Studiul lui Victor Neumann (profesor la Universitatea de Vest din Timişoara) – „Timişoara în memoria colectivă contemporană”, publicat în cadrul volumului „Revoluţia română din decembrie 1989. Istorie şi memorie”, se doreşte o analiză a specificităţii culturale a Timişorii, care ar fi contribuit la izbucnirea revoluţiei în acest oraş. „Practicarea plurilingvismului (cultura timişoreană a fost pentalingvă)” (pag. 22), „fizionomia multiculturală şi comportamentul critic moştenite de la fosta monarhie austro-ungară” (pag. 25) i se par d-lui Neumann esenţiale pentru definirea Timişorii.
Autorul are dreptate cînd observă convieţuirea în Timişoara a mai multor naţionalităţi. În 1919, cînd a devenit parte a României, cel mai numeros grup etnic al oraşului erau germanii, iar maghiara, fosta limbă oficială, era vorbită de majoritatea locuitorilor. Pentru timişorenii născuţi în perioada interbelică multilingvismul româno-maghiaro-german era un lucru obişnuit. Însă dl. Neumann neglijează un fapt: pentru generaţia născută în anii ’60-’70, adică pentru tinerii care au avut rolul principal în revoluţia din 1989, acest multilingvism e de domeniul trecutului.
Cauzele acestor schimbări sînt mai multe: dezvoltarea oraşului, care a dus la imigrarea de populaţie rurală, majoritar românească; plecarea masivă a germanilor şi evreilor; căsătoriile mixte (noţiunea de „melting pot” pare necunoscută autorului); stabilirea în zonă a unor persoane venite din alte părţi ale ţării (de la 1890 încoace, sporul natural al populaţiei Timişorii a fost practic zero, creşterile demografice s-au făcut aproape numai prin imigrare – vezi Ioan şi Rodica Munteanu – „Timişoara. Monografie”, editura Mirton, Timişoara 2001, pag. 142-147).
„În ceea ce priveşte minorităţile evreiască şi germană, regimul comunist a încurajat emigrarea”, scrie dl. Neumann, apreciind că politicile PCR „aveau similitudini izbitoare cu cele legionare şi antonesciene. Aidoma legislaţiilor rasiale ale regimurilor de extremă dreaptă ele urmăreau purificarea etnică” (pag. 26). Domnia sa se contrazice însă la aceeaşi pagină cînd remarcă că „eliberarea paşapoartelor de emigrare definitivă presupunea aşteptări de luni sau ani de zile”. Cred că nu guvernul român, ci guvernele israelian şi german au fost cele care au încurajat emigrarea evreilor şi germanilor. Statul român a pus beţe în roate acestei emigrări, fiind aspru criticat la vremea respectivă de organizaţiile de apărare a drepturilor omului.
„Planurile Securităţii lui Ceauşescu de a provoca un conflict româno-maghiar au fost dejucate”, opinează autorul (pag. 29). Aceste planuri mi se par totuşi nedovedite. În prima fază a revoltei, eforturile autorităţilor au fost de muşamalizare a cazului Tokes, nu de amplificare a conflictelor. Se ajunsese chiar să i se făgăduiască lui Tokes că se renunţă la evacuarea sa, dacă acesta convinge manifestanţii să plece acasă (vezi interviul dat de Laszlo Tokes imediat după revoluţie, publicat de Titus Suciu în „Reportaj cu sufletul la gură”, Editura Facla 1990). Abia în 20 decembrie 1989, cînd la Timişoara se declanşase deja greva generală, găsim prima menţiune a „iredentismului” în discursul oficial adresat populaţiei (cuvîntarea lui Nicolae Ceauşescu de la TVR). Acea cuvîntare viza însă mai ales locuitorii altor oraşe, dorind să oprească solidarizarea acestora cu Timişoara.
„Invocarea prezenţei străine, în special a maghiarilor din Ungaria veniţi la Timişoara pentru a agita spiritele, a făcut parte din diversionismul Serviciilor Secrete ale lui Ceauşescu”, mai scrie dl. Neumann (pag. 30). Domnia sa confundă diversiunile politicianiste de după revoluţie cu revoluţia. Într-adevăr, DUPĂ revoluţie au apărut prin presă diverse relatări, deseori din partea unor foşti securişti, despre o presupusă prezenţă străină în revoluţia timişoreană. Nu cunosc însă nici o dovadă documentară (şi nici dl. Neumann nu ne oferă) că Serviciile Secrete ar fi invocat ÎN TIMPUL REVOLUŢIEI vreun rol esenţial al maghiarilor veniţi din Ungaria în desfăşurarea acesteia.
„Revoltele s-au datorat întîi de toate muncitorimii” observă corect autorul, apreciind că „o bună parte a ei moştenise sau îşi însuşise vechiul model cultural al Timişoarei” (pag. 32). Este discutabil dacă acest vechi model cultural habsburgic, idealizat de autor, a avut rolul determinant. Modelul cultural comunist al rolului conducător al clasei muncitoare poate a avut o influenţă mai mare. În 20 decembrie 1989 muncitorii timişoreni, intraţi în grevă generală, au ieşit la demonstraţie grupaţi pe întreprinderi, cum se întîmpla şi la demonstraţiile organizate de PCR. Modelul cultural naţionalist, care include ideea jertfei pentru ţară, deasemeni a avut un rol.
În continuare, în capitolul „O perspectivă asupra Timişoarei contemporane”, autorul deplînge pierderea vechiului model cultural timişorean după revoluţie, datorită „nou-veniţilor”. „Studiile sociologice ne arată că după 1989 Timişoara nu a mai avut resursele necesare să asimileze nou-veniţii”. Din păcate, nu este indicat nici un asemenea studiu. „Populaţia Timişoarei din anul 2005 este diferită chiar şi comparativ cu aceea care a iniţiat revoltele României în decembrie 1989 (…) Nou-veniţii sînt adesea neiniţiaţi în privinţa istoriei, a arhitecturii şi a bunurilor comune ale oraşului (…) Competiţia este foarte dură şi adeseori, lipsită de corectitudine. Ea este generată mai ales de nou-veniţii ce rîvnesc la obţinerea unor locuri de muncă în toate sectoarele, dar şi a poziţiilor în vîrful instituţiilor”, continuă autorul (pag. 39-40), contestînd „iluzia mai vechilor timişoreni că lucrurile nu s-au schimbat în sens major” şi apreciind că „românizarea grabnică din ultimii ani a oraşului a fost una de natură politică” (pag. 40). Deci, Ceauşescu ducea politici de „purificare etnică”, dar abia după moartea lui s-a realizat „românizarea grabnică”. Refuzul majorităţii „vechilor timişoreni” de a deplînge cele observate de dl. Neumann are totuşi un temei: Toate recensămintele efectuate în Timişoara din 1880 încoace au arătat că „nou-veniţii”, adică persoanele născute în altă parte, sînt majoritare în oraş (vezi Ioan şi Rodica Munteanu – „Timişoara. Monografie”, editura Mirton, Timişoara 2001, pag. 146). Nimic esenţial nu s-a schimbat, „nou-veniţii” au fost parte a istoriei Timişoarei în epoca habsburgică, în cea interbelică, în cea comunistă şi în cea prezentă. Au fost parte şi în revoluţia din 1989.
Nu cunosc vreun studiu exhaustiv pe această temă, însă am avut prilejul să discut cu destui revoluţionari. În cartea mea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost”, publicată în 1997, sînt prezentate 49 cazuri din revoluţie, din care 21 ucişi, 20 răniţi, 6 arestaţi şi 2 răniţi şi arestaţi. În 42 de cazuri am prezentat în carte şi locul naşterii. Din aceste 42 de cazuri, numai în 8 protagoniştii sînt născuţi în Timişoara, în alte 6 locul naşterii este judeţul Timiş, iar în 28 de cazuri persoanele respective s-au născut în afara Timişoarei sau judeţului Timiş.
Observ asemănarea dintre nemulţumirea faţă de „nou-veniţi” a domnului Neumann şi cea a activistului comunist Cornel Pacoste, condamnat la 10 ani închisoare pentru participare la reprimarea revoluţiei. Acesta, la şedinţa de partid din 18 decembrie 1989 ţinută cu directorii întreprinderilor din Timişoara, considera drept cauză a tulburărilor din oraş faptul că „au fost aduşi din alte localităţi diferiţi oameni care au fost angajaţi la diferite instituţii şi aceştia, nefiind coordonaţi cum trebuie, au amplificat această stare necorespunzătoare” (Asociaţia „Memorialul Revoluţiei” – „Procesul de la Timişoara”, vol. IV, editura Mirton 2006, pag. 2112 – mărturia lui Ioan Paştiu, director al întreprinderii „Optica”; vezi şi intervenţia inculpatului Pacoste, pag. 1988-1989, unde acesta insistă să se consemneze că la acea şedinţă a spus că autorii distrugerilor revoluţionare nu sînt „bănăţeni de bună credinţă”). Comunistul Pacoste voia să creeze mitul vechilor timişoreni credincioşi partidului, în contrast cu nou veniţii zurbagii, neintegraţi comunităţii. Anticomunistul Neumann vrea să creeze mitul vechilor timişoreni care au făcut revoluţia, în contrast cu nou veniţii care au alterat spiritul oraşului.
Dacă definim multiculturalismul drept „profesarea limbilor care au marcat destinul oraşului modern”, cum face dl. Neumann (pag. 41), Tîrgu Mureş sau Miercurea Ciuc sînt mai multiculturale decît Timişoara. În Timişoara, minorităţile etnice sînt în proporţia necesară pentru a reprezenta un ferment al societăţii, fără să existe însă vreun grup etnic destul de numeros pentru a pune în discuţie caracterul românesc al oraşului; astfel, fără să existe tensiuni interetnice notabile.
„Banatul şi Timişoara erei multilingve şi multiculturale se conservă doar pentru o minoritate a locuitorilor” (pag. 41), este concluzia domnului Neumann, la care subscriu, cu amendamentul că aceasta era deja o realitate în 1989, mai ales pentru generaţia tînără, cea mai activă în revoluţie. Multiculturalismul acestei generaţii se rezumă astfel: Minorităţile naţionale vorbesc la perfecţie limba română; românii, cu mici excepţii, habar n-au de limba şi cultura naţionalităţilor conlocuitoare. În 1989 aproximativ 80% din timişoreni erau de naţionalitate română (82,1% la recensămîntul din 1992). De aceea, cred că domnia sa exagerează rolul multilingvismului şi multiculturalismului populaţiei Timişorii în analiza evenimentelor din 1989, cît şi amploarea schimbărilor petrecute în oraş după revoluţie.
Notă: articol publicat iniţial în august 2007 pe ro.altermedia.info
Blogul lui Marius Mioc 