibil. Nădăjduiesc că dispariția de pe youtube a filmării respective nu are legătură cu faptul că a fost popularizată prin acest sait.

VIII. ANALIZA ÎN DREPT A FAPTELOR

Analiza tipicității infracțiunilor contra umanității – art. 439 din Noul Cod Penal

Noua legislație penală grupează într-un singur articol mai multe modalități normative, acestea fiind de fapt infracțiuni autonome, așa cum sugerează și titlul marginal, care folosește pluralul în ceea ce reprezintă denumirea unei singure infracțiuni. Ceea ce face ca toate aceste modalități să se încadreze în prevederile art. 439 Cod penal este condiția comună, aceea ca faptele ce constituie elementul material al infracțiunii, în fiecare dintre modalitățile acesteia, să fi fost comise în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile.
Pentru fiecare dintre modalitățile normative grupate în cadrul alin. (1) al art 439, sunt prevăzute sau nu și condiții particulare pentru existența tipicității infracțiunii, iar în măsura în care este realizat conținutul constitutiv al mai multor astfel de modalități normative care satisfac condiția comună, va exista practic un concurs de infracțiuni. Consecința grupării lor, prin voința legiuitorului, într-o singură infracțiune, este aceea a lipsei tratamentului sancționator reglementat pentru concursul de infracțiuni.
Iată una dintre explicațiile pentru care, după redeschiderea urmăririi penale în cauză, schimbarea încadrării juridice a faptelor a avut loc dintr-un concurs de infracțiuni într-o infracțiune unică.

Analiza condițiilor de tipicitate, prin raportare la starea de fapt reținută în cauză

1. Condiții de tipicitate comune pentru toate variantele normative
Ca și în cazul genocidului, faptele ce îndeplinesc condițiile de tipicitate a infracțiunii nu pot fi comise decât de o pluralitate naturală de făptuitori, întrucât nu poate fi conceput un atac generalizat sau sistematic împotriva unei populații civile și care să fie realizat de un autor unic. În cadrul acestei pluralități de făptuitori, contribuțiile acestora pot fi diferite, așa cum este cazul și în cauza de față, cu atât mai mult cu cât subiectul pasiv este și el unul colectiv.
Având în vedere această particularitate, înainte de a arăta, în concret, în ce constă activitatea infracțională a fiecăruia dintre inculpați, este necesară o analiză de ansamblu a acestor fapte care se întrepătrund și se completează pentru atingerea scopului comun al autorilor.
Numai astfel, contribuția individuală a fiecărui inculpat la conceperea și/sau punerea în practică a atacului sistematic sau generalizat lansat împotriva unei populații civile poate fi pusă în evidență, alături de poziția subiectivă a inculpaților față de faptele fiecăruia dintre ei, dar și față de cele ale celorlalți coinculpați.
Înainte de orice, se cuvine să subliniem că acest atac sistematic sau generalizat lansat împotriva unei populații civile este situația premisă, condiția sine qua non pentru ca faptele comise să se situeze în sfera infracțiunilor împotriva umanității și să nu intre sub incidența textelor tradiționale de incriminare.
Alături de existența acestui atac, tot ca o condiție sine qua non pentru ca faptele să constituie infracțiuni împotriva umanității, este și condiția legată de poziția subiectivă a autorilor faptelor, fiind esențial ca, în săvârșirea lor, fiecare autor al acestora să aibă reprezentarea că ele se subsumează acestui atac și contribuie la realizarea scopului comun al pluralității de făptuitori.
Aceste două condiții, alături de realizarea eventualelor condiții particulare de tipicitate edictate pentru fiecare dintre variantele normative ale art. 439, reprezintă esența tipicității infracțiunilor împotriva umanității.
De asemenea, în acest punct se impune o precizare cel puțin la fel de importantă ca și existența celor două condiții arătate anterior, și anume precizarea cu privire la consecințele concrete, produse după ce a fost conceput și lansat atacul împotriva unei populații civile, deci după crearea situației premisă necesară pentru existența infracțiunilor împotriva umanității.
Astfel, autori ai infracțiunii sunt, în primul rând și în mod necesar, autorii atacului lansat împotriva populației civile, respectiv cei care au conceput planul și/sau modul de aducere la îndeplinire a acestui plan, ori au creat condițiile pentru ca acest plan să fie dus la îndeplinire.
Aducerea la îndeplinire a planului poate fi realizată de autorii săi, împreună cu alte persoane, dar poate fi realizată și doar de alte persoane, poziția subiectivă a acestora din urmă față de atacul lansat de primii fiind cea care califică faptele lor ca infracțiuni împotriva umanității, ca fapte penale ce intră sub incidența textelor tradiționale de incriminare sau chiar ca fapte săvârșite fără vinovăție.
Astfel, autorii planului presupus de atacul lansat împotriva populației civile și/sau cei care acționează pentru crearea condițiilor necesare punerii în practică a acestui plan, sunt responsabili de toate faptele comise ulterior în cadrul acestui atac, indiferent dacă autorii nemijlociți pot sau nu să fie trași la răspundere și indiferent dacă faptele ce constituie modalități normative ale infracțiunii au fost sau nu urmărite în mod necesar sau doar acceptate de autorii atacului lansat împotriva populației civile.
În ce privește acceptarea ca posibile a urmărilor infracționale, trebuie spus că, odată conceput planul și create condițiile pentru punerea lui în practică, autorii planului vor fi responsabili ca autori ai infracțiunilor împotriva umanității în toate variantele normative ale căror condiții de tipicitate sunt îndeplinite de faptele comise ulterior în mod nemijlocit de alte persoane care acționează pentru punerea în practică a atacului lansat, indiferent de poziția subiectivă a autorilor nemijlociți .
De asemenea, sunt responsabili pentru o participație, proprie sau improprie, în funcție de poziția subiectivă a autorilor nemijlociți, la toate faptele penale comise de aceștia din urmă și care s-ar putea afla în concurs cu infracțiunile împotriva umanității.Cei care au conceput planul și au creat condițiile pentru punerea lui în practică sunt autori mediați ai tuturor faptelor penale comise ulterior, față de care au o poziție subiectivă caracterizată de intenția indirectă.
În termenii unei confruntări între două părți beligerante, autorii creării stării de conflict și punerii față în față a combatanților sunt responsabili de toate consecințele acestui conflict, indiferent de amploarea mai mică sau mai mare a conflictului și a consecințelor sale.
Această responsabilitate intervine în măsura în care scopul creării conflictului este unul nelegitim, chiar dacă, privite în afara contextului și în mod izolat, faptele autorilor nemijlociți ar putea apărea ca necesare și chiar legale, aceștia putând, deci, acționa și fără vinovăție, fiind posibil ca răspunderea lor să nu poată fi antrenată nici măcar pentru infracțiunile prevăzute de textele tradiționale de incriminare.
Pentru a pune în evidență modul în care intervine responsabilitatea autorilor atacului, trebuie să ne raportăm, evident, chiar la situația particulară din cauza de față.
Astfel, Piața Universității a fost evacuată prin folosirea unor violențe care nu erau justificate de o necesitate practică, dar care nu erau justificate nici din punct de vedere legal, decât în aparență și doar parțial, iar această aparență a fost creată, în mod conștient și voit, tot de către autorități, ca o pregătire a planului pus ulterior în practică.
După evacuarea în acest mod a pieței, autoritățile au amplificat artificial conflictul prin răspândirea de știri false și chiar prin acte de violență puse pe seama manifestanților, pentru a arăta că forțele de ordine sunt depășite de amploarea evenimentelor și pentru a justifica în acest mod intervenția plănuită anterior a muncitorilor, în special a minerilor, dar și a armatei, nici muncitorii și nici armata neavând atribuții în reprimarea unor manifestații de stradă, fie ele și ilegale.
În acelați timp, toate aceste manevre au avut menirea să ațâțe sentimentul de revoltă al manifestanților care, timp de aproape două luni, acționaseră nonviolent și chiar au clamat acest mod de acțiune.
În aceste condiții, autorii planului prin care este lansat și pus în practică atacul împotriva populației civile sunt responsabili de toate consecințele produse, indiferent dacă au participat sau nu la punerea în practică a acestui plan și indiferent dacă este atrasă sau nu răspunderea autorilor nemijlociți a faptelor care constituie modalități noramative ale infracțiunilor împotriva umanității.
În condițiile arătate mai sus, intervenția forțelor de ordine pentru a-i respinge pe manifestanții care luaseră cu asalt poliția, ministerul de interne sau televiziunea, intervenție privită în afara contextului dat de existența unui plan și a unui atac lansat împotriva pupolației civile, este una care apare chiar legală, fiind necesară pentru restabilirea unei ordini publice puternic tulburate.

Condiția privind existența unui atac generalizat sau sistematic
Textul art. 439 din Noul cod penal preia fără deosebiri de substanță art. 7 din Statutul CPI, pentru a alinia legislația națională la cea internațională, însă nu preia și Elementele Crimelor, partea în care statutul CPI explicitează termenii folosiți, motivul fiind acela că noțiunile din legislația internă au un înțeles autonom, mai larg față de aceiași termeni folosiți de Statutul CPI. Elementele Crimelor au rolul nu doar de a explicita termenii, ci și de a delimita competența instanței internaționale. Termenii cuprinși în art. 439 din Noul cod penal au un înțeles mai larg decât cei preluați din Statutul CPI, având cel puțin înțelesul arătat în Elementele Crimelor, dar fără să se limiteze la acest înțeles.
Așadar, în analiza tipicității infracțiunilor împotriva umanității vom face trimitere și la elementele crimelor, însă vom avea în vedere și înțelesul autonom al acestor termeni în legislația națională.
Revenind la analiza începută anterior cu privire la situația premisă, în literatura de specialitate se arată că elementul material specific, comun categoriei crimelor împotriva umanității, constă în săvârșirea unor fapte care prezintă o caracteristică aparte ce ține de circumstanța contextuală în care sunt comise, și anume atac răspândit sau sistematic direcționat împotriva populației civile.
De asemenea, se arată că faptele care pot fi incluse în elementul material al crimelor împotriva umanității nu sunt specifice numai acestora, putând fi regăsite și în structura elementului material al genocidului sau al crimelor de război, acestea fiind diferite, fie prin specificul elementului subiectiv care le antrenează, fie printr-o anumită circumstanță specială în care are loc fapta incriminată, iar încadrarea faptelor în categoria crimelor împotriva umanității este determinată de contextul extrem de grav în care sunt săvârșite, context ce presupune includerea lor într-un atac răspândit sau sistematic îndreptat împotriva populației civile.
Noțiunea de „atac” are un sens mult mai larg decât sensul propriu al termenului chiar și în Statutul CPI, nu doar în legislația națională. În primul rând, se poate observa că, spre deosebire de Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie,(TPIFI) Statutul CPI nu face nicio referire la faptul că ar exista o intercondiționare între crimele împotiriva umanității si conflictele armate, așa cum susțin inculpații în memoriile depuse la dosarul cauzei.
Concluzia, subliniată și în literatura de specialitate, este aceea că infracțiunile impotriva umanității pot fi săvârșite și în afara existenței unor conflicte armate.
În ce privește sensul noțiunii de atac, literatura de specialitate arată faptul că atacul poate exista și în lipsa unor acte de violență, nefiind necesar să aibă un conținut material, astfel că intervenția militară nu este obligatorie. Se mai arată că o legislație ce duce la persecutarea unui grup determinat de persoane este susceptibilă de a fi subsumată noțiunii de atac.
Acest atac trebuie să fie unul sistematic sau generalizat și să fie îndreptat împotriva unei populații civile. Paragraful 2 al art. 7 din Statutul CPI definește atacul ca fiind „comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte vizate la paragraful 1 împotriva oricărei populații civile, în aplicarea sau sprijinirea politicii unui stat ori unei organizații având ca scop un asemenea atac”.
După cum se observă, în accepțiunea Statutului CPI, caracterul sistematic sau generalizat rezidă, în principal, în multitudinea de acte dintre cele menționate în paragraful 1, acte care pot constitui una sau mai multe dintre modalitățile normative în care sunt incriminate faptele.
Mergând mai departe și analizând caracterul multiplu despre care vobește Statutul CPI, acest caracter nu poate face trimitere la un anumit număr minim de acte, ci face trimitere la un număr de acte suficient de mare astfel încât să rezulte caracterul de masă al acestora și să excludă atât caracterul lor întâmplător, cât și acele acte care, fiind izolate, ar crea ambiguitate cu privire la împrejurarea că ele s-ar subsuma sau nu aplicării ori sprijinirii politicii unui stat sau organizații al cărui scop îl constituie atacul.
În literatura de specialitate se arată că diferența dintre cele două tipuri de atac, respectiv sistematic sau generalizat, poate fi apreciată pe baza jurisprudenței TPIFI și a TPIR, care folosesc criteriul gradului de organizare a atacului pentru a face distincție între cele două tipuri de atac.
De asemenea, cu trimitere la jurisprudența instanțelor internaționale, se arată că pentru existența caracterului sistematic sau generalizat nu este necesar ca fiecare act privit individual să îndeplinească per se această condiție, fiind suficient ca întreaga activitate, subsumând toate actele materiale, privite în ansamblul ei, să aibă un caracter generalizat sau sitematic.
În ce privește cauza de față, caracterul sistematic al atacului rezultă cu evidență din faptul că autoritățile au conceput un plan pentru evacuarea și reprimarea demonstranților care se opuneau politicii promovate de acestea, plan care arată fără îndoială o organizare și o concepție unitară în activitatea infracțională a autorilor atacului. De asemenea, multutudinea actelor, care evidențiază caracterul sistematic al atacului, este șie ea evidentă.
Planul conceput de inculpați nu s-a limitat doar la evacuarea manifestanților din Piața Universității, ci a prevăzut și acțiuni ulterioare, acțiuni care devoalează scopul real, scop care constă în îngrădirea libertății opiniilor politice, în descurajarea oricăror alte acțiuni îndreptate împotriva politicilor duse de autoritățile ai căror exponenți erau inculpații.
Astfel, dacă acest plan s-ar fi limitat la evacuarea manifestanților existenți la un moment dat în Piața Universității, pentru ca această zonă să fie redată circulației publice, așa cum afirmă cei care nu s-au prevalat de dreptul la tacere, fără a amplifica intenționat violențele, fără a răspândi știri false și fără a plănui anterior aducerea muncitorilor și a armatei, precum și lipsirea de libertate a unor persoane care nu comiseseră până la acel moment nicio faptă penală, ar fi existat posibilitatea ca aceștia să afirme că evoluția ulterioară a evenimentelor și escaladarea violențelor nu a fost un scop urmărit de aceștia, însă toate aceste părți ale planului inițial, conceput într-un moment în care nu putea fi anticipată nici măcar nevoia unor forțe de ordine numeroase, arată fără dubiu că scopul autorităților nu a fost acela de a restabili o ordine publică despre care afirmă că a fost încalcată, ci a fost unul mult mai amplu, constând în reprimarea libertății de exprimare, a libertății opiniilor politice contrare celor ale autorităților autoinstalate.
Legat de acest scop, chiar dacă alegerile recent desfășurate consemnaseră o victorie zdrobitoare a forței politice care a preluat puterea în 1989, această putere avea la bază acțiuni profund nedemocratice, care țineau de modul în care CFSN se transformase în partid politic, capitalizând astfel în plan politic toate actele firești prin care, oricine ar fi preluat puterea după decembrie 1989, ar fi încercat să îndrepte societatea cât mai departe de constrângerile comuniste.
În ce ne privește, nu facem decât să subliniem care era punctul de vedere al oponenților politici ai autorităților de la acel moment, fiind irelevant dacă acest punct de vedere era sau nu unul just sau dacă el este împărtășit sau nu de o majoritate.
Chiar și în condițiile unei victorii zdrobitoare în alegerile din 20 mai 1990, momentul în care o forță politică mult mai puternică, așa cum a fost Partidul Comunist Român, fusese îndepărtată de la putere, nu era deloc departe în timp, iar acțiunile manifestanților riscau să confere partidelor de opoziție o forță mult mai mare decât era de dorit de către guvernanți, existând pentru aceștia riscul ca, pe fondul respingerii de către întreaga societate a tot ceea ce era legat de fosta nomenclatură comunistă, punctul 8 al Proclamației de la Timișoara să capete tot mai mulți adepți, iar exponenții noii formațiuni politice instalate la putere să fie îndepărtați în acest mod. Ulterior a devenit de notorietate că majoritatea acestora proveneau din diverse eșaloane ale puterii politice anterioare ori avuseseră legături strânse cu nomenclatura comunistă, fapt ce nu era cunoscut la acel moment decât de cercuri restrânse de persoane, care nu erau oricum interesate să facă publice aceste aspecte.
O dovadă în acest sens, dovadă pe care timpul a făcut-o să fie certă, este și faptul că, deși au fost numeroase încercări ale societății civile pentru impunerea în legislație a punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, o lege a lustrației, așa cum a fost numită, nu a fost adoptată nici până astăzi, când s-au împlinit deja 27 de ani de la data acestor evenimente, deși societatea, în ansamblul ei, îmbrățișa fără rezerve nevoia unei astfel de legi.
Alături de impunerea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, o altă revendicare a manifestanților din Piața Universității, revendicare a cărei punere în practică era evitată cu obstinație de către puterea autoinstalată, era înființarea unui post privat de televiziune, post care, spre deosebire de postul public, a cărui conducere era numită de guvernanți, nu putea fi controlat de aceștia și ar fi existat riscul major ca acest post să devină o portavoce a manifestanților din Piața Universității.
Există mărturii ale unor personalități ale vieții publice, așa cum este Stere Gulea sau Victor Rebengiuc, care arată că postul public prezenta acțiunile manifestanților în mod voit deformat, acesta fiind și motivul pentru care, după escaladarea violențelor, manifestanții au încercat, între altele, să pătrună în sediul televiziunii române și să arate întregi țări resorturile și dimensiunea reală a protestelor lor, pentru a se delimita de ceea ce guvernanții induceau opiniei publice prin prezentarea acestor manifestanți ca fiind traficanți de droguri, cerșetori, speculanți și, în general, tot ceea ce cuprindea eticheta de „ golan”, cu care fuseseră gratulați de inculpatul Ion Iliescu.
Abia în anul 1995, după mai mult de 5 ani de la aceste evenimente, a fost înființat primul post privat de televiziune cu acoperire națională, urmat apoi de multe alte astfel de posturi, iar, așa cum este unanim acceptat, diversitatea mass-media este o condiție fără de care nu poate exista o societate democratică.
Faptul că scopul autorităților nu se limita la evacuarea Pieței Universității, ci urmărea reprimarea libertății de exprimare a opiniilor politice, este pus în evidență de aceea că, așa cum rezultă din majoritatea declarațiilor, dar și din mass-media de la acea vreme, în dimineața zilei de 13 iunie 1990, în Piața Universității nu se mai aflau aflau decât un număr redus de persoane, unele dintre acestea având o stare precară de sănătate, întrucât se aflau de mai multă vreme în greva foamei.
Cu toate acestea, pentru evacuare au fost mobilizate forțe impresionante raportat la numărul persoanelor aflate în piață și la posibilitatea acestora de a se opune forțelor de ordine, o dovadă fiind chiar faptul că aceste forțe nu au întâmpinat niciun fel de rezistență, iar evacuarea pieței a durat aproimativ 30 de minute, timp în care au fost strânse și corturile instalate.
După evacuarea pieței, cei găsiți aici, ca și cei care au încercat să protesteze, au fost reținuți și transportați la unitatea militară din Măgurele pentru a fi anchetați, deși până la acel moment nu fusese comisă nicio faptă penală.
Deși numărul manifestanților nu impunea, mobilizarea muncitorilor și a armatei fusese deja plănuită anterior, ca și reținerile operate, fapt ce nu denotă decât ducerea la îndeplinire a planului autorităților, acela de a amplifica ele însele violențele de care să-i acuze ulterior pe manifestanți ,dar aceștia nu erau capabili de aceste violențe decât prin atragerea mult mai multor persoane decât cele existente. Inculpații au urmărit ca, în urma răspândirii unor știri false prin toate mijloacele, să creeze aparența unui conflict de o amploare mult mai mare decât cea reală, conflict cu origini și resorturi altele decât cele reale, implicarea mișcării legionare și atacarea instituțiilor statului de persoane despre care se afirma că sunt înarmate de forțe oculte fiind menite să justifice implicarea plănuită a armatei și a unor mase mari de muncitori pentru o reprimare a cărei violență și urmări să descurajeze orice alte manifestări fățișe împotriva exponenților puterii politice.
Însăși evacuarea Pieței Universității prin folosirea nejustificată a violenței de un număr nejustificat de mare al forțelor de ordine a fost de natură să conducă la revolta unei părți a populației, revoltă care nu era generată neapărat de convingeri politice, ci, pur și simplu, de această modalitate de intervenție, populația având încă proaspăt în memorie modul brutal de acțiune al autorităților din perioada anterioară revoluției. Această revoltă a fost urmărită de autorități ca parte a planului conceput pentru atac, iar această concluzie este determinată și de faptul că a existat un astfel de precedent în ziua de 24 aprilie 1990 când, în jurul orei 05.00, au fost aduse în Piața Universității mai multe autovehicule cu ofițeri, subofițeri și soldați din cadrul Ministerului de Interne și Ministerului Apărării Naționale.
Ziua anterioară, cea de 23 aprilie 1990, a fost prima zi în care în Piața Universității s-au adunat mii de persoane, iar peste noapte au rămas aproximativ 150 de tineri. Aceștia au fost loviți cu brutalitate de către cadrele M.I. și M.Ap.N. aduse în piață în dimineața zilei de 24 aprilie, când au și fost reținute câteva zeci de persoane, toate acestea având loc deși nu se comisese nicio faptă antisocială.
Forțele de ordine nu au întâmpinat nicio rezistență, piața fiind eliberată în câteva minute, însă această intervenție deosebit de violentă i-a indignat pe cetățenii capitalei, fapt ce a făcut ca în Piața Universității să vină tot mai multe persoane, ajungându-se la un număr de aproximativ 30.000 de persoane care scandau împotriva violenței.
Cele arătate, alături de primele descinderi ale minerilor, care au venit în capitală în lunile ianuarie și februarie 1990, au constituit precedente care, la 12 iunie 1990, le arătaseră deja guvernanților ce consecințe au acest tip de acțiuni pe care le-au folosit în totală cunoștință de cauză.
Consecințele urmărite sau doar acceptate de către autorii planului conceput pentru atacul lansat s-au concretizat în uciderea a patru persoane, vătămarea integrității fizice și psihice, precum și lipsirea de libertate în mod ilegal a câtorva mii de persoane.
Din punct de vedere al legislației existente la acel moment, acțiunile autorităților, cel puțin cele inițiale, apar total ilegale, așa cum ilegală a fost și implicarea Procuraturii Generale în acțiunea de evacuare a Pieței Universității.
Astfel, Constituția României, adoptată în anul 1965, a fost abrogată de puterea instalată după 22 decembrie 1989, care a guvernat prin decrete și decrete-legi, până la începerea activității primului Parlament ales, schimbând treptat legislația anterioară.
Libertatea de exprimare, inclusiv și în primul rând a opiniilor politice, ca și pluripartitismul, au fost recunoscute şi consacrate de noua legislaţie, iar faptul că manifestanții ocupaseră Piața Universității, manifestând non-violent, nu putea fi încadrat decât ca o contravenție.
În orice caz, evacuarea Pieței Universității prin folosirea de violențe în noaptea de 12/13.06.1990 nu era justificată de starea de fapt de la acel moment, iar pentru a crea aparența de legalitate s-a stabilit ca Procuratura Generală să emită comunicatul prin care cerea poliției să evacueze Piața Universității.
Ca și astăzi, organele de procuratură aveau și au o relație instituționalizată cu poliția, iar autoritatea procurorilor asupra poliției se limita la cadrul creat de cauzele penale instrumentate de poliție sub supravegherea procurorilor sau de procurori cu sprijinul poliției. La data de 12.06.1990 nu era înregistrată nicio cauză penală care să privească tulburarea ordinii publice de manifestațiile din Piața Universității, iar exprimarea unor opinii politice într-un mod neviolent nu poate constitui o faptă penală în niciun stat democratic.
În orice caz, în măsura în care Procuratura Generală ar fi considerat necesar să solicite poliției să restabilească ordinea publică în Piața Universității, această solicitare putea fi transmisă în mod instituționalizat, pe căile obișnuite de comunicare între cele două instituții, fără a fi necesar să fie transmisă prin intermediul presei. Acest mod de comunicare cu poliția este, prin el însuși, dincolo de conținutul comunicării și de încadrarea sau nu în atribuțiile procuraturii, încă o dovadă a faptului că autoritățile publice aveau scopul de a prezenta opiniei publice o stare de fapt deformată față de cea reală și de a crea aparența de legalitate a acțiunilor inițiale, urmând ca, ulterior, într-un mod diversionist, să se ajungă la o escaladare a violențelor și să apară ca justificată reprimarea brutală a manifestanților și lipsirea lor de libertate. Scoase din context, aceste urmări pot apărea ca legitime dacă nu se are în vedere că ele au fost parte a unui plan conceput anterior de autorități pentru a reprima astfel libertatea opiniilor politice, garantată de legislația existentă la acel moment în vigoare.
În cuprinsul comunicatului transmis de Procuratura Generală se face din nou trimitere la faptul că în Piața Universității sunt exclusiv sau majoritar persoane care au ocupații contrare legii, ceea ce ar fi însemnat însă că autoritățile au tolerat această stare de fapt timp de aproape două luni.
Din declarația procurorului (…), care era și purtător de cuvânt al instituției, rezultă că Procurorul General al României, Gheorge Robu, a intenționat să transmită acel comunicat la o oră de maximă audiență, însă purtătorul de cuvânt nu a putut fi contactat în timp util, iar comunicatul, care nu a putut fi transmis în jurnalul de seară, a fost transmis în jurnalul de noapte și reluat a doua zi.
În fapt, se poate spune că atacul lansat împotriva populației civile a început la 11.06.1990, odată cu ședința de la Scroviștea, unde s-a decis convocarea unei ședințe restrânse la sediul Guvernului și la care au participat cei care au decis și organizat astfel atacul lansat împotriva populației civile.
Ședința a fost condusă de inculpații Ion Iliescu și Petre Roman – președinte ales, respectiv prim-ministru al Guvernului interimar, participanți fiind inculpatul Gelu Voican Voiculescu – vicepremier, generalul Mihai Chițac – Ministru de Interne, generalul (…)- șeful Inspectoratului General al Poliției Române, generalul Victor Atanasie Stănculescu – Ministrul Apărării Naționale, Generalul (…) – șeful Marelui Stat Major al Armatei, inculpatul Virgil Măgureanu – directorul Serviciului Român de Informații, (…) – primarul Bucureștiului, Gheorghe Robu – Procuror General al României, și inculpatul Nicolae Dumitru – primvicepreședinte al F.S.N
În această ședință s-a discutat despre evacuarea Pieței Universității, însă problema evacuării s-a pus prima dată în ședința de Guvern din 10 mai 1990 de către generalul Mihai Chițac, când acesta a afirmat, într-un mod sugestiv pentru legalitatea a ceea ce a urmat, că „aplicarea legii înseamnă să intru cu câteva mii de polițiști între ei și, să zicem așa, să facem praf tot ce se poate face praf”.
Tot generalul Mihai Chițac a fost cel care, în ședința din 11 iunie 1990, a cerut ca poliția să fie sprijinită de armată, însă generalul (…) s-a opus, cerîndu-i inculpatului Ion Iliescu să nu implice armata.În această situație, soluția găsită de Ion Iliescu, cu care au fost de acord toți participanții, a fost de a mobiliza 4-5 mii de muncitori care să fie aduși în piață. Mai târziu s-a decis și aducerea minerilor.
În urma acestei ședințe, s-a decis ca generalul Mihai Chițac să întocmească un plan de acțiune, cu implicarea forțelor M.I., trupelor de poliție militară ale M.Ap.N. și forțelor antitero ale S.R.I., acțiuni total ilegale.
Planul de acțiune a fost întocmit de generalul Mihai Chițac, cu sprijunul generalului (…) și a inculpatului Nicolae Dumitru, care s-a și angajat că va aduce muncitorii de pe platformele industriale „Pipera”, „23 August”, I.M.G.B., etc, așa cum i-a cerut inculpatul Ion Iliescu. Planul a fost aprobat apoi de primul ministru, inculpatul Petre Roman, care a avut o discuție telefonică pe această temă cu Ion Iliescu, după care i-a cerut ministrului de interne să organizeze în cursul serii de 12 iunie 1990 o ședință cu șefii militari desemnați să participe la acțiune.
(…)
Tot cu acest prilej, s-a stabilit și ca Procuratura generală să emită comunicatul cu privire la solicitarea adresată poliției de a „restabili ordinea”.
În urma celor stabilite anterior, în dimineața zilei de 13 iunie 990, Piața Universității a fost înconjurată de 1400 de militari din M.I., 3 mașini de pompieri, 80 de militari din Batalionul de Poliție Militară al M.Ap.N., 10 autosanitare cu personal medical, dar și efective neprecizate ale S.R.I.
Conform planului, la ora 04:00 a fost blocată Piața Universității cu 21 de autovehicule grele și cordoane ale poliției, iar 300 de militari în termen și 100 de subofițeri de poliție au intrat, au ridicat baricadele și i-au reținut pe cei aflați în corturi sau pe spațiul verde. Dispozitivul a fost întărit și cu militari în termen și stundeți de la Școala de Ofițeri a M.I., iar această defășurare de forțe nu poate fi explicată prin numărul celor aflați în piață la acel moment, care nu depășea 20 de persoane.
Scopul inculpaților a fost însă altul și a fost atins, pentru că, după ocuparea pieței de către forțele de ordine, acestea au început să rețină fără niciun motiv persoanele care încercau să protesteze împotriva evacuării în forță a pieței. Până la ora 07:00 au fost reținute 263 de persoane, care au fost conduse inițial la Arestul Serviciului Independent de Poliție Transporturi București, iar ulterior în cazarma U.M (…) București.
Decizia ca aceste persoane să fie conduse în cazarma de la Măgurele era cuprinsă în planul de acțiune, deși nu a existat niciun temei pentru reținerea acestor persoane și, cu atât mai mult, un temei care să fi putut fi anticipat la 12 iunie 1990, când a fost întocmit acest plan. Au fost reținuți inclusiv studenți de la Institutul de Arhitectură, care se aflau în incinta instituției de învățământ, fiind în sesiune de examene.
În mod evident, de aceste acțiuni au aflat ulterior și ceilalți studenți, dar și alte persoane, care au început să se adune în grupuri pentru a protesta față de reținerile ilegale și față de evacuarea în forâă a pieței. Așa cum se stabilise inițial, împotriva acestora au fost aduși câteva sute de muncitori de la IMGB, iar între aceștia și studenți au avut loc confruntări violente.
Toate acțiunile descrise, începând cu conceperea planului și până la acest moment, au fost complet nelegale și au generat, așa cum era de prevăzut și cum s-a și dorit, destabilizarea masivă a ordinii publice, acțiunile autorităților fiind receptate de cei care protestaseră anterior în piață ca acțiuni împotriva libertății exprimării libertăților politice.
Având în vedere aceste acțiuni ilegale, precum și scopul arătat al acestora, autorii conceperii planului și creării condițiilor pentru aplicarea lui devin responsabili pentru toate actele ce au urmat în zilele de 13-15 iunie 1990.
Deosebit de relevant în ce privește caracterul ilegal al acțiunilor din dimineața zilei de 13 iunie 1990 este că, după ce s-a constatat că în sarcina celor conduși la Măgurele nu poate fi reținută vreo faptă anti-socială, aceștia fiind puși în libertate, inculpatul Ion Iliescu i-a reproșat ministrului de interne punerea lor în libertate, deși Ion Iliescu nu avea niciun fel de atribuție în a decide cu privire la libertatea acestor persoane, ca și toți ceilalați care luaseră această decizie încă din ziua de 12 iunie 1990.
Așa cum era previzibil, cei eliberați s-au alătura grupurilor de protestatari formate în piață, iar în acest context, întregul dispozitiv polițienesc a fost retras, piața fiind reocupată de manifestanți. Această retragere apare ca nejustificată în raport cu scopul declarat al autorităților de a evacua piața și arată că planul acestora era de a-i pune pe protestatari față în față cu forțele de ordine și cu muncitorii aduși din țară, într-o confruntare al cărei rezultat previzibil să descurajeze pe viitor pe oricine ar contesta viziunea politică a guvernanților.
Caracterul vădit nelegal al acțiunilor descrise, la care se adaugă aducerea, în dimineața zilei de 14 iunie 1990, a minerilor, îi face responsabili pe inculpați pentru toate consecințele produse ulterior, chiar dacă, începând cu a doua jumătate a zilei de 13 iunie 1990, acțiunile violente ale protestatarilor, privite scoase din context, pot apărea ilegale și ar părea că justifică acțiunile ulterioare ale autorităților. Această aparență a fost tocmai ceea ce au urmărit inculpații prin tot ceea ce au întreprins în legătură cu manifestațiile din Piața Universității.

Condiția ca atacul să fie lansat împotriva unei populații civile
În ce privește noțiunea de „populație civilă”, Elementele Crimelor nu cuprind criterii de delimitare a populației civile de alt tip de populație. Legat de acest aspect, în literatura de specialitate se arată că, inițial, sintagma a fost folosită pentru civilii combatanți, iar ulterior practica tribunalelor internaționale a lărgit înțelesul ei, incluzând și persoanele fizice care s-au implicat activ în desfășurarea ostilităților.
Această discuție se referă la practica tribunalelor internaționale, creată exclusiv cu privire la conflicte armate, însă, așa cum am arătat și cum este unanim recunoscut atât de literatura de specialitate, cât și de practica recentă a instanțelor internaționale, noțiunea de „atac” este mult mai largă, din moment ce poate exista chiar și în afara oricăror acte de violență, putând fi chiar lipsită de un conținut material.
Din aceste acaracteristici ale atacului, ca element material în cadrul tipicității infracțiunilor împotriva umanității, decurge, în mod firesc și cu evidență, concluzia că nici noțiunea de „populație civilă” nu se suprapune aceleia din dreptul internațional umanitar și nu poate fi analizată prin raportare la un conflict armat, ci prin raportare la orice tip de conflict. Dezvoltând această idee, cu luarea în considerare a oricărui tip de conflict, se poate spune că, și în cauza de față, populația civilă a fost constituită atât din combatanți, cât și din necombatanți.
Noțiunea de combatant se analizează nu prin raportare strictă la un conflict armat și nici măcar la o confruntare fizică, ci prin raportare la tipul de confruntare care a determinat, in concret, lansarea atacului, chiar dacă, ulterior, atacul lansat a avut drept urmare și a presupus sau nu și o confruntare fizică.
În speță, confruntarea existentă inițial a fost una între adepții unor opinii pro și contra opiniilor politice ale guvernanților, iar din această perspectivă guvernanții înșiși au fost părti combatante și au atras de partea lor muncitorii, având deja de partea lor forțele de ordine ai căror conducători făceau parte din clasa politică aflată la putere și care au implicat în mod ilegal aceste forțe în lupta politică.
Confruntarea a fost inițial una a opiniilor politice, criteriul politic fiind cel care a delimitat populația împotriva căreia a fost lansat atacul, chiar dacă această delimitare nu a fost și nici nu putea fi una clară, „combatanții”, atrași într-un mod ilegal dintr-o confruntare de idei într-o confruntare fizică, fiind identificați pe măsură ce, într-un mod sau altul, își manifestau opinia politică pro sau contra autorităților autoinstalate.
Confruntarea inițială, aceea între opinii politice, a început să existe încă din luna ianuarie 1990 și s-a acutizat începând cu 22 aprilie 1990. Prin politicile promovate de autorități, acestea au atras de partea lor muncitorii în confruntarea cu intelectualitatea identificată ca exponent al opiniilor politice contrare autorităților, iar această atragere a avut loc prin acceptarea tuturor revendicărilor minerilor, măsuri care, așa cum am arătat, deși poate firești în conținut, au avut scopul de a face acceptată de către societate modul incorect politic în care forța politică ce a preluat puterea și-a asigurat ulterior succesul zdrobitor în alegerile ce au avut loc la 20 mai 1990.
Ca și un conflict armat pornit cu respectarea prevederilor cuprinse în jus ad bellum, această confruntare a fost dusă în limitele legalității, manifestarea nonviolentă a convingerilor politice fiind garantată de orice stat democratic. În același timp, atragerea într-un mod sau altul, moral sau mai puțin moral, a diverselor segmente ale populației de partea formațiunii politice aflate la putere nu poate fi sancționată decât tot politic, în procesul electoral, însă recurgerea la violență pentru înfrângerea opiniilor politice contrare și pentru a sancționa pe cei care clamează lipsa de moralitate a autorităților, așa cum considerau exponenții intelectualității, iese din limitele licitului și se plasează în sfera penalului.
În momentul lansării atacului, autoritățile au fost cele care nu au respectat regulile de jus in bello, reguli care sunt apreciate, ca și cele de jus ad bellum, nu prin raportare la un conflict armat, ci prin raportare la un conflict de idei, așa cum este și cum trebuie să rămână o confruntare politică. Această nerespectare a regulilor de jus in bello a constat în reprimarea cu violență a manifestanțiilor care își exprimau convingerile politice contrare guvernării, iar combatanții, în conflictul devenit fizic, fie că este unul armat sau nu, pot să nu fie aceiași, cuprinzând, așa cum a fost cazul în speță, toate persoanele care, chiar fără a-și manifesta în vreun fel afinitățile politice, au fost considerate adversari de către forțele de ordine și de către mineri, potrivit unor crtiterii adoptate ad-hoc.
Legislația națională nu oferă niciun criteriu pentru a defini noțiunea de „populație civilă”, însă credem că cele expuse anterior evidențiază faptul că persoanele vătămate în cauza de față constituie o „populație civilă”, atât în accepțiunea legislației internaționale, cât și a celei naționale, ambele admițând săvârșirea infracțiunilor împotriva umanității fără o interdependență între atacul lansat împotriva populației civile și conflictele armate. Inclusiv legislația internațională a fost reformată și concepută pentru a fi aplicată nu doar în cazul conflictelor armate, ci oricăror situații în care drepturile fundamentale ale persoanelor au fost încălcate la scară de masă.
Criteriul care a definit populația civilă în cadrul evenimentelor din 13-15 iunie 1990 a fost criteriul convingerilor politice ale membrilor săi.

2. Condiții de tipicitate ale variantelor normative reținute în cauză
a). În ce privește modalitatea normativă reglementată de art. 439 alin. (1) lit. a) din Noul cod penal, respectiv „uciderea unor persoane”, este suficient ca suprimarea vieții persoanei să aibă loc în cadrul atacului lansat împotriva populației civile, antrenând răspunderea penală, în primul rând, a autorilor acestui atac și a celor care au aderat la el, dar și a autorului nemijlocit, în măsura în care, analizând poziția sa subiectivă, concluzia este în sensul că acesta a cunoscut existența acestui atac și a înțeles să contribuie în acest mod la realizarea scopului său.
În condițiile în care analiza poziției subiective a autorului nemijlocit, atât în ce privește varianta noramativă de la litera a), cât și în ce privește variantele noramative de la literele g) și j), conduce la concluzia că autorul nemijlocit nu a avut reprezentarea că aderă la atacul lansat de autorități, acesta ar putea să răspundă pentru faptele incriminate în textele tradiționale de incriminare, respectiv omor, infracțiuni de violență sau lipsire de libertate, dacă raportat la contextul concret în care au fost comise, întrunesc condițiile de tipicitate ale acestor infracțiuni, însă este posibil ca aceștia să fi acționat fără vinovăție chiar și în cazul acestor din urmă infracțiuni, care, în prezent, nu mai pot fi oricum urmărite și judecate din cauza împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, cu excepția infracțiunilor de omor.
Deși folosirea formei de plural a substantivului „persoană” sugerează că ar putea subzista infracțiunea în varianta normativă de la art. 439 alin.1) lit. a) doar dacă există cel puțin două victime, ipoteză în care nu ne regăsim oricum în cauza de față, considerăm că nu există nicio justificare pentu ca uciderea unei singure persoane, cu îndeplinirea și a celorlalte condiții de tipicitate, să nu fie încadrată în această variantă normativă.
În cauză au fost ucise patru persoane prin împușcare de către forțele de ordine care au respins manifestanții ce intenționau să pătrundă în sediul Ministerului de Interne, respectiv au atacat cordoanele de militari ai Ministerului Apărării Naționale veniți în sprijinul forțelor de ordine. Față de precizările făcute anterior, este mai mult decât evident că uciderea acestor persoane a avut loc în cadrul atacului sistematic lansat împotriva populației civile.
În cazul variantei normative edictate în art. 439 alin. (1) lit. a), în afara săvârșirii faptei în acest context al atacului, nu sunt prevăzute alte condiții de tipicitate pentru existența infracțiunilor împotriva umanității.
Răspunderea pentru uciderea celor 4 persoane revine celor care au decis și organizat atacul, iar autorii nemijlociți, chiar dacă ar fi fost identificați, nu pot fi trași la răspundere, pentru motivele pe care le vom arăta în motivarea soluțiilor de clasare dispuse în cauză față de aceștia.
b). În ce privește varianta normativă prevăzută de art. 439 alin. (1) lit. g) din Noul Cod penal, ca și în cazul variantei anterioare, nu sunt prevăzute alte condiții de tipicitate, fiind suficient ca vătămarea fizică ori psihică să aibă loc în contextul atacului lansat împotriva populației civile, noțiune al cărei conținut a fost arătat anterior.
Ca și în cazul tuturor infracțiunilor îndreptate împotriva drepturilor fundamentale ale unor colectivități, încălcarea acestor drepturi trebuie să aibă o anumită gravitate, însă această gravitate nu se analizează în funcție de gravitateaa leziunilor, ci în funcție de caracterul de masă al consecințelor.
Astfel, textul alin.(1) lit. g) face vorbire de „vătămarea integrității fizice sau psihice a unor persoane”, iar acest text nici măcar nu sugerează un anumit nivel al gravității vătămărilor concrete. De asemenea, textul nu face nici trimitere la textele tradiționale în care sunt incriminate fapte de violență fizică sau psihică, nefiind folosită niciuna dintre denumirile marginale ale infracțiunilor clasice în care sunt încadrate faptele de violență, așa cum sunt lovirile sau alte violențe ori vătămarea corporală.
Acest fapt denotă că este suficientă existența unor fapte de violență, nefiind necesar ca aceste violențe să producă urmări de o anumită gravitate, faptele putând fi încadrate de textele tradiționale atât ca vătămări corporale, cât și ca loviri sau alte violențe. Gravitatea vătămărilor este determinată de numărul mare de victime, de contextul și scopul în care au fost comise, aceste criterii calificând faptele ca infracțiuni împotriva umanității.
Aceasta este și opinia unei părți a literaturii de specialitate, în timp ce o altă parte , în analiza tipicității infracțiunii în această variantă, face trimitere doar la vătămarea corporală, fără a justifica în niciun mod această trimitere.
În cauză, violențele exercitate asupra persoanelor vătămate s-au produs pe tot parcursul evenimentelor din zilele 13-15 iunie. Acestea au avut loc atât în cadrul confruntărilor fizice generate de situația creată de guvernanți prin lansarea atacului, dar și după ce persoanele vătămate au intrat în custodia autorităților, fiind sub autoritatea forțelor de ordine ori a grupurilor de mineri, atât violențele fizice exercitate asupra acestora, cât și condițiile de detenție, asemănătoare lagărelor de exterminare, generând o puternică afectare a psihicului acestor persoane. Toate acestea au generat și un puternic sentiment de insecuritate, după ce minerii au acționat ca adevărate forțe de ordine, însă fără a respecta vreuna dintre regulile impuse de legislație chiar și în cazul acțiunilor forțelor de ordine veritabile, minerii lovind pur și simplu persoanele întâlnite pe stradă și lipsindu-le de libertate fără ca poliția sau alte forțe de ordine să intervină, atitudine justificată de faptul că însăși conducerea statului solicitase intervenția minerilor, ceea ce nu putea induce decât reprezentarea existenței unei stări de anarhie, de disoluție totală a oricărei autorități a statului, ceea ce este de natură să genereze puternice tulburări psihice victimelor ce au fost conceptate ca persoane vătămate în cauză și care, aflate în custodia autorităților, tocmai acestă postură le-a creat un sentiment de totală insecuritate. În măsura în care autoritățile nu vor și, la un moment dat, nici nu pot, să mai asigure respectarea dreptului la viață, la integritate fizică sau la libertate și ele însele încalcă deliberat aceste drepturi, acționînd discreționar față de acestea, psihicul victimelor puse în această postură este, dincolo de orice îndoială, puternic afectat.
c). În ce privește varianta normativă prev. de art. 439 alin. 1 lit. c) din Noul Cod penal, aceasta constă în „persecutarea unui grup sau a unei colectivități determinate, prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcție de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional”.
Spre deosebire de primele două, această variantă normativă conține condiții proprii de tipicitate, care trebuie îndeplinite alături de condiția comună care se referă la atac. Modalitatea normativă cuprinsă în această variantă și care se regăsește în cauza de față este „persecutarea unui grup sau a unei colectivități determinate, prin privarea sau restrângerea gravă a dreptului fundamental la libertate, pe motive de ordin politic”.
Potrivit DEX, persecuția unor persoane constă în prigonirea acestora, asuprirea, provocarea de necazuri ori nedreptățirea, acțiuni ce rezultă fără echivoc din expunerea faptelor, iar motivul de ordin politic este și el evident. Noțiunile de „grup” sau „colectivitate”, folosite alternativ și determinate de criteriul politic, au fost analizate anterior, iar nelegalitatea privării sau restrângerii grave a dreptului fundamental la libertate trebuie analizată pe două planuri.
Primul plan este acela al aparenței de legalitate a măsurii, privită ca măsură luată în cadrul unei proceduri legale în care lipsirea de libertate apare ca posibilă, iar în acest plan trebuie să distingem între forma și fondul măsurii privative de libertate. Al doilea plan se referă la mobilul acestei măsuri, acela care ține de motivul politic al acesteia, plan în care, pentru cei care cunoșteau acest motiv politic este indiferent dacă măsura apare ca legală, atât în formă, cât și în fond, pentru ei fiind una nelegală. Acest caracter nelegal, apreciat ca atare indiferent de forma și fondul măsurii, decurge din motivul real care stă la baza ei și care este unul politic, cunoscut doar de autorii atacului lansat. De asemenea, acest caracter decurge și din actele de dezinformare a opiniei publice, acte care sunt cunoscute tot doar de autorii atacului și care privesc prezentarea deformată a manifestanților și a scopului pentru care aceștia sunt prezenți în piață.
În ce-i privește pe autorii nemijlociți, pentru care are relevanță atât forma, cât și fondul măsurilor privative de libertate, caracterul legal sau nelegal al acestora trebuie analizat prin prisma poziției lor subiective, atât față de motivul politic real al măsurii, cât și față de existența sau nu a unei dezinformări cu privire la ceea ce s-a numit „fenomenul Piața Universității”. În măsura în care acești autori nemijlociți nu cunosc motivul politic și nici actele de dezinformare, aceștia cunosc inițial tot atât cât cunosc și alte persoane fără atribuții în vreo procedură în care apare posibilă privarea de libertate, iar poziția lor subiectivă se poate schimba pe măsură ce, exercitându-și atribuțiile într-o procedură ce presupune cercetarea persoanelor private de libertate, ia cunoștință de starea de fapt concretă pentru fiecare situație particulară.
De asemenea, în ce privește nelegalitatea privării de libertate a manifestanților din Piața Universității, este absolut necesar să distingem, în primul rând, între două momente în care au avut loc acțiuni de privare de libertate, și anume în prima parte a zilei de 13 iunie 1990, imediat după evacuarea Pieței Universității, ori după acțiunile violente care au avut loc în după amiaza zilei de 14 iunie 1990.
Astfel, reținerile din prima parte a zilei de 13 iunie au fost operate de forțele de ordine asupra celor găsiți în piață, asupra persoanelor care au încercat să protesteze împotriva evacuării pieței și asupra studenților care au fost găsiți la acea oră în incinta celor două instituții de învățământ.
Din punctul de vedere al autorilor atacului, aceste acțiuni sunt nelegale, atât în fond, cât și în formă, pentru că ele nu au avut caracterul unor măsuri privative de libertate în cadrul unei proceduri în care aceste măsuri apar posibile, persoanele fiind, pur și simplu, lipsite de libertate, fără niciun temei, nici de fapt, nici de drept, însă autorii nemijlociți au executat un ordin care, pentru ei, nu era un ordin vădit ilegal, întrucât nu cunoșteau și nu puteau cunoaște care sunt motivațiile pentru care li s-a ordonat ca aceste persoane să fie reținute, motivații cunoscute doar de autorii atacului.
Aceste așa-zise rețineri au fost făcute din ordinul inculpaților, ca parte a planului, și, deși s-au limitat doar la conducerea forțată în cazarma de la Măgurele, în vederea efectuării de cercetări, durata scurtă nu s-a datorat voinței inculpaților, fiind independentă de această voință. Reținerile sunt nelegale, atât în fond, cât și în formă, întrucât, din punctul de vedere al inculpaților, nu exista nici măcar un motiv aparent pentru cercetarea acestor persoane, iar conducerea lor nu s-a făcut la sediul unei unități al cărei obiect îl constituie cercetarea unor fapte antisociale (poliție, procuratură), ci într-o cazarmă, chiar dacă aceasta aparținea Ministerului de Interne, ceea ce denotă scopul urmărit, acela de a intimida, de a etala forța de coerciție a statului, dar nu într-o formă legală, ci într-un mod discreționar.
Din punct de vedere al autorilor nemijlociți, ordinul primit nu este unul vădit ilegal, ei neavând o imagine de ansamblu asupra a tot ceea ce a avut loc în Piața Universității, aceștia având, înainte de o cercetare a faptelor, ca și restul opiniei publice, cel puțin păreri contradictorii față de acest fenomen, în urma dezinformărilor care au avut loc, motiv pentu care cei care au reținut persoanele în vederea conducerii lor pentru cercetări nu-și puteau asuma nerespectarea ordinului. În ce privește celelalte persoane reținute și conduse pentru cercetări, altele decât manifestanții găsiți în piață, respectiv cei care au protestat față de măsura evacuării și studenții, față de aceștia nu se poate spune decât că a existat un exces de zel care ar putea îmbrăca, cel mult, forma unei acțiuni abuzive a autorilor nemijlociți, în măsura în care s-ar dovedi că nu a existat nici măcar o legătură aparentă între aceștia și persoanele din piață, a căror activitate nu era cunoscută de agentul de ordine, iar misiunea acestuia nu se limita la cei găsiți în piață, ci la orice ar putea avea legătură cu piața, cu privire la care nu avea suficiente date pentru a-i aprecia caracterul legal sau nelegal.
În urma conducerii la unitatea din Măgurele, procurorii trimiși pentru cercetări au decis că nu există motive pentru a priva de libertate persoanele cercetate, condiții în care acestea au fost eliberate. Astfel, pentru inculpați, lipsirea de libertate subzistă pe toată perioada în care persoanele au fost reținute, conduse la cazarma din Măgurele și supuse unei cercetări sumare, dar suficiente pentru a se constata lipsa oricărui motiv pertinent pentru dispunerea unor măsuri privative de libertate într-o procedură penală.
După ce procurorii trimiși la cazarma din Măgurele pentru a-i ancheta pe cei aduși aici nu au considerat necesar să ia măsuri privative de libertate, chiar și ministrul de interne, generalul Mihai Chițac, cel care afirmase că ar „face praf tot ce se poate face praf”, a realizat că un ordin de menținere a privării de libertate a acestor persoane este de o ilegalitate devenită mult prea evidentă pentru a-și asuma un astfel de ordin, ceea ce i-a adus și demiterea, fiind înlocuit cu martorul (…), a cărui numire a avut loc oficial la 16 iunie 1990, însă această demitere este cât se poate de relevantă pentru legalitatea acțiunilor care au urmat. Această demitere, alături de faptul că inculpații au decis reținerea persoanelor fără a avea atribuții în acest sens, într-un moment în care nu se comiseseră fapte susceptibile să atragă măsuri privative de libertate, arată modul discreționar în care aceștia au acționat, nefiind interesați decât de aparența de legalitate a acțiunilor lor.
În ce privește reținerile care au avut loc după evenimentele violente din a doua jumătate a zilei de 13 iunie 1990, alături de cele două planuri, trebuie distins în funcție și de natura acestora, dată de procedura în care au avut loc.
Astfel, o parte dintre persoanele reținute au fost conduse la cazarma din Măgurele ori la Școala de Ofițeri de Poliție de la Băneasa, reținerile fiind făcute de către agenții de ordine, dar și de mineri, care au acționat, atât singuri, cât și împreună cu agenții de ordine. Până la momentul depunerii în cele două cazărmi, ca și în cazul anterior, în ce-i privește pe autorii nemijlociți, se poate spune că privarea de libertate era necesară pentru efectuarea cercetărilor, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de cele anterioare, de acestă dată, urmare a dezinformărilor făcute, dar și a creării de către autorii atacului a condițiilor unor confruntări violente, urmărite de către aceștia, confruntări care au generat o stare similară anarhiei, fuseseră comise fapte care, scoase din context, erau infracțiuni și chiar infracțiuni grave, pentru că numai așa puteau justifica inculpații intervenția armatei și chemarea minerilor. Ca și anterior, decizia ca persoanele reținute să fie conduse în cele două cazărmi nu le-a aparținut și nu le poate fi imputată celor care au efectuat aceste rețineri, ci inculpaților, care au dat un astfel de ordin.
În condiții normale, reținerile efectuate în vederea cercetărilor de către mineri nu ar putea fi legale nici în fond, nici în formă, însă, aceștia, ca și agenții de ordine, aveau doar reprezentarea obiectivă a evenimentelor, de o violență fără precedent, cu excepția evenimentelor din timpul revoluției, fără să cunoască faptul că aceste evenimente sunt parte a unui plan al inculpaților, astfel că nici minerii care au acționat ca forțe de ordine, nici agenții de ordine care au acționat alături de aceștia și au tolerat acest mod de acțiune, nu pot fi făcuți responsabili de nelegalitatea în fond sau în formă a conducerilor forțate a celor reținuți pentru a fi supuși unor cercetări.
Spre deosebire de ziua anterioară, când, cu privire la libertatea persoanelor reținute s-a luat o decizie în urma unor cercetări efectuate într-o periodaă de timp scurtă, în ziua de 14 iunie persoanele au fost introduse în cazărmi și private de libertate până la opt zile, timp în care se susține că au fost supuse cercetărilor, fără a fi emise în această perioadă mandate de reținere sau de arestare.
După momentul depunerii acestor persoane în cele două cazărmi, procedura și regimul juridic al privărilor de libertate se schimbă, responsabilitatea acestora revenindu-le autorilor atacului, ca și șefilor celor două unități devenite centre de reținere ad-hoc, iar după acest moment privarea de libertate în afara formelor legale prevăzute de lege nu se mai plasează în sfera necesității unei cercetări, care nu poate depăși un termen considerat rezonabil, ci intră în sfera penalului.
Pentru cercetarea celor privați astfel de libertate au fost trimiși procurori și lucrători de poliție judiciară, însă faptul că persoanele au fost private de libertate mai multe zile, fără respectarea formei legale, nu poate fi pus în sarcina acestora, pentru că, deși potrivit atribuțiilor funcționale aveau competența să dispună asupra stării de libertate, nu ei au fost cei care au dispus conducerea în cele două cazărmi și nici nu au putut dispune asupra timpului cât durează cercetarea, timp pe care nici nu aveau cum să-l cunoască. Astfel, ei au fost puși în fața unui fapt împlinit, respectiv starea de privare de libertate, cerându-li-se să dispună nu asupra începerii, ci asupra continuării acestei stări. Persoanele cercetate nu au fost aduse în același timp, ci erau aduse pe rând, iar pe măsură ce erau supuse cercetării, erau eliberate sau era legalizată starea de privare de libertate prin emiterea unui mandat, astfel că, în timp ce unele persoane erau aduse, altele plecau, fiind eliberate sau conduse în centre de reținere.
Astfel, cei însărcinați cu cercetarea nu aveau posibilitatea și, în împrejurările date, nici obligația ținerii unor evidențe cu privire la timpul în care o persoană este privată de libertate înainte de a fi prezentată pentru cercetări, responsabilitate care revenea celor responsabili de primirea în aceste condiții a persoanelor reținute și, evident a celor care au dat ordinele în acest sens, fiind lesne de prevăzut că, cele două cazărmi nefiind centre de deținere sau reținere, acestea nu îndeplinesc niciun fel de condiții necesare pentru astfel de activități, fiind deschisă calea pentru orice tip de abuz, inclusiv cel care îmbracă forma unei lipse a evidențelor necesare pentru ca persoanelor reținute să nu li se încalce dreptul la libertate.
De asemenea, anchetatorii trimiși la Măgurele nu erau responsabili nici de faptul că numărul lor era insuficient pentru o cercetare efectuată într-un termen rezonabil, număr pe care nu îl stabileau ei, și nici măcar superiorii lor direcți și nemijlociți, putînd fi stabilit numai de cei care aveau cunoștință de numărul posibil al celor supuși cercetării și care putea fi prevăzut doar de cei care, creând acea stare similară anarhiei, trebuiau să-l anticipeze, însă aceștia, chiar dacă ar fi anticipat acestă stare de fapt, ei aveau interesul ca ea să continue sau măcar să dureze o perioadă suficientă pentru a descuraja repetarea unor manifestații de amploarea celor din Piața Universității..
Odată cu emiterea unui mandat de reținere sau arestare, regimul juridic al privării de libertate se schimbă din nou, acesta fiind momentul de la care poate interveni și responsabilitatea celor care au dispus aceste măsuri și de la care este evident că, sub aspectul formei, privarea de libertate devine una perfect legală.
În ce privește fondul acestor măsuri, din punctul de vedere al anchetatorilor, acest aspect se rezumă la temeinicia măsurilor, a cărei lipsă nu poate fi sancționată decât în cadrul procesului penal în care au fost dispuse aceste măsuri. Doar în măsura în care s-ar fi stabilit că privările de libertate dispuse în cadrul procesual penal ar fi fost nelegale ori vădit netemeinice și s-ar fi stabilit reaua credință a anchetatorilor, aceștia ar fi putut fi trași la răspundere în funcție de poziția lor subiectivă față de atacului lansat împotriva populației civile, însă dosarul având acest obiect a fost clasat, disjungerea sa având loc anterior redeschiderii urmăririi penale, iar plângerea formulată împotriva soluției a fost respinsă definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Față de cele expuse, este evident că faptele de lipsire de libertate arătate atrag răspunderea penală a autorilor planului și a celor care au creat condițiile pentru punerea lui în practică, aceștia fiind autori mediați ai infracțiunilor împotriva umanității, indiferent de legalitatea în fond sau în formă a măsurilor, întrucât cunoșteau motivul de ordin politic al acestor acțiuni, iar conjunctura în care s-a ajuns să fie dispuse aceste măsuri, cu sau fără respectarea formei legale, a fost un rezultat urmărit de autorii atacului.
În măsura în care au existat și situații izolate, în care o persoană sau un număr redus de persoane au fost private de libertate o perioadă mai mare de timp înainte de a se dispune în formele legale asupra libertății lor, aceste situații izolate nu satisfac condiția de a se încadra în atacul generalizat sau sistematic, astfel că nu ar putea atrage răspunderea decât, eventual, pentru textele tradiționale de incriminare.

(va urma)

Urmărește evoluțiile de pînă acum în dosarul mineriadei:
– Rezoluţia din 17 iunie 2009 de scoatere de sub urmărire penală
Hotărîrile judecătorești ale ÎCCJ prin care s-au respins contestațiile împotriva rezoluției de scoatere de sub urmărire penală:
– Sentinţa penală nr. 37 din 18 ianuarie 2010. Dosar 7440/1/2009. Petent Negru Vasile. Rămasă definitivă prin decizia 468/28.11.2011 a ÎCCJ, prin care s-a respins recursul lui Negru Vasile ca neîntemeiat.
– Sentinţa penală nr. 1702 din 5 noiembrie 2010. Dosar 9792/1/2009. Petenţi Cuza Constantin şi Dima Nicolae. Rămasă definitivă prin nerecurare.
– Sentinţa penală nr. 1953 din 29 noiembrie 2010. Dosar nr. 4118/1/2010. Petent Enache Mituş Ionel. Rămasă definitivă fiind pronunţată după abrogarea recursului prin Legea nr. 202/2010.
– Sentinţa penală nr. 985 din 8 iunie 2010. Dosar 186.1/1/2010. Petent Lazăr Nicolae. Rămasă definitivă prin decizia 337 din 20 iunie 2011 a ÎCCJ prin care s-a respins recursul ca neîntemeiat.
– Sentinţa penală nr. 368 din 7 martie 2011. Dosar 9172/1/2009. Petent Teodor Mărieş. Hotărîre definitivă, fiind pronunţată după abrogarea recursului prin Legea 202/2010.
– Sentinţa penală nr. 383 din 9 martie 2011. Dosar nr. 9723/1/2009. Petent Stoica Marin. Hotărîre definitivă, fiind pronunţată după abrogarea recursului.
– Sentinţa nr. 969 din 30 iunie 2011. Dosar 8952/1/2010. Petentă Crăciun (fostă Buia) Doina. Definitivă, fiind pronunţată după abrogarea recursului.
– Hotărîre CEDO despre mineriada din iunie 1990
– Marea Cameră CEDO – cauza Mocanu și alții împotriva României (saitul CEDO, limba engleză)
– Ion Iliescu, Petre Roman și alți șefi FSN, puși sub acuzare în dosarul mineriadei din 1990
– Ion Iliescu, Petre Roman și alți șefi FSN trimiși în judecată în dosarul mineriadei din 1990 (video din 13 iunie 1990)
– Dosarul Mineriadei, restituit către Parchetul Militar

Mai citește:
– Agenturili străine, acum şi la mineriada din iunie 1990
– 13 iunie 1990. Ion Iliescu: Sînt momente dramatice pentru ţara noastră. Avem de-a face cu o încercare de rebeliune de tip legionar. Este nevoie de unirea întregului popor pentru a da riposta necesară (video)
– 14 iunie 1990. “Am găsit la PNŢCD droguri, armament, muniţie, maşină de scris automată (video)
– Teodor Mărieş în dialog cu Angela Băcescu (iunie 1991)
– Speranţa, un film de Sorin Ilieşiu
– Revoluţia trădată
– Teodor Mărieş: Cînd echipa lui Voinea a predat dosarul mineriada, au plîns acei copii după munca lor (video)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.