Prezint acum o altă mărturie a unui rănit în revoluţia timişoreană, pe care am publicat-o în cartea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost” (şi republicat-o în „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”).
Constantin Jinga, născut la 5 februarie 1969 la Timişoara, era în 1989 student la Filologie. A fost împuşcat în piept. Azi este preot la biserica ortodoxă de pe strada Ştefan cel Mare (cartierul Fabric) din Timişoara, deasemenea profesor asociat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii de Vest Timişoara şi muzeograf la muzeul de artă bisericească veche al Mitropoliei Banatului. Este totodată autorul mai multor cărţi pe probleme bisericeşti, dar şi a unei cărţi despre protopopul Gheorghe Ciuhandu, bunicul actualului primar al Timişoarei care poartă acelaşi nume. Domnul Jinga mi-a dat declaraţia pe care o reproduc mai jos în 24 iulie 1995. Interesant la această declaraţie este că pomeneşte de mişcări revoluţionare încă din 14 decembrie, ceea ce n-am găsit la alţi martori. Nu m-am lămurit încă dacă este ceva real sau doar o confuzie a autorului cu privire la dată.
Joi 14 decembrie 1989 aveam cursuri după-masa, de la ora 16. O colegă care locuia în Calea Şagului ne-a întrebat dacă am auzit ca „e revoluţie în oraş”, pentru că ea, trecînd prin Piaţa Maria, a observat că la Biserica Reformată sînt oameni adunaţi. Aceeaşi colegă a venit a doua zi, 15 decembrie, cu amănunte: ştia că e vorba de nişte tulburări legate de „un popă ungur”, dar oamenii din tramvaiul cu care venise la şcoală vorbeau despre „revoluţie”.
În seara de 16 decembrie o prietenă care era internată la spitalul de copii cu copilul ei bolnav mi-a telefonat spunîndu-mi că în oraş au loc evenimente importante. Primele ei cuvinte, la telefon, au fost: „Măi, cred că a venit clipa cea mare”. Mi-a spus că strada e plină de camioane militare, că dinspre Piaţa Maria se aud zgomote şi oameni scandînd „Libertate”, „Jos dictatura”, „Jos Ceauşescu”.
În 17 decembrie eram de serviciu la cantina Universităţii. M-am dus prin Piaţa Maria, înainte de ora 7 dimineaţa. Era plin de militari, iar pe străzile laterale erau TABuri şi maşini de pompieri. Magazinele aveau geamuri sparte, la fel ca şi regionala CFR. Pe tot drumul am văzut lozinci şi însemne comuniste distruse. Strada era foarte animată pentru acea oră.
La cantină, pînă la prînz, am fost blocaţi înăuntru. Puteam vedea sediul miliţiei din Complex devastat. În jurul cantinei erau cîţiva bărbaţi civili care nu ne dădeau voie să ieşim. În jurul orei 11 a trecut prin apropiere o coloană de manifestanţi dinspre care la un moment dat au venit doi oameni cărînd în braţe pe un al treilea, plin de sînge pe faţă. Voiau probabil să-i acorde primul ajutor, dar civilii amintiţi mai sus nu le-au permis accesul în cantină. La interval de cîteva minute (un sfert de oră) coloana de manifestanţi a fost urmată de o trupă de scutieri în pas alergător. La ora prînzului au venit colegii la masă şi am făcut o mică şedinţă în care am discutat că acum ar trebui să profităm de ocazie şi să punem mîna pe staţia de radio şi pe tipografie. Colegii, veniţi din afară, spuneau că lucrurile, chiar dacă au amploare, se desfăşoară haotic. Simţeam nevoia unei iniţiative precise, a unui plan, a ceva concret. Altfel, totul risca să se întîmple ca la Braşov. Am discutat destul de aprins; ei au plecat în jurul orei 15.
Eu am plecat de la cantină în jurul orei 17, spre spitalul de copii. Nu mergea nici un mijloc de transport, aşa că am fost nevoit s-o iau pe jos. Oraşul era înţesat de militari şi survolat de un elicopter.
Am fost la Catedrală. Centrul era plin de oameni, dar nu se întîmpla nimic concret. Adevărul este că unii dintre ei erau în stare de ebrietate şi consumau şampanie, se manifestau zgomotos în comparaţie cu ceilalţi. În jurul orei 18,30 s-a format un grup de 100-200 de oameni în faţa primăriei, care a manifestat acolo. Au fost alungaţi de o trupă de scutieri. La atacul acestora manifestanţii au ripostat strigînd „fără violenţă”. Grupul a luat-o spre podul Mihai Viteazul. Am mers apoi pînă în faţa Universităţii. Aici ne-am scindat. O parte şi-au continuat drumul spre podul Decebal, alta s-a întors în Centru pe podul de la Maria. Cînd am ajuns în Centru am fost oarecum dezamăgit. Am avut senzaţia că, totuşi, sînt prea mulţi oameni care încă ezită. Între timp, dinspre podul Decebal s-au auzit focuri de armă şi am văzut trasoare pe cer. La un moment dat, desprinşi de grup, am luat-o spre strada Piatra Craiului. Aici am văzut magazinul de materiale sportive spart şi ţigani încărcaţi cu pachete. Nu mi-a venit să cred. La intersecţia dintre Piatra Craiului şi Bd. Republicii, mai precis de-a lungul bulevardului Republicii între magazinul Hebe şi magazinul de electrice, era un cordon de militari care bloca accesul spre Centru. Mentionez că pe bd. Republicii nu era nimic devastat iar militarii erau dispuşi astfel încît n-aveau cum să vadă ce se întîmpla după colţ. Militarii erau dispuşi cam ciudat, pe două rînduri dar, dacă cei din spate ar fi tras primii loviţi ar fi fost cei din primul rînd. Printre cei din primul rînd am observat un militar cu grad de fruntaş care părea însă a avea cel puţin 30 de ani. Contrastul între el şi ceilalţi (18-20 ani) era izbitor. Cineva a încercat să stea de vorbă cu militarii. S-a apropiat de ei şi, calm, a încercat să-i informeze despre ce se întîmplă în oraş, că oamenii manifestă împotriva dictaturii şi pentru o viaţă mai bună, că cei care manifestă sînt oameni de rînd, fraţi, părinţi ai celor care acum fac armata etc. La un moment dat, comanda a fost luată de un ofiţer (cadru) mai scund, care le-a ordonat să se dea 4 paşi în spate, să se aşeze în poziţie de tragere şi să deschidă foc. La prima rafală am crezut că sînt gloanţe oarbe, dar am văzut pe cineva căzînd. În clipa următoare am sărit peste prietena mea s-o trîntesc la pămînt dar, cînd eram jos, eram deja împuşcat. Menţionez că nu am văzut să se tragă din alte direcţii decît dinspre militari. Am văzut focul la gura ţevii şi armele îndreptate în plan orizontal, clar înspre noi. S-a tras fără somaţie şi fără foc de avertisment. Eu am intrat în şoc hemoragic (aveam hemoragie internă foarte puternică) astfel că am fost dus mai întîi la spitalul de copii de patru oameni, dintre care unul era rănit la mînă. De acolo am fost dus cu o salvare la spitalul judeţean. În salvare am fost la un loc cu o femeie şi cu o fetiţă, amîndouă rănite, din cîte am înţeles, în acelaşi loc ca şi mine. Deci în grup erau şi copii! La spitalul judeţean au crezut că sînt mort şi la un moment dat am avut impresia că vor să mă ducă la morgă. M-au luat nişte brancardieri care, la îndemnul unui medic de a mă trimite la secţia de chirurgie toraco-cardiacă, au început să mă plimbe prin spital. Prietena mea a aflat că secţia toraco-cardiacă nu e în spitalul judeţean ci la Victor Babeş, şi i-a determinat pe brancardieri să revină cu mine jos. Deci brancardierii aceia nu ştiau că secţia respectivă nu este în spitalul judeţean. Un medic care îi cunoştea pe părinţii mei m-a recunoscut după nume şi a chemat imediat o salvare care m-a dus la spitalul Victor Babeş, unde am fost îngrijit exemplar. În protocoalele care se întocmesc la internare toţi răniţii au fost consemnaţi ca împuşcaţi – îmi amintesc replica unui medic: „trece împuşcat, să se ştie ce au făcut criminalii ăştia”.
În 19 decembrie medicii de la Victor Babeş s-au opus ca noi, cei răniţi, să fim interogaţi de securitate. Nu au permis nici accesul agenţilor la fişele noastre. Agenţii au plecat ameninţînd şi ne-au anunţat că avem statut de deţinuţi. Dar au plecat şi n-au mai revenit. În 20 decembrie, oraşul era liber.
În Sinteza din 1994 a Parchetului Militar despre revoluţie, despre zona în care a fost împuşcat Constantin Jinga e scris:
Dosar nr. 362/P/1991 – privind evenimentele ce au avut loc la intersecţia Bd-ul Republicii cu strada Paris, în ziua de 17 decembrie 1989.
În zona amintită au acţionat un detaşament de la UM 01121 Timişoara sub comanda maiorului Grigore Vlad şi un detaşament de militari din formaţiunile miliţie-securitate. Pe fondul devastării unor magazine s-a făcut uz de armă în zonă. S-au semnalat de către martori şi unele persoane mature echipate în uniforme militare, fără însemne, care au deschis focul cu pistoale-mitralieră cu pat rabatabil.
Urmare uzului de armă, s-au înregistrat 2 morţi şi 9 răniţi. Deşi marea majoritate a celor răniţi declară că s-a tras dinspre cordoanele de militari, unii precizează că s-a tras şi din alte direcţii şi de pe blocuri (declaraţiile civililor Petroiu Spiridon şi Herlea Floarea).
Mă întreb dacă declaraţiile cum că s-a tras din alte direcţii nu sînt diversiuni menite să-i scape pe vinovaţi de răspundere. Petroiu Spiridon şi Herlea Floarea nu au fost răniţi în revoluţie.
Blogul lui Marius Mioc 
Probabil, se referă la radicalizarea enoriaşilor ce stăteau de mai mult timp de gardă în faţa casei (pe atunci) pastorului Laszlo Tokes. Transcripturile ştirilor Europei Libere ne-ar putea lămuri dacă tensiunea a crescut pe 14 decembrie. În orice caz, despre protestul pastorului, E.L. a relatat chiar şi înainte de atingerea punctului critic.
Vreau sal ajut pe actualul popa,se vorbea de o miscare revolutionara,fiindca si eu stateam cu un baiat electronist il chema EISER ALEXANDRU zis Edy,care stia ungureste si germana era electonist,si eu cum ascultam Europa Libera,mai ales imi placea vocia lui Nicolaie C_tin Munteanu care vorbea cu atat patos cand il auzeam spunand AL DUMNELORVOASTRE NICOLAE C_TIN MUNTEANU IMI CRESTEA SUSFLETUL DE BUCURIE.Fiindca in data de 15 dec. aflu si eu mai multe despre pastorul Reformat, pe care in 16 dec. am ocazia sa_i vorbesc fata in fata,si ii spun parinte ori acum ori nici_o data,nu mai suport_am. Eu sunt prima femeie care am vorbit de la geamul lui si facand semnul victorie cu ambele maini,cele spuse acum dupa 21 de ani pot fi confirmate,eu sunt d_na cu palarie alba,care in 16 Dec., mi_am uitat palaria in casa,iar a doua zi am cumparat una neagra.Acum eram hotarati asa cum am discutat cu un student care era in casa parohiala la TOKES;vroim sa nu mai stam la cozi pt. un sfert de unt sau o sticla de lapte.Eu eram tare ne multumita de regimul Comunist,eu cu doua saptamani in fata la Hotel Timisoara ,am rupt epoletii la un politai de strada,si oamenii din jurul meu au strigat la el lasa femeia in pace,am vazut ca numai publicul te poate apara.Acum eram ca un foc gata sa se aprinda si fara chibrite.Eu eram foarte bine informata de la E.Libera,Ok am sa_ti mai scriu din activitatiile mele de revolutionara.A in paranteza seara de 16 dec. a venit o doamna la mine in fata casei parohiei si ma facut securista ca provoc oamenii la revolutie,ceea ce aveam doar o bibie sub haina,si ii raspund ca o securista nu poarta o bibliel la ea,iar un alt barbat vine si imi sopteste la ureche va_ vad asa curajoasa,nu vreti noaptea asta sa veniti cu mine ca putem iesi din tara.Ceea ce ii raspund nu noi trebuie sa terminam ce am inceput ,apoi Radian care a fost inpuscat imi sopteste la ureche noaptea asta intram in prefectura,dar d_voastra nu veniti cu noi stati aici ,apoi am stat pana a venit scuterii si furtunile si neau imprastiat,iar dubele de politie nu mai faceau fata,asa am ramas de am venit acas ,noaptea la 12_01. Toata noaptea am scris manifeste, iar a doua zi e inco zi ,va voi mai povestii,cu hora uniri in fata Operei si Cofetaria Flora Camine si Prefectura voi continua…………