Victor Orban la Timișoara: „Popoarele au știut întotdeauna că libertatea nu o vom primi ca pe un dar de la marile puteri” (video)

Actualizare 22 decembrie 2019: De pe saitul agenției de presă maghiare MTI (care are și o secțiune în limba română) am adăugat discursul integral a lui Victor Orban.

Cu un pic de întîrziere relatez despre prezența primministrului ungar, Victor Orban, la Timișoara, cu prilejul aniversării a 30 de ani de la revoluție (a nu se confunda cu celălalt primministru, Ludovic Orban, care și el a fost prezent la Timișoara la aniversarea revoluției, dar cu cîteva zile după Victor Orban). Am anunțat că Victor Orban urmează să fie prezent la Timișoara în articolul Program manifestări pentru comemorarea a 30 de ani de la revoluție, organizat prin intermediul bisericii reformate la Timișoara (12-16 decembrie 2019) (linc). După cum e firesc, domnul primministru a respectat programul anunțat pe „blogul lui Marius Mioc” și a venit la Centrul Regional de Afaceri Timișoara, unde a ținut și un discurs. N-am fost acolo, dar o parte din discursul lui Victor Orban a fost prezentat la televiziunea „Europa Nova” din Timișoara și-l cred interesant și pentru cititorii acestui sait.

Transcriere și tălmăcire înregistrare:

Cu cine a vorbit generalul Guşă în C.C. cînd a refuzat ajutor străin? (video)

În conştiinţa populară românească s-a încetăţenit ideea că în decembrie 1989 generalul Guşă s-a opus intrării trupelor sovietice în România. Ca temei pentru această opinie a fost folosită o înregistrare video din C.C. din timpul revoluţiei în care se vede cum cineva vrea să vorbească cu generalul Guşă la telefon în ruseşte, Guşă spune că nu înţelege, apoi o fată prezentă acolo preia telefonul pentru a face serviciile de tălmaci, iar Guşă îi spune fetei să transmită că nu e nevoie de nici un ajutor. Iată un fragment din emisiunea „Naşul” cu Radu Moraru în care apare înregistrarea video din decembrie 1989 în sediul C.C., unde generalii Ştefan Guşă şi Iulian Vlad coordonau aşa-zisa luptă cu teroriştii. Dacă-mi amintesc bine, primul care a dezvăluit această înregistrare a fost Petre Mihai Băcanu, dar acum ea e prezentată ca dezvăluire a lui Radu Moraru, Grigore Cartianu sau Alex Mihai Stoenescu.

Între minutul 1:56 şi 5:44 este secvenţa înregistrată în C.C. în decembrie 1989. Generalul Guşă pretinde că nu ştie ruseşte dar totuşi ceva ruseşte ştie, că schimbă mai multe replici pe această limbă (poate nu vorbea fluent ori s-a gîndit că vorbitul în ruseşte în faţa revoluţionarilor din C.C. ar fi o gafă). Apoi telefonul este preluat de o fată care se afla în încăpere (o mulţime de revoluţionari se aflau în C.C. în acel moment) care va tălmăci mai departe.

Explicațiile date de Laszlo Tokes în problema trupei de teatru de limbă maghiară „Thalia”

Arpad Gazda, apropiat a lui Laszlo Tokes în 1989, în prezent unul dintre ziariștii importanți de limbă maghiară din România (care apare în filmarea de mai sus de la secunda 32, apoi de la minutul 3,14), povestea într-o declarație (linc) pe care mi-a dat-o în 1995 și am publicat-o în cărțile mele „Revoluția din Timișoara așa cum a fost” (1997) și „Revoluția fără mistere” (2002):

Prima noastră înfruntare cu securitatea a fost în 1988. La 31 octombrie, de ziua Reformaţiei, am organizat în biserică un recital de poezie din Dsida Jeno. Dsida Jeno a fost un poet transilvănean interbelic care nu pot să spun că era interzis, dar o parte dintre poeziile lui nu puteau să fie publicate.

Eu eram atunci membru în teatrul studenţesc „Thalia”, care funcţiona la Casa Studenţilor. Am organizat acel recital împreună cu prietenul Telegdy Almas şi a fost un mare succes. La spectacol au participat nu numai membrii grupului Thalia, ci şi alţi studenţi. Pentru 4 decembrie aveam programat al doilea spectacol.

Securitatea a făcut presiuni ca nu cumva membrii grupului Thalia să participe la cel de-al doilea spectacol. Aceste presiuni s-au făcut prin intermediul conducătorului grupului Thalia, actorul Matray Laszlo. Cu toate acestea, în 8 noiembrie ne-am întîlnit în camera lui Szilagyi Zsolt, care era membru în Thalia (acum e deputat UDMR de Bihor) şi am hotărît să ignorăm aceste presiuni.

Patru dintre membrii Thaliei am participat şi la spectacolul din 4 decembrie. După asta, grupul Thalia a fost desfiinţat. Acest grup s-a reînfiinţat în februarie 1989, dar noi, cei care participaserăm şi la al doilea spectacol, am rămas excluşi.

Numele lui Tokes Laszlo a apărut în presa din Ungaria pentru prima oară legat de această problemă. Primul material la radio Kossuth a fost scrisoarea lui Tokes către episcopul de Oradea Papp Laszlo în care cerea sprijinul episcopului pentru noi, cei care am fost persecutaţi fiindcă participasem în biserică la serbarea Zilei Reformaţiei. Scrisoarea, împreună cu răspunsul lui Papp Laszlo, a fost citită la radio Budapesta în mai 1989. Papp Laszlo era membru în Marea Adunare Naţională, era un episcop-securist.

După asta, la radio Budapesta au apărut frecvent ştiri despre Tokes, iar în iunie a apărut şi la televiziunea Budapesta, în emisiunea Panorama. În această emisiune Tokes a dat un interviu în care a vorbit despre dărîmarea zidurilor comunismului.

„Complotul contrarevoluționar a lui Imre Nagy și al complicilor săi” prezentat pe alt sait al meu

Pe un al sait al meu, „Documente despre istoria românilor”, am încheiat prezentarea cărții „Complotul contrarevoluționar a lui Imre Nagy și al complicilor săi”. Cartea a fost editată de Editura Politică din București în 1959 și prezintă punctul de vedere al guvernului comunist maghiar cu privire la revoluția maghiară din 1956, care fusese înfrîntă. Cartea a fost tălmăcită după originalul maghiar editat de Biroul de Informații al Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Ungare în 1958. Puteți citi paginile scanate ale cărții respective, împărțite pe capitole, după cum urmează:

– Prefață
– Complot antistatal, trădare de patrie, rebeliune
– Complot pentru acapararea prin violență a puterii
– Lichidarea bazei orînduirii democrat-populare
– Partidele burgheze, reacţionare şi fasciste îşi fac apariţia. Rolul lui Mindszenty în contrarevoluţie
– Imperialismul – principalul organizator al contrarevoluţiei
– Imre Nagy şi grupul său pregătesc trecerea la lagărul imperialist
– Imre Nagy şi complicii săi – conducătorii luptelor de ariergardă ale contrarevoluţiei
– Bestialitatea imperialiştilor care propăvăduiesc „umanismul”
– Poporul maghiar a apărat socialismul
– Cuprins, fotografii și erată

Primministrul ungur Victor Orban: „Europa nu este liberă. Pentru că libertatea începe cu rostirea adevărului. Astăzi, în Europa, este interzis să spui adevărul (video)

În 15 martie 2016 prim-ministrul Ungariei, Victor Orban, a ținut o cuvîntare critică la adresa Uniunii Europene, pe tema imigrației și a cotelor obligatorii de imigranți plănuite de UE. Mi se pare interesantă această cuvîntare, de aceea o prezint și cititorilor acestui blog, într-o înregistrare video cu subtitrare românească.

Amintesc că în trecut, am mai prezentat pe acest blog un alt discurs a lui Victor Orban, referitor la revoluția ungară din 1956: „Nu a fost lumea liberă cea care a învins comunismul ci popoarele Europei tînjind după independenţă şi libertate, care şi-au luat soarta în propriile mîini” (linc)

Textul discursului:

New York Times, decembrie 1989: Umbra Transilvaniei asupra României

Din tăieturile de ziare americane din decembrie 1989 pe care mi le-a trimis soră-mea (linc), prezint acum un articol din New York Times. Fiindcă soră-mea mi-a trimis doar articolul tăiat din pagina de ziar şi nu întreg ziarul, nu pot fi sigur de data exactă cînd a apărut acest articol, dar este de dinainte de 22 decembrie 1989, cel mai probabil în 19 sau 20 decembrie 1989. Articolul a apărut în 19 decembrie 1989.

Traducere:

Transilvania proiectează umbra lungă a României [nu ştiu dacă traducerea titlului e cea mai potrivită]

de Robert D. McFadden

Etnicii unguri din România, care îşi socot mîndra lor istorie începînd din Evul Mediu iar acum constituie 2 milioane din cele 23 de milioane de cetăţeni ai acestei ţări, au dus o luptă lungă pentru a-şi menţine identitatea lor lingvistică, religioasă şi culturală în faţa naţionalismului românesc şi a comunismului sovietic.

Dar recent, de cînd preşedintele Nicolae Ceauşescu a zdrobit dizidenţa şi a respins eforturile de reformă care au loc în Europa de Est, temerile celei mai mari minorităţi etnice din România s-au înteţit şi uneori tensiunile au dus la violenţă.

Plîngîndu-se de discriminarea politică şi economică sistematică a guvernului român, 18000 de refugiaţi români vorbitori de maghiară au fugit anul trecut în Ungaria vecină din Transilvania, regiune din nord-vestul României care a aparţinut Ungariei înaintea primului război mondial şi şi-a schimbat apartenenţa de 3 ori de atunci.

În ciuda garanţiilor româneşti cu privire la drepturile culturale şi lingvistice ale multelor minorităţi din ţară, etnicii unguri s-au plîns de discriminare la locul de  muncă, hărţuire de către poliţie, micşorarea folosirii limbii maghiare în şcoli şi o serie de presiuni care au afectat viaţa culturală şi artistică ungurească.

Un plan de a distruge satele

Cea mai puternică lovitură, spun criticii, a venit în 1988 cînd domnul Ceauşescu a anunţat un plan de a distruge 8000 din cele 13000 de sate şi a le înlocui cu 500 de mari complexe agro-industriale. Multe sate din Transilvania, locul de baştină a etnicilor unguri din România, urmează a fi distruse.

Planul, caracterizat de etnicii unguri ca un program de genocid, a pricinuit o dispută deschisă între guvernele din Budapesta şi Bucureşti. Tensiuni între vecinii comunişti au existat de multă vreme, dar insistenţa Moscovei pentru unitate între aliaţii ei a minimalizat astfel de polemici.

Majoritatea românilor sînt ortodocşi. Minoritatea ungurească – majoritar romano-catolică, deşi include deasemeni un mare număr de calvinişti şi unitarieni – este stabilită în principal în Transilvania, o regiune împădurită înconjurată de Carpaţi şi Munţii Apuseni. Aceasta este cuinoscută în lume ca ţara contelui Dracula, vampirul din romanul din 1897 a lui Bram Stoker.

Cum au pierdut ei stăpînirea

Victor Neumann – Timişoara în memoria colectivă contemporană

Studiul lui Victor Neumann (profesor la Universitatea de Vest din Timişoara) – „Timişoara în memoria colectivă contemporană”, publicat în cadrul volumului „Revoluţia română din decembrie 1989. Istorie şi memorie”, se doreşte o analiză a specificităţii culturale a Timişorii, care ar fi contribuit la izbucnirea revoluţiei în acest oraş. „Practicarea plurilingvismului (cultura timişoreană a fost pentalingvă)” (pag. 22), „fizionomia multiculturală şi comportamentul critic moştenite de la fosta monarhie austro-ungară” (pag. 25) i se par d-lui Neumann esenţiale pentru definirea Timişorii.

Autorul are dreptate cînd observă convieţuirea în Timişoara a mai multor naţionalităţi. În 1919, cînd a devenit parte a României, cel mai numeros grup etnic al oraşului erau germanii, iar maghiara, fosta limbă oficială, era vorbită de majoritatea locuitorilor. Pentru timişorenii născuţi în perioada interbelică multilingvismul româno-maghiaro-german era un lucru obişnuit. Însă dl. Neumann neglijează un fapt: pentru generaţia născută în anii ’60-’70, adică pentru tinerii care au avut rolul principal în revoluţia din 1989, acest multilingvism e de domeniul trecutului.

Cauzele acestor schimbări sînt mai multe: dezvoltarea oraşului, care a dus la imigrarea de populaţie rurală, majoritar românească; plecarea masivă a germanilor şi evreilor; căsătoriile mixte (noţiunea de „melting pot” pare necunoscută autorului); stabilirea în zonă a unor persoane venite din alte părţi ale ţării (de la 1890 încoace, sporul natural al populaţiei Timişorii a fost practic zero, creşterile demografice s-au făcut aproape numai prin imigrare – vezi Ioan şi Rodica Munteanu – „Timişoara. Monografie”, editura Mirton, Timişoara 2001, pag. 142-147).

„În ceea ce priveşte minorităţile evreiască şi germană, regimul comunist a încurajat emigrarea”, scrie dl. Neumann, apreciind că politicile PCR „aveau similitudini izbitoare cu cele legionare şi antonesciene. Aidoma legislaţiilor rasiale ale regimurilor de extremă dreaptă ele urmăreau purificarea etnică” (pag. 26). Domnia sa se contrazice însă la aceeaşi pagină cînd remarcă că „eliberarea paşapoartelor de emigrare definitivă presupunea aşteptări de luni sau ani de zile”. Cred că nu guvernul român, ci guvernele israelian şi german au fost cele care au încurajat emigrarea evreilor şi germanilor. Statul român a pus beţe în roate acestei emigrări, fiind aspru criticat la vremea respectivă de organizaţiile de apărare a drepturilor omului.

„Planurile Securităţii lui Ceauşescu de a provoca un conflict româno-maghiar au fost dejucate”, opinează autorul (pag. 29). Aceste planuri mi se par totuşi nedovedite. În prima fază a revoltei, eforturile autorităţilor au fost de muşamalizare a cazului Tokes, nu de amplificare a conflictelor. Se ajunsese chiar să i se făgăduiască lui Tokes că se renunţă la evacuarea sa, dacă acesta convinge manifestanţii să plece acasă (vezi interviul dat de Laszlo Tokes imediat după revoluţie, publicat de Titus Suciu în „Reportaj cu sufletul la gură”, Editura Facla 1990). Abia în 20 decembrie 1989, cînd la Timişoara se declanşase deja greva generală, găsim prima menţiune a „iredentismului” în discursul oficial adresat populaţiei (cuvîntarea lui Nicolae Ceauşescu de la TVR). Acea cuvîntare viza însă mai ales locuitorii altor oraşe, dorind să oprească solidarizarea acestora cu Timişoara.

„Invocarea prezenţei străine, în special a maghiarilor din Ungaria veniţi la Timişoara pentru a agita spiritele, a făcut parte din diversionismul Serviciilor Secrete ale lui Ceauşescu”, mai scrie dl. Neumann (pag. 30). Domnia sa confundă diversiunile politicianiste de după revoluţie cu revoluţia. Într-adevăr, DUPĂ revoluţie au apărut prin presă diverse relatări, deseori din partea unor foşti securişti, despre o presupusă prezenţă străină în revoluţia timişoreană. Nu cunosc însă nici o dovadă documentară (şi nici dl. Neumann nu ne oferă) că Serviciile Secrete ar fi invocat ÎN TIMPUL REVOLUŢIEI vreun rol esenţial al maghiarilor veniţi din Ungaria în desfăşurarea acesteia.

„Revoltele s-au datorat întîi de toate muncitorimii” observă corect autorul, apreciind că „o bună parte a ei moştenise sau îşi însuşise vechiul model cultural al Timişoarei” (pag. 32). Este discutabil dacă acest vechi model cultural habsburgic, idealizat de autor, a avut rolul determinant. Modelul cultural comunist al rolului conducător al clasei muncitoare poate a avut o influenţă mai mare. În 20 decembrie 1989 muncitorii timişoreni, intraţi în grevă generală, au ieşit la demonstraţie grupaţi pe întreprinderi, cum se întîmpla şi la demonstraţiile organizate de PCR. Modelul cultural naţionalist, care include ideea jertfei pentru ţară, deasemeni a avut un rol.

În continuare, în capitolul „O perspectivă asupra Timişoarei contemporane”, autorul deplînge pierderea vechiului model cultural timişorean după revoluţie, datorită „nou-veniţilor”. „Studiile sociologice ne arată că după 1989 Timişoara nu a mai avut resursele necesare să asimileze nou-veniţii”. Din păcate, nu este indicat nici un asemenea studiu. „Populaţia Timişoarei din anul 2005 este diferită chiar şi comparativ cu aceea care a iniţiat revoltele României în decembrie 1989 (…) Nou-veniţii sînt adesea neiniţiaţi în privinţa istoriei, a arhitecturii şi a bunurilor comune ale oraşului (…) Competiţia este foarte dură şi adeseori, lipsită de corectitudine. Ea este generată mai ales de nou-veniţii ce rîvnesc la obţinerea unor locuri de muncă în toate sectoarele, dar şi a poziţiilor în vîrful instituţiilor”, continuă autorul (pag. 39-40), contestînd „iluzia mai vechilor timişoreni că lucrurile nu s-au schimbat în sens major” şi apreciind că „românizarea grabnică din ultimii ani a oraşului a fost una de natură politică” (pag. 40). Deci, Ceauşescu ducea politici de „purificare etnică”, dar abia după moartea lui s-a realizat „românizarea grabnică”. Refuzul majorităţii „vechilor timişoreni” de a deplînge cele observate de dl. Neumann are totuşi un temei: Toate recensămintele efectuate în Timişoara din 1880 încoace au arătat că „nou-veniţii”, adică persoanele născute în altă parte, sînt majoritare în oraş (vezi Ioan şi Rodica Munteanu – „Timişoara. Monografie”, editura Mirton, Timişoara 2001, pag. 146). Nimic esenţial nu s-a schimbat, „nou-veniţii” au fost parte a istoriei Timişoarei în epoca habsburgică, în cea interbelică, în cea comunistă şi în cea prezentă. Au fost parte şi în revoluţia din 1989.

Nu cunosc vreun studiu exhaustiv pe această temă, însă am avut prilejul să discut cu destui revoluţionari. În cartea mea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost”, publicată în 1997, sînt prezentate 49 cazuri din revoluţie, din care 21 ucişi, 20 răniţi, 6 arestaţi şi 2 răniţi şi arestaţi. În 42 de cazuri am prezentat în carte şi locul naşterii. Din aceste 42 de cazuri, numai în 8 protagoniştii sînt născuţi în Timişoara, în alte 6 locul naşterii este judeţul Timiş, iar în 28 de cazuri persoanele respective s-au născut în afara Timişoarei sau judeţului Timiş.

Observ asemănarea dintre nemulţumirea faţă de „nou-veniţi” a domnului Neumann şi cea a activistului comunist Cornel Pacoste, condamnat la 10 ani închisoare pentru participare la reprimarea revoluţiei. Acesta, la şedinţa de partid din 18 decembrie 1989 ţinută cu directorii întreprinderilor din Timişoara, considera drept cauză a tulburărilor din oraş faptul că „au fost aduşi din alte localităţi diferiţi oameni care au fost angajaţi la diferite instituţii şi aceştia, nefiind coordonaţi cum trebuie, au amplificat această stare necorespunzătoare” (Asociaţia „Memorialul Revoluţiei” – „Procesul de la Timişoara”, vol. IV, editura Mirton 2006, pag. 2112 – mărturia lui Ioan Paştiu, director al întreprinderii „Optica”; vezi şi intervenţia inculpatului Pacoste, pag. 1988-1989, unde acesta insistă să se consemneze că la acea şedinţă a spus că autorii distrugerilor revoluţionare nu sînt „bănăţeni de bună credinţă”). Comunistul Pacoste voia să creeze mitul vechilor timişoreni credincioşi partidului, în contrast cu nou veniţii zurbagii, neintegraţi comunităţii. Anticomunistul Neumann vrea să creeze mitul vechilor timişoreni care au făcut revoluţia, în contrast cu nou veniţii care au alterat spiritul oraşului.

Dacă definim multiculturalismul drept „profesarea limbilor care au marcat destinul oraşului modern”, cum face dl. Neumann (pag. 41), Tîrgu Mureş sau Miercurea Ciuc sînt mai multiculturale decît Timişoara. În Timişoara, minorităţile etnice sînt în proporţia necesară pentru a reprezenta un ferment al societăţii, fără să existe însă vreun grup etnic destul de numeros pentru a pune în discuţie caracterul românesc al oraşului; astfel, fără să existe tensiuni interetnice notabile.

„Banatul şi Timişoara erei multilingve şi multiculturale se conservă doar pentru o minoritate a locuitorilor” (pag. 41), este concluzia domnului Neumann, la care subscriu, cu amendamentul că aceasta era deja o realitate în 1989, mai ales pentru generaţia tînără, cea mai activă în revoluţie. Multiculturalismul acestei generaţii se rezumă astfel: Minorităţile naţionale vorbesc la perfecţie limba română; românii, cu mici excepţii, habar n-au de limba şi cultura naţionalităţilor conlocuitoare. În 1989 aproximativ 80% din timişoreni erau de naţionalitate română (82,1% la recensămîntul din 1992). De aceea, cred că domnia sa exagerează rolul multilingvismului şi multiculturalismului populaţiei Timişorii în analiza evenimentelor din 1989, cît şi amploarea schimbărilor petrecute în oraş după revoluţie.

Notă: articol publicat iniţial în august 2007 pe ro.altermedia.info