Odată cu progresul gorbaciovismului pe meleagurile basarabene, presa chişinăuană începea să-şi pună întrebări care înainte păreau de neînchipuit. Unele dintre ele se refereau şi la unirea Basarabiei cu România, întîmplată în 1918 pe 9 aprilie stil nou / 27 martie stil vechi. Iată o astfel de dezbatere din ziarul „Moldova Socialistă” din 20 august 1988. Ziarul prezintă punctul de vedere oficial al istoriografiei sovietice, dar e remarcabil că tovarăşul Iaţco, care a pus obraznicele întrebări, nu a fost trimis în Siberia ci se duce muncă de lămurire cu el. Cu litere cursive între paranteze drepte am adăugat scurte explicaţii, cînd un cuvînt folosit în presa basarabeană are alt înţeles decît cel obişnuit în România.
Să spunem adevărul
La 13 aprilie anul curent ziarul nostru a publicat articolul „Actul trădării”, semnat de A. Morari, doctor în ştiinţe istorice, şi M. Ghiţiu, candidat în ştiinţe istorice. După aceasta la redacţie a sosit un răvaş, în care autorul, tov. S. Iaţco, se adresa semnatarilor cu următoarea rugăminte:
„Stimată redacţie!
Dacă se permite aşa ceva, aş vrea să dau prin intermediul gazetei „Moldova Socialistă” cîteva întrebări autorilor articolului „Actul trădării”.
1. De ce actul de la 9 aprilie 1918 nu poate fi privit ca un caz concret de realizare a dreptului naţiunilor la autodeterminare, drept care a fost declarat de Revoluţia din Octombrie? Doar s-au folosit de dreptul acesta Polonia şi Finlanda şi au creat state burgheze independente. De ce nu putea să se folosească de acest drept şi Moldova?
2. În anul 1812, în rezultatul tratatului dintre Rusia şi Turcia, o parte din teritoriul Moldovei, Basarabia, a fost alipită la Rusia. Moldova nici formal n-a luat parte la tratative. Se poate presupune că alipirea Basarabiei s-a făcut contra voinţei Moldovei. De ce actul de la 9 aprilie nu poate fi privit ca unul al unirii Moldovei cîndva dezbinate?
3. Cum lămureşte ştiinţa istorică faptul că moldovenii (Cazacu, Inculeţ, Ciugureanu, Stere) au fost trădători ai Moldovei, iar patrioţi au fost Meleşin, Zilberman, Frenkel, Sîtcovschi („Sovetscaia Moldavia”, 14 ianuarie 1988).”
După ce am intrat în posesia răvaşului respectiv, aşa după cum ne-o cere obligaţia, l-am prezentat autorilor. Am reţinut, însă, acel „dacă se permite aşa ceva” din scrisoare care ecsprima o îndoială, fapt confirmat şi de două vizite ale tovarăşului S. Iaţco la redacţie. De fiecare dată i-am dat asigurări dumnealui că răspunsul concret la întrebări nu va întîrzia să ne parvină. Mai mult – îl vom publica în ziar – fiindcă restructurarea ne cere într-un mod imperios să spulberăm orice îndoială din sufletul oamenilor că eczistă două adevăruri istorice.
În primul rînd vom sublinia, că dreptul naţiunilor la autodeterminare, inclusiv pînă la separare şi formarea statelor naţionale independente, constituie una din cele mai mari cuceriri ale Revoluţiei din Octombrie, fapt confirmat în „Declaraţia drepturilor popoarelor Rusiei” adoptată la 15 noiembrie 1917 de Sovietul Comisarilor Norodnici. Odată adoptată, legea a şi început să fie realizată, ceea ce ne-o dovedeşte eczemplul Finlandei şi Poloniei, adus de tov. S. Iaţco. Într-adevăr, în timp ce imperialiştii croiau ţări întregi după bunul lor plac, neţinînd seama de interesele vitale ale popoarelor, Puterea Sovietică demonstra în faptă rezolvarea echitabilă, democratică a problemei naţionale, avînd la bază principii absolut noi de relaţii între popoare.
În corespundere cu legea adoptată, Sovietul Comisarilor Norodnici în ultima zi a anului 1917 la rugămintea seimului finlandez, în care majoritatea o alcătuiau reprezentanţii partidelor burgheze, a recunoscut independenţa Republicii Finlanda.
Hotărîrea Guvernului Sovietic a fost confirmată de Comitetul Eczecutiv Central al Sovietelor din Rusia, care la 4 ianuarie 1918 a adoptat decretul cu privire la recunoaşterea Finlandei.
În Polonia, sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, s-a înteţit lupta împotriva ocupanţilor germani şi austrieci pentru crearea statului naţional polonez. Guvernul Sovietic în timpul tratativelor cu Germania şi aliaţii ei la Brest-Litovsc a înaintat rugămintea de a i se acorda poporului polonez dreptul să-şi hotărască de sine-stătător soarta. Iar la 29 august 1918 Sovietul Comisarilor Norodnici a adoptat decretul semnat de V. I. Lenin cu privire la refuzul Puterii Sovietice de a recunoaşte acordurile încheiate de fostul Imperiu Rus referitor la divizarea Poloniei. Acest decret a creat baze politice şi juridice pentru independenţa statului polonez.
Cu regret, atît în Finlanda, cît şi în Polonia, de dreptul leninist la autodeterminarea naţională au profitat forţele burgheze reacţionare interne, care cu ajutorul imperializmului mondial au înăbuşit mişcarea revoluţionară a oamenilor muncii şi au creat state naţionale burgheze.
Cu totul altă situaţie se crease în Basarabia, unde în perioada de după biruinţa Revoluţiei din Februarie mişcarea revoluţionară luase proporţii mai mari în comparaţie cu susamintitele periferii naţionale ale Rusie ţariste. E suficient doar să menţionăm amploarea mişcării ţărăneşti din ţinut. Spre eczemplu, numai în lunile martie-octombrie 1917 în Moldova, potrivit calculelor istoricilor sovietici moldoveni, au avut loc circa 548 manifestări ale ţărănimii. Şi încă ceva: burghezia locală, inclusiv cea naţională, s-a dovedit a fi mai slab organizată. Acest lucru e reflectat pe larg în literatura de specialitate.
Într-adevăr, în articolul citat despre aceasta s-a scris puţin. Din lipsă de spaţiu ne-am concentrat atenţia asupra faptului istoric din 9 aprilie 1918, care n-are nici o legătură cu autodeterminarea de stat naţională a Finlandei şi Poloniei.
Cu părere de rău, istoricii burgheji de rînd cu alte întrebări [probleme] falsifică şi întrebarea referitoare la actul de la 9 aprilie şi îl „confundă” în mod tendenţios cu lozinca leninistă despre dreptul naţiunilor la autodeterminare. Astfel, foştii legionari şi colaboraţionişti, care s-au refugiat în Koln (RFG), afirmă că, chipurile, „la 27 martie (9 aprilie) 1918 Sfatul Ţării de la Chişinău pe baza decretului asupra drepturilor popoarelor la autodeterminare, semnat de Lenin şi Stalin… a hotărît cu majoritatea de voturi ca Basarabia să se reunească cu Patria-mamă”.
Faptele istorice însă, demonstrează că actul de la 9 aprilie nici de cum nu poate fi acceptat ca un caz concret de realizare a dreptului naţiunilor la autodeterminare din mai multe considerente. În primul rînd, fiindcă n-a ecsprimat interesele naţionale ale oamenilor muncii din ţinut. El a denaturat sensul, conţinutul lozincilor leniniste despre dreptul naţiilor la autodeterminare. E vorba de autodeterminarea naţională în favoarea oamenilor muncii, pe cînd actul de la 9 aprilie 1918 a fost înfăptuit în favoarea burgheziei locale şi străine. Clasa muncitoare, ţărănimea revoluţionară basarabeană n-a participat la acest „vot”.
În al doilea rînd, V. I. Lenin scria că în condiţiile capitalizmului „orice mişcare naţională tinde (năzuieşte) spre formarea unor state naţionale, care să satisfacă în cea mai mare măsură aceste cerinţe ale capitalizmului contemporan (Op. complecte, vol. 25, p. 305). Burghezia basarabeană, „Sfatul Ţării” au făcut totul pentru a combate mişcarea revoluţionară din ţinut. Au avut loc numeroase cazuri de folosire a lozincilor republicane de către burghezia locală şi străină în scopuri de înşelăciune politică şi de jaf financiar.
În al treilea rînd, lupta oamenilor muncii din Moldova pentru Puterea Sovietelor sub conducerea partidului bolşevic s-a încununat cu victorie. Către sfîrşitul anului 1917 – începutul lui 1918 pretutindeni puterea de stat se afla deja în mîinile Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor. Anterior, organul burghezo-naţionalist „Sfatul Ţării” s-a grăbit să proclame „Republica Populară Moldovenească” în componenţa Republicii Democratice Federative Ruse. Scopul acestui act consta în a distrage oamenii muncii de la lupta pentru Puterea Sovietică. Însă, convinse fiind de sfîrşitul lor inevitabil, deoarece masele truditoare din ţinut i-au urmat pe bolşevici şi nu pe naţionaliştii burgheji, căpeteniile „Sfatului Ţării” au apelat la ajutorul trupelor militare străine. Numai datorită unui asemenea act acţiunile diriguitorilor „Sfatului Ţării” nu pot fi calificate altfel decît act de trădare naţională.
Dar intervenţioniştii mai aveau nevoie încă de serviciile „Sfatului Ţării”. Trebuia demonstrat opiniei publice mondiale că populaţia Basarabiei „doreşte benevol” alipirea teritoriului ei la Romînia burghezo-moşierească. Ce e drept, a apărut un obstacol neprevăzut pentru ocupanţi: Basarabia constituia o parte componentă a teritoriului Rusiei şi, deci, orice acţiune a „Sfatului Ţării” urma să fie sancţionată [aprobată] de guvernul Rusiei Sovietice. Înţelegînd destul de bine, că Guvernul Sovietic niciodată nu se va împăca cu planurile de anecsie a Basarabiei, conducerea „Sfatului Ţării”, pusă la cale de cercurile guvernatoare ale Romîniei regale, a înscenat la 24 ianuarie 1918 farsa proclamării „independenţei” Republicii Populare Moldoveneşti, create, după cum am arătat mai sus, la 2 decembrie 1917, de acelaş „Sfatul Ţării”. E greu de imaginat mai mare batjocură faţă de popor, cînd se proclamă „independenţa” statului, teritoriul căruia e împînzit de trupe militare străine, care prin cele mai crunte metode de teroare sîngeroasă înăbuşă orice încercare de împotrivire!
Bolşevicii apărau dreptul naţiilor la autodeterminare, deoarece aceasta constituia unica cale justă, democratică în rezolvarea problemei naţionale. „Noi cerem libertatea autodeterminării – sublinia V. I. Lenin – adică independenţă, adică libertatea de despărţire a naţiilor asuprite nu pentru că noi visăm la fărîmiţarea economică ori la idealul statelor mici, ci dimpotrivă, deaceea, că noi vrem state mari şi apropierea chiar contopirea naţiilor, dar pe o bază cu adevărat democratică, cu adevărat internaţionalistă, care-i de neconceput fără libertatea de despărţire” (V. I. Lenin, Opere complecte, vol. 27, pag. 74-75).
În pofida faptului că Guvernul Sovietic n-a recunoscut niciodată „independenţa” Republicii Populare Moldoveneşti burghezo-moşiereşti, spre deosebire, să zicem, de Finlanda şi Polonia, calea spre anecsia Basarabiei la Romînia regală părea a fi deschisă. Evenimentele ce s-au desfăşurat în continuare, şi despre care cititorii ziarului au putut lua cunoştiinţă din articolul anterior, confirmă întru totul, că actul din 9 aprilie 1918 a constituit, de fapt, culmea trădării căpeteniilor naţionaliştilor burgheji, ce se cuibăriseră în conducerea „Sfatului Ţării”.
În ceea ce priveşte a doua întrebare: „De ce Moldova nu putea să profite de dreptul naţiilor la autodeterminare, inclusiv la formarea statului ei independent?”. Răspunsul e cît se poate de limpede: da, desigur că putea. Ea s-a şi folosit de acest drept. A fost proclamată Republica Populară Moldovenească. Dar faptul constă în aceea, că de acest drept a profitat burghezia locală în pofida voinţei maselor de oameni ai muncii din ţinut, care fără echivoc s-au pronunţat pentru Puterea Sovietică, lichidată mai apoi prin forţă de intervenţionişti. „Sfatul Ţării” era un organ impostor, antipopular, care nu ecsprima interesele maselor truditoare, ci ale claselor ecsploatatoare, şi, deci, prin urmare, n-avea nici un drept să decidă soarta populaţiei basarabene.
De altfel, autorităţile de ocupaţie au refuzat propunerea Guvernului Sovietic, ce insista în permanenţă pentru rezolvarea echitabilă, democratică a problemei basarabene, de a organiza un plebiscit, în cadrul căruia populaţia Basarabiei trebuia să decidă „doreşte sau nu doreşte să rămînă în componenţa Uniunii RSS, doreşte sau nu doreşte să iasă din componenţa Uniunii Sovietice şi să se alipească la Romînia sau, la urma urmei, vrea să ecziste ca stat suveran independent”.
Referitor la întrebarea, de ce actul de la 9 aprilie 1918 nu poate fi atestat drept act de unire a Moldovei cîndva dezmembrate.
Da, într-adevăr, conform condiţiilor tratatului de la Bucureşti din 16 mai 1812, semnat între Rusia şi Turcia, o parte a fostului Principat al Moldovei şi anume teritoriul dintre Nistru şi Prut, care începînd cu anul 1813 a căpătat denumirea Basarabia, a fost alipit la Rusia. Trebuie de avut în vedere, că principatele dunărene Valahia şi Moldova erau în supuşenia sultanului turc. Tratativele erau duse de reprezentanţii Rusiei şi Imperiului Otoman, care se aflau în stare de război. Prin aceasta se poate ecsplica lipsa solilor Moldovei la masa tratativelor ruso-turceşti.
Aşa dar, în continuare partea de est a Principatului Moldovei a fost alipită la Rusia, pe cînd cea de vest a rămas mai departe ca vasal al Turciei, ca mai apoi, eliberîndu-se de jugul turcesc, să creeze în 1859 împreună cu celălalt principat dunărean – Valahia un stat nou – Romînia. Deci, către 1918 Principatul Moldovei ca unitate statală independentă nu eczista; părţile lui de est şi de vest de mult timp se dezvoltau deja în condiţii social-economice diferite. Şi dacă mai adăugăm aici că actul din 9 aprilie 1918 prevedea „alipirea” Basarabiei la România şi nu la Moldova de peste Prut, apoi e de la sine înţeles că nu era vorba de „unirea Moldovei cîndva dezbinate”.
Ştiinţa istorică marcsist-leninistă întotdeauna a apreciat şi apreciază rolul personalităţilor în istorie nu după naţionalitate ci după faptele lor concrete.
E cercetat şi stabilit faptul că I. Inculeţ, D. Ciugureanu, C. Sterea, P. Cazacu, P. Halipa au ecsprimat în acea perioadă interesele burgheziei moldoveneşti. Doreşte tov. S. Iaţco sau nu doreşte, adevărul istoric e acesta. Da, persoanele susamintite au fost moldoveni de naţionalitate! În acelaş timp anume ei au fost acei reprezentanţi ai burgheziei basarabene, care au ieşit deschis împotriva dreptului naţiilor la autodeterminare, n-au luat în consideraţie cerinţele maselor populare. Ei trimiteau în judeţele Soroca, Bălţi, Orhei, Izmail, Bender şi altele cohortele moldoveneşti pentru a potoli mişcarea revoluţionară din Basarabia. Anume ei au invitat trupe străine, care au inundat ţinutul cu bătăi, spînzurători, foamete, împuşcări, măceluri ale oamenilor muncii. După tov. S. Iaţco reiese, deci, decă ei au fost „moldoveni”, nu avem dreptul să-i numim „trădători”? Ştiinţa istorică marcsist-leninistă ecsplică lucrurile aşa cum au fost în realitate, spune adevărul despre ei. E cunoscut faptul că printre membrii „Sfatului Ţării” au fost şi reprezentanţii altor naţionalităţi: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuji, care, de asemenea, au apărat interesele de clasă ale burgheziei naţionaliste. Basarabia devenise în cele din urmă unul din centrele de atracţie ale burgheziei contrarevoluţionare.
Pe de altă parte, cu litere de aur au fost înscrise în letopiseţul istoriei Moldovei conducătorii revoluţiei socialiste în ţinut, originari de aici, bolşevici şi oameni fără de partid: I. Brînză, G. Cotovschii, A. Crusser, F. Levenzon, I. Macovei, A. Paladii, I. Iachir şi mulţi alţii. Cot la cot cu ei au luptat pentru victoria Puterii Sovietice în Moldova slăviţii feciori ai marelui popor rus, al altor popoare din Rusia: N. Acicasov, P. Baranov, M. Brianschii, E. Benedictov, Ia. Melioşin, I. Rojcov, A. Hristev şi alţii. La rîndul lor, feciorii Moldovei au participat activ la revoluţia socialistă în alte regiuni ale ţării. Mulţi dintre ei şi-au jertfit viaţa în lupta grea împotriva contrarevoluţiei interne şi intervenţiei militare străine. În lupta pentru Puterea Sovietică şi apărarea cuceririlor revoluţionare ale Marelui Octombrie s-a cimentat şi mai mult prietenia de nezdruncinat a oamenilor muncii de diferite naţii şi naţionalităţi.
A. Morari
doctor în ştiinţe istorice, profesor
M. Ghiţiu
candidat în ştiinţe istorice
Mai citeşte alte articole din presa basarabeană din perioada gorbaciovistă la pagina RSS Moldovenească 1998-1990.
Blogul lui Marius Mioc 