Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Eugen Gherga – relatare din revoluţie: „Au zis să rezistăm, să-i batem pe miliţieni, tot cartierul era în picioare” Mai 28, 2012


Domnul Eugen Gherga a mai fost prezentat pe acest blog (vezi linc). Este unul din revoluţionarii care a ajutat la efectuarea înregistrărilor audio din revoluţie, înregistrări prezentate pe acest blog la pagina „Revoluţia din Timişoara în înregistrări audio-video”.

Domnul Gherga mi-a pus la dispoziţie copia unei scrisori scrisă între 13-15 ianuarie 1990 pe care a trimis-o în SUA prietenului Virgil Nagy. Scrisoarea conţine o relatare amănunţită despre întîmplările din revoluţia timişoreană. Cred că este un document istoric valoros tocmai prin faptul că a fost scris în perioada imediat următoare revoluţiei. Cum am explicat în articolul „Despre metodologia cercetării istorice” (linc), anume declaraţiile făcute „la cald”, în perioada revoluţiei sau imediat următoare, reflectă cel mai exact desfăşurarea evenimentelor, dar şi gîndurile şi stările de spirit ale martorilor în perioada revoluţiei, avînd o valoare documentară mai mare decît declaraţiile date la ani buni după evenimente. Redau mai jos scrisoarea domnului Eugen Gherga:

Timişoara, 13 ianuarie 1990

Dragă Awy!

Vreau să îţi urez La mulţi ani şi de Anul Nou şi de ziua ta. Iată că ceea ce am scris pe felicitarea pe care ţi-am trimis-o se împlineşte chiar foarte repede. A fost un fel de prevestire. Cred că din mass-media din Statele Unite ai fost informat despre cele ce s-au întîmplat la noi. Sînt sigur că dacă ai [fi] fost aici ai fi participat original la evenimente. Eu, ca un anticomunist ce sînt, am fost din primele ore afară, am provocat oarecum revoluţia, sînt mulţumit că la orele critice am contribuit astfel încît să conving cam o sută de oameni să participe, adică am tras o sută de oameni în revoluţie, ceea ce apoi şi ei au făcut mai departe şi uite aşa s-a întins miracolul. Era nevoia majorităţii. Şi astfel sîntem capitalişti de acum. Săptămîna trecută chiar, comunismul a fost scos în afara legii [Referinţă la decretul de scoatere în afara legii a Partidului Comunist, dat în urma mitingului din 12 ianuarie 1990 – linc]. Personal sînt anticomunist dar ca un democrat ce sînt pot tolera ca să existe cei ce se închină lui Marx, Engels & co. Cîţi ar fi? Comunităţi de 200-300 de inşi pe care i-aş tolera ca pe pocăiţi. Dar să-ţi povestesc evenimentele: Vineri 15 decembrie 1989 am sosit din Oltenia de la muncă. Era dimineaţă şi eram obosit. Am dormit pînă după-amiază şi apoi am ieşit la Lidia la chioşcul de bilete căci ea lucra de la ora 13 la ora 21. Chiar se întuneca (ştii că iarna, la ora 17,30 chiar, era beznă). Mi-a zis ca un fapt divers că în staţia de lîngă chioşc, grupuri mari de oameni discutau contra regimului. Am ieşit la cercetări dar nu era nimeni; în orice caz am socotit că e normal aşa ceva, să mai discuţi şi pe stradă invers, nu doar în casă, în cercuri de prieteni. Sîmbătă după-amiază am avut misiunea de a sta cu copiii deoarece soacră-mea s-a dus cu treburi la Pecica şi Lidia era la serviciu. Pe la 21 cînd a venit mi-a spus că pe la ora 19 prin faţa chioşcului ei a trecut un grup mare care erau tare supăraţi pe condiţiile de viaţă şi comentau în gura mare despre aceasta. Iureşul ăsta mi s-a părut mai serios ca cel din ziua dinainte şi mă întrebam dacă or mai fi pe stradă să văd şi eu minunea ca să nu-ţi mai spun că să mă şi alătur. M-am îmbrăcat şi eram în cumpănă: îi găsesc prin oraş sau nu, se mai agită sau nu? Deodată mă sună Jimi [George Ardelean], un amic din Timişoara care lucrează la Turnu Severin şi chiar a sosit acasă. În gară a aflat că ar fi o răzmeriţă în oraş şi a venit direct la mine, în piaţa 700, să mă cheme să verificăm. Cum eram gata, am şi ţîşnit. În Piaţa Libertăţii era linişte, în faţă la Conti [hotel Continental] era linişte, pe bulevardul 23 August, spre Consiliul Popular, era linişte, eram descumpăniţi. Ne-am zis hai să vedem pe la Catedrală cum e. Cînd mergeam încolo, vedem între Modex şi Muzeul Banatului un camion militar ce s-a băgat pe lîngă hotel Central spre Primărie (lîngă cinema Capitol) sau spre Bănăţeana. Era 16 decembrie 1989 şi era sîmbătă seara ora 22. Imediat ne-am gîndit că acel camion e o prezenţă neobişnuită în oraş sîmbătă seara şi ne-am zis că e demn să-l urmăm fiindcă merge spre eveniment unde ne interesează pe noi. În faţa Catedralei am văzut grupuri de oameni ce stăteau şi se uitau spre podul pe care merge tramvaiul spre Maria şi Iosefin. Strada încolo era luminată ca Las Vegasul de toate luminile de pe stradă, încă un fapt neobişnuit. Circulaţia era blocată, tramvaiele stăteau pentru că pe pod era un rînd de circa 20-30 militari în termen de la miliţie (în uniforme albastre) cu cîţiva miliţieni între ei care formau un cordon, cu faţa către noi să nu lase oamenii să meargă mai departe spre piaţa Maria. Aveau căşti albe, scuturi albe şi bastoane. Eu cu Jimi ne-am apropiat şi am văzut că oamenii îi huiduiau, îi înjurau etc. Miliţienii erau impasibili. Am zis pardon şi am trecut şi printre cei 100-200 de oameni şi prin cordon; fără îmbrînceală, fără nimic. Eram pe pod, chiar în mijloc. În spatele nostru lumea se înjura cu cordonul prin care am trecut. Dar în faţa noastră, pe strada dinspre Flora [restaurant pe malul Begăi], lumea nu mai era la discuţii cu miliţienii ci la lupte de stradă. În faţă piaţa Maria era pustie dar dinspre Iosefin se auzeau urlete, pesemne că erau lupte şi acolo cu vreun cordon. Lîngă noi pe pod era o maşină roşie de pompieri care stătea, şi un pic mai jos, în stînga, în drept cu cordonul făcut să bareze strada dinspre Flora era o maşină argintie de pompieri. Aia din cînd în cînd pornea şi îi şpriţuia pe cei 100-200 de curajoşi care dădeau cu pietre, cărămizi, sticle goale luate din lăzile stivuite la Flora lîngă cofetărie. Ne-am zis că aici e de noi să ne batem cu miliţia. Am luat-o pe treptele ce se fac în stînga podului şi cobori în părculeţul ce e lîngă Flora, ca să putem ajunge în dreptul demonstranţilor. După cum ţi-am scris mai înainte, totul era bine iluminat şi nu aveam cum să fim luaţi prin surprindere de oareşce miliţieni ascunşi prin părculeţ. Am realizat că sîntem 100-200 şi că aveam în faţă vreo 30 de soldaţi şi miliţieni cu căşti, scuturi şi bastoane. Unii dintre noi aveau pari, scînduri în mîini, răngi chiar. Nu era nici un steag, nici o pancardă, strigam izolat din cînd în cînd că vrem libertate. Miliţienii aveau în spatele lor maşina argintie de pompieri cu tun de apă. S-au dat la o parte şi maşina s-a năpustit spre noi stropind cu apă. Ne-am ferit prin părculeţ şi pe laturi şi am bombardat-o cu sute de pietre, sticle etc. de frasu a luat-o. S-a retras şi au înaintat miliţienii; au ieşit bătăi corp la corp dar cordonul nu a avut şanse şi s-a repliat. Unii din ai noştri aveau deja trofee, capturi de luptă: unul avea o cască albă, altul un scut, mai mulţi aveau bastoane. Din nou a venit maşina de pompieri, de data asta suflînd spre noi o ceaţă albă. Imediat ne-am tras puloverele şi fularele peste gură, nu ştiam dacă nu sînt lacrimogene cumva sau alte gaze. Pe jos s-a depus un praf alb ca zăpada. Maşina şi-a încasat din nou porţia de proiectile, avea geamurile sparte, ţîşnea apa din burta ei prin cîteva găuri. Era ceva cum vedeam la televizor despre incidentele din alte ţări dintre poliţie şi demonstranţi. Ne-am zis uite că se poate întîmpla şi la noi. Maşina s-a retras din nou în spatele cordonului de miliţieni. Lui Jimi i-a venit ideea să tragem o rulotă de-a constructorilor, ce era în părculeţul de lîngă Flora, pe stradă şi s-o răsturnăm, să facem din ea un fel de baricadă să nu se mai agite atîta maşina de pompieri şi miliţienii. A fost o idee genială, pe care într-un minut am şi înfăptuit-o cîteva zeci dintre noi. Am tras-o cu greu din noroiul din parc şi am dus-o pe asfalt dar era prea grea şi nu am putut-o răsturna dar şi cum stătea aşa de-a curmezişul era bună. Imediat din pereţii ei am rupt scînduri ce ne erau necesare pentru luptă. Cei care aveau deja experienţă ziceau că n-are rost să te repezi spre cordon şi să dai cu parul în căşti sau scuturi că nu rezolvi nimic. Totul e să dai la picioare, peste bocanci sau cizme cu ce erau încălţaţi ăia şi atunci cînd îi loveai peste ţurloaie scăpau scutul şi puteai să-i plezneşti în faţă că aveau geamurile de la căşti ridicate. Luptele au mai durat vreun sfert de oră; între timp cei de pe pod (şi cordonul şi mulţimea) erau tot la stadiul la care i-am întîlnit, adică stăteau faţă în faţă şi se înjurau. La un moment dat însă se pare că au primit ordin să dispară, cordoanele s-au îmbarcat în dube şi camioane ce au venit brusc să-i ia dinspre Iosefin şi au întins-o spre Catedrală şi mai departe cred că la miliţie. Ne-am întîlnit în intersecţie cîteva sute: noi dinspre Flora, cei de pe pod dinspre Catedrală şi alţii care au venit dinspre birtul Sinaia. Ne-am uitat unii la alţii. Eram o lume pestriţă: hoţi, golani, bişniţari, ţigani, beţivi, oameni cu tupeu, nimic din modelul revoluţionarului din manual. Am început să scandăm libertate, jos cartela, huo miliţia, comuniştii etc. şi am luat-o spre centru. În spatele nostru am auzit geamuri, vitrine sparte, se mai adunau oameni dinspre piaţa Maria. Am auzit că un Aro a fost răsturnat şi a luat foc. În drum spre Operă am realizat că sîntem cam puţini, eram cîteva sute (max. 1000) dar ni se adăugau mereu entuziaşti de pe margini. Cîţiva s-au repezit spre vitrinele de la Violeta, Palace, librărie să le spargă dar îi trăgeau oamenii înapoi în grup strigînd „fără violenţă!”, să mergem la studenţi (în complex) să fim mai mulţi. În faţa Operei m-a abordat un tip ce avea o sacoşă. Mi-a zis că el lucrează la Solventul şi că a ieşit din schimbul II (era cam ora 23) şi are în sacoşă două bidoane de cîte 5 kg cu hexan, era „recolta” lui din ziua aceea (ştii că se poate folosi la Dacii în loc de benzină) dar că s-a trezit în incidentul de atunci şi cum m-a văzut pe mine mai înalt în grămadă m-a întrebat dacă sînt de acord să facem un comando, dacă e rost să dăm foc la ceva, el contribuie. I-am zis OK, stai pe aproape să nu ne pierdem şi cum am cotit-o pe şoseaua ce duce spre complex (pe unde merge troleibuzul 15) vedem pe margini pancardele roşii de tablă pe care erau scrise cu alb tot felul de lozinci comuniste de propagandă. Cei care erau în faţă au şi răsturnat pe prima în iarbă. Am strigat după băiat, acesta a venit, a turnat dintr-un bidon şi eu am pus primul foc cu bricheta. Tabla nu arde dar oricum vopseaua de pe ea şi faptul că se înegreşte era de ajuns. În chiotele de plăcere ale mulţimii am răsturnat toate lozincile întîlnite pe traseu şi le-am pus foc. În complexul studenţesc ne-am dus direct la postul de miliţie care e la parterul unui cămin, între celelalte cămine. Aici era întuneric, totul închis. Unul a dat cu o piatră şi a spart un geam dar ceilalţi au zis fără violenţă, nu e cazul, nu avem cu cine ne răfui. Am început să strigăm „studenţi veniţi cu noi”, „Jos cu Ceauşescu”, etc. Eram pe aleea centrală din complex şi scandările noastre aveau rezonanţă pentru că eram între cămine. Era ora 24, sîmbătă pe duminică. Erau chefuri prin cămine. Au ieşit destui din diferite cămine, în uralele noastre. Aleea a devenit neîncăpătoare pentru toţi. Lîngă mine erau doi negri. De la un cămin de arabi au sărit cîţiva arabi entuziaşti de la etajul I direct între noi. Au zis că se solidarizează cu noi. Am pornit spre Primărie (lîngă cinema Capitol). Scandam tot ce ne trecea prin cap (ex.: „Azi în Timişoara, mîine în toată ţara”). Erau nevoile tuturor şi imaginaţia mulţimii în a inventa tot felul de lozinci m-a încîntat. Jimi scornea într-una sloganuri pitoreşti. Cînd am ajuns în faţa Catedralei (fără să se mai spargă vreo vitrină sau să distrugem vreo lozincă) eram o mulţime cam cum ai văzut de Paşti, la înviere. În faţă la Primărie erau compactaţi cîteva sute de miliţieni şi militari de-ai lor, cu căşti, scuturi, bastoane, pari speciali pentru bătaie, ce ne aşteptau. Ne-am apropiat şi eram faţă în faţă la vreo 5 m şi scandam. Deja eram cu toţii de acord că e mai tare ca la Braşov, în urmă cu doi ani. Ceream dialog, să vină un barosan de la partid să ne vorbească. Miliţienii din primul rînd strigau că acum e noapte (era ora 1) şi să mergem acasă că nu va discuta nimeni cu noi, doar pe ziuă. Dar ziua era duminică, probabil nelucrătoare pentru ei, eram nemulţumiţi.

Ai noştri din primele rînduri erau înarmaţi original şi insistau ca să-i spulberăm pe miliţienii din faţa noastră. Eram aprox. cei din piaţa Maria. Totuşi, nu prea ar fi avut vreun scop să ne caftim cu slujitorii regimului. Aşa că noi, toată mulţimea, am hotărît să o lăsăm baltă cu ăştia din faţa noastră, că nu rezolvăm nimic şi că mai bine să facem un tur de oraş să ridicăm oraşul şi să revenim o mulţime mare dimineaţa acolo la primărie. Şi am plecat pe traseul pe care merge troleibuzul 12 spre gară, pe bulevardul Republicii, pe unde se defilează de 23 August. Cînd am ajuns în dreptul tribunei, s-a urcat unul şi l-a imitat din gesturi pe Ceauşescu. Ne-a plăcut teribil. Apoi am ajuns la viaductul din dreapta, de unde începe strada Circumvalaţiunii. Pe el era prinsă o pancardă cît viaductul de lungă pe care scria ceva cu Ceauşescu şi prietenia. S-au urcat cîţiva şi au încercat s-o dea jos dar nu mergea că era din tablă şi era sudată de viaduct. Dar pe partea cealaltă a viaductului mai era o pancardă care s-a desprins totuşi şi a ocupat în prăbuşirea ei toată şoseaua, că nu se mai putea trece. Am început s-o călărim, să sărim pe ea pînă s-o facem una cu asfaltul. Între timp cei din faţă au înaintat, deja eram răsfiraţi între viaduct şi Liceul de Mecanică nr. 1. Eu eram pe la mijlocul coloanei. Mulţimea ocupa tot bulevardul şi maşinile ce veneau din faţă încetineau şi întorceau pentru că nu puteau trece. Dar deodată apare din faţă o Dacie albă cu un tip la volan care cînd a văzut mulţimea a apăsat pedala pînă la capăt şi s-a repezit în noi. Un soi de kamikaze (de sinucigaş). A şters pe cîţiva, pe unul la vreo 5 metri în faţa mea l-a izbit în plin şi l-a proiectat pe trotuar, eu nici nu am ştiut în care parte să mă feresc mai repede, în stînga sau în dreapta, am reuşit totuşi să mă dau la o parte astfel că nu m-a şters dar a trecut ca un bolid la cîţiva centimetri de mine, a mai şters cîţiva în urma mea, eu tocmai aveam o sticlă goală de apă minerală în mînă şi am aruncat-o în el dar din cauza vitezei lui s-a spart în bara de protecţie din spate şi a ajuns cu Dacia la pancarda căzută sub viaduct exact cînd oamenii au nivelat-o complet şi a putut trece peste ea şi dus a fost. Dacă cu cîteva secunde mai devreme ar fi ajuns s-ar fi izbit de pancardă şi mulţimea l-ar fi linşat şi bineînţeles că maşina ar fi distrus-o. Lumea i-a luat numărul de înmatriculare dar desigur că dacă era miliţian sau securist, a doua zi şi-ar fi aranjat să-şi pună altul. Cel din faţa mea, izbit de Dacie, mai sufla, picioarele îi stăteau nefiresc, cred că erau rupte. Lumea a oprit prima Dacie care s-a ivit şi l-a trimis pe ăla la spital cu omul. Faza respectivă m-a tulburat foarte tare atunci, noaptea, era prima victimă care o vedeam. Însă nu am disperat. Ne-am strîns rîndurile şi am continuat marşul strigînd şi cei cu bîte şi răngi băteau în stîlpii metalici de iluminat ca să trezească blocurile, să ni se alăture. Ieşeau din diferite scări pîlcuri de 10-15, unii de la chefuri, alţii treziţi, şi îi întîmpinam cu bucurie. Majoritatea eram tineret dar erau şi bătrîni supăraţi pe sistem dar hotărîţi să nu se obosească şi să se agite cît pot. La intersecţia cu fabrica de lapte drumul era barat de 2 camioane militare şi o maşină argintie de pompieri cu farurile pe noi (faza lungă). Eram orbiţi, nu-i vedeam prea bine pe ei, dintre camioane, cîţi erau, ce făceau, cum ne aşteptau. Ne-am apropiat prudenţi dar strigînd cu hotărîre toate lozincile noastre şi în plus că „armata e cu noi”, „noi sîntem poporul” (eram vreo 10000 şi în permanentă creştere). Am observat că cei din faţa noastră erau în uniforme kaki (erau trupeţii de la securitate, militari în termen, de 18-20 de ani, bineînţeles cu ceva ofiţeri între ei, tot în uniforme kaki). Ocupau tot drumul (erau vreo 200), excepţie trotuarul din stînga, dinspre fabrica de lapte ce ni l-au lăsat liber să trecem cîte 2-3 şi s-o cotim pe Gheorghe Lazăr spre Mehala. Pe maşina de pompieri era un far mobil care se plimba încet peste noi şi pînă la urmă l-au fixat spre trotuar pe unde treceam cîte 2-3 ca oile prin strungă. Era ora 2 noaptea şi rostul farului ăla era ca să fie lumină bine ca să ne filmeze pe rînd securitatea, de pe maşina de pompieri, să ne ştie că cine am fost, pentru represalii ulterioare. Am trecut cu toţii prin strungă strigînd „nu ne este frică” şi am pornit pe Gh. Lazăr şi apoi pe str. Timiş şi am ajuns la piaţa Dacia. Acolo am umplut piaţa, ne-am odihnit un pic pe mesele de beton din piaţă, am cîntat „Deşteaptă-te române” etc. şi am hotărît că dacă ne vom despărţi, vom fi împrăştiaţi (sau aşa) să ne reîntîlnim dimineaţa la ora 10 la Catedrală. Am stabilit apoi planul de acţiune pentru noaptea aceea: să mergem în Calea Aradului, apoi Calea Lipovei şi să luăm cartierele cu noi, dimineaţa să ajungem mulţi la primărie. Era ora 3 noaptea. Cînd să ieşim în Calea Torontalului (ştii străduţele destul de înguste ce sînt în Circumvalaţiunii pentru noi cîţi eram) am dat de cordoane de miliţieni ce ne aşteptau cu grămezi de pietre stivuite în faţa lor şi au început să dea în noi. Am dat şi noi în ei şi au început lupte de stradă pe diferite străduţe pe acolo prin Circumvalaţiunii IV. Au ieşit oamenii din diferite blocuri, ne dădeau apă să bem, pîine, salam, ţigări, dar în viteză. Au zis să rezistăm, să-i batem pe miliţieni, tot cartierul era în picioare. Era deja ora 4 cînd eu şi Jimi am abandonat. Eram obosiţi, ne-am zis că deja mitingul a degenerat în tulburări izolate, într-un cartier al oraşului ce nu avea nici un obiectiv politic în el, nu se mai scanda, ne-am zis că ce facem noi acum e exact că tulburăm liniştea publică (în viziunea miliţienilor) aşa că ne-am retras pe bulevardul Cetăţii pînă în Piaţa 700, la mine. Cum am intrat în casă aud în stradă nişte frîne. Mă duc la geam şi mă uit. Era un camion cu soldaţi, un Aro de miliţie şi o dubă TV de miliţie. S-au împrăştiat prin piaţă vreo 100 de soldaţi şi miliţieni şi au început să aresteze fără discuţie pe trecătorii izolaţi ce erau 1-2 pe strada Paris, 3-4 pe Brediceanu, vreo 3-4 din Piaţa 700, zicînd: uite acolo unu’, şi acolo, bagă-i în camion, în dubă cu ei, etc. Au curăţat strada de cei care poate nu toţi veneau de la miting fiindcă în noaptea aceea fuseseră şi chefurile de sîmbătă / duminică dar pentru ei nu a avut importanţă, nici nu au discutat.

După 5 minute s-au îmbarcat şi au dispărut, în altă parte probabil, ca să mai facă arestări. Bineînţeles că alţii care mai veneau dinspre Circumvalaţiunii i-au văzut de departe şi nu s-au apropiat ca să fie înhăţaţi. Chiar mi-am zis că la fix am intrat în casă. Cu 5 minute să fi ajuns mai tîrziu le-aş fi căzut în plasă, dar cu 10 minute mai tîrziu ar fi fost tot ca şi cînd am sosit. Vecinul meu de la etaj tocmai s-a trezit atunci, l-a sunat directorul lui şi i-a spus (el e şofer la o coloană auto) să se echipeze şi să apară urgent la serviciu că sînt de pus geamuri în oraş ce au fost sparte peste noapte, inclusiv la Consiliul Popular. Chiar mi-am zis că ce situaţie: eu veneam de pe stradă, el pleca. Eu am fost cu spartul, el cu pusul. Eu anticomunist, el comunist. Dimineaţa, pe la 9-10, m-am trezit în sunetul unei fanfare militare care trrecea prin Piaţa 700 şi după ea o lungă coloană de soldaţi ce cîntau cîntece patriotice. Era ceva ce nu am mai văzut de cîţiva ani, ştii că soldaţii nu mai obişnuiau să iasă cu cîntece prin oraş. Era duminică, era soare şi era plăcut afară. Am ieşit să casc gura la ei şi imediat m-am gîndit că aceasta e o manevră de intimidare, ca rezultat al mitingului ce a fost peste noapte, adică să vedeţi că avem şi soldaţi. Faptul mi-a fost confirmat mai mult şi prin faptul că aveau baionetele la armă şi făceau exerciţii de forţă cu ele din mers. M-am umplut de indignare şi am agitat şi pe cei din jur, trecătorii, lumea ce s-a oprit să se uite. Am început să-i fluierăm şi să-i huiduim dar ei şi-au văzut de cîntecele şi de drumul lor în continuare. Noi ne-am luat un pic după ei dar apoi am rămas pe loc. Ei s-au dus la cine ştie ce cazarmă de-a lor şi prin exerciţiul lor nu au făcut decît să irite oraşul, nicicum să-l liniştească. Astfel că, spre ora 12 m-am lipit la o coloană mare de oameni, între care am recunoscut mulţi din cei care am fost peste noapte dar şi foarte mulţi noi şi ne-am îndreptat de la Conti spre consiliul popular al judeţului (pe 23 August). Eram cu căruciorul, cu Andreea. Ziua era splendidă, mulţimea era neînarmată, se striga „fără violenţă”, „jos cu Ceauşescu”, „libertate” şi o mulţime de alte lucruri („vrem mîncare la copii” ş.a.). Era 17 decembrie şi era începutul sfîrşitului regimului. M-am băgat cu Andreea cu căruciorul în faţă, mai erau părinţi cu copii. În faţa Consiliului Popular erau 5 camioane militare dar goale, soldaţii erau jos, între ele şi între 3 maşini de pompieri (2 argintii şi una roşie). Erau cîteva sute în faţa noastră (poate 1000), noi 10-20 de mii. Am băgat-o pe Andreea cu căruciorul după scările pe care urci în fostul liceu din faţa Poştei Mari unde e reprezentanţa Electronica ca să fie ferită dacă iasă vreun iureş, să nu o ia mulţimea în picioare şi m-am urcat pe gardul de ciment de un metru din faţa fostului liceu să văd ce se întîmplă. Eram la 50 de metri distanţă de primii soldaţi. Aveau bîte şi bastoane, alţii erau în uniforme albastre cu căîşti şi scuturi şi bastoane, mulţi ofiţeri între ei. Aveau şi cîini unii. Primele rînduri ale noastre s-au oprit la circa 30 de metri de ei. Ocupam toată lăţimea bulevardului, din liceu şi pînă la clinica cardio Ascar sau cum îi zice. Este şi librăria Litera acolo. La cererile mulţimii nu au răspuns cei din faţa noastră ci au început să stropească tunurile de apă de pe maşinile de pompieri. (Aşa dialoga regimul cu noi, cu jeturi de apă!) Jeturile ajungeau pînă la picioarele celor din primele rînduri. Au dat şi înspre scările după care am pus-o pe Andreea şi le-au udat dar ea nu a păţit nimic, căci era ferită după ele. Deodată s-a dereglat tunul de la o maşină de pompieri şi a început să pişe lîngă el. Atîta i-a trebuit mulţimii. S-a repezit cu „ura” de au fugit toţi miliţienii, soldaţii, cîinii şi civilii (activişti sau ce erau), ca şobolanii. Acum mulţimea era în faţa Consiliului, printre maşinile de pompieri şi camioanele militare pe care nu au mai apucat jigodiile să şi le retragă. Imediat oamenii le-au pus foc la camioanele militare, au dat cu pietre în geamurile Consiliului la parter, etajul I şi etajul 2, în faţă şi pe laterale şi ăla are geamuri, nu glumă. Au încercat să răstoarne maşinile de pompieri dar erau foarte grele pentru că aveau încă destul de multă apă în ele. A fost pus şi un foc în camera din colţul de la parter al Consiliului Popular dinspre mine, dar nu a ars prea mult. Între timp camioanele militare a căror prelată şi lemnărie ardea cu flăcări de cîţiva metri au scos la fum de se întunecase ca noaptea, nu se mai vedea în jur decît la cîţiva metri şi abia mai puteam respira. Atunci am luat-o pe Andreea şi am pornit-o spre casă cu gîndul s-o depun (între timp Lidia trebuia să fi venit de la servici căci de duminică de atunci şi-a schimbat tura, era de dimineaţă de la 5 la 13) şi să ies din nou pe străzi, de data asta ca să pot să am libertate de mişcare. Am mîncat acasă, eram rupt de foame căci ţi-am zis că de dimineaţă am ieşit imediat în stradă şi Lidia a spus atunci că să ieşim cu toţii căci vrea şi ea să vadă. Trebuia să-i luăm şi pe copii cu noi, căci nu aveam cu cine îi lăsa. O blestemam pe soacră-mea că s-a dus la Pecica şi nu mai vine cînd aici se petreceau lucruri importante, să stea ea să aibe grijă de copii. Între timp mulţimea s-a retras de la Consiliul Popular pentru că nu au avut cu cine să dialogheze. Sediul l-au găsit pustiu. Oamenii deja intraseră în el şi au găsit birourile goale, căci în spaima lor activiştii şi miliţienii au fugit şi au lăsat totul pe seama mulţimii. Cîţiva au ieşit la balcoanele de la etajul I şi au rupt steagurile partidului şi au aruncat tablouri cu Ceauşescu. Eram foarte mulţumit de evoluţia evenimentelor. Însă cînd am ieşit am văzut că fumul de la camioanele militare din faţa Consiliului nu era singurul. Mai apăruseră cîteva dinspre Centru, din Piaţa Libertăţii. Ardeau chioşcuri, unele magazine. Oraşul era ca o tabără de indieni. Mii de oameni pe străzile în flăcări. Am luat-o spre Piaţa Unirii.

Vitrinele erau sparte, magazinele devastate. Din Zurobara îşi împărţea lumea tricouri. De la un magazin de electrice plecau oameni cu televizoare în braţe. Lăzile de citro diontr-o cofetărie au fost scoase în stradă şi trecătorii beau pe gratis şi apoi spărgeau sticlele. Dezastrul era general. M-am gîndit că asta se va lăsa cu sînge. Deasupra noastră a început să bîzîie un elicopter. M-am gîndit că ăsta sigur duce vreun barosan de la Bucureşti care a venit special pentru asta, să-şi dea seama despre ce se întîmplă şi cum nu cunoştea oraşul vrea să-şi facă o imagine de sus asupra amplorii evenimentelor. Au apărut pe străzi transportoare blindate care mergeau al dracului de repede ca să împrăştie lumea. Cred că la faza asta unii mai puţin sprinteni au putut fi prinşi sub roţile vreunuia. Lidia s-a speriat şi a zis că ajunge, să ducem copiii în casă, să încercăm să-i culcăm şi apoi să ieşim noi doi. TAB-urile urcau şi pe trotuare, a trebuit să ne ferim de unul, Cristi a început să plîngă de sperietură, m-am gîndit şi eu că deja nu mai e bine să-l ţin pe străzi fiindcă se poate şoca, vedea chestii neobişnuite. Lumea ţipa, elicopterul bîzîia la destul de joasă înălţime, TAB-urile goneau, magazinele ardeau, era 17 decembrie 1989 ora 16. Cînd am ajuns în faţa casei am auzit primele salve. Apoi linişte, apoi iarăşi focuri de armă. Se auzeau din Piaţa Libertăţii, unde e Garnizoana şi Casa Armatei. Am raţionat că astea sînt focuri de armă trase în aer, pentru intimidare, la ordin. Pentru că era linişte (bineînţeles exceptînd scandările mulţimii contra regimului) şi apoi focuri, apoi linişte, apoi focuri. Pe la ora 16,30 însă au început să se audă răpăieli de armă automată, focuri neregulate şi fără pauză între ele. Deja mi-am zis că aici ceva nu mai e în regulă. Asta nu mai suna a executări de ordine şi am fost curios să văd ce se întîmplă; gloanţe oarbe nu prea îmi venea să cred că ar fi avut, după cum ziceau unii din jur (ca să nu ne facem probleme) pentru că după mine nu ar fi avut nici un rost atunci să se mai obosească cei cu puştile să tragă. Eram în Piaţa 700 în staţia de tramvai. Şi deodată văd cum sare zugrăveala de pe pereţii spitalului militar. Ei, am zis, astea sînt gloanţe originale. La semafoarele din faţa chioşcului de bilete din Piaţa 700 cade un om. Împuşcat. Era a doua victimă ce o vedeam după faza cu Dacia de peste noapte. Lidia era cu copiii în faţa casei şi a văzut. Am urcat cu toţii şi eu am ieşit la geam. Se întuneca. Lumea era cu miile în piaţă, pe străzile dinspre Operă, spre Piaţa Libertăţii, peste tot. Cobor din nou în stradă. Se auzeau focuri de armă peste tot. S-a lăsat întunericul. Gloanţe trasoare roşii şuieră pe deasupra capului, de-a lungul liniei de tramvai, trase dinspre Casa Armatei. Străzile sînt luminate bine, ca Las Vegas-ul. Vin grupuri în fugă şi strigă că e masacru, în Piaţa Libertăţii, în faţa Operei, în faţa Catedralei etc. Focuri peste tot. Miroase din greu a praf de puşcă. Vîjîie cu viteză foarte mare TAB-uri pe străzi. Oamenii le bombardează cu pietre, sticle, cu ce apucă. Fără folos. Cineva l-a ridicat pe cel împuşcat lîngă semafoare şi l-a pus într-un taxi ce trecea pe acolo. Se anunţa o noapte grea fiindcă lumea era foarte îndîrjită pe străzi şi mai ales nu credeau că se poate să se tragă în ei! Fără somaţie, în plin! Horaţiu m-a vizitat atunci seara. Venea de pe străzi. Era cu un amic. Bineînţeles că a luat poziţie, a militat. Toată noaptea au fost împuşcături. Îmi ziceam că s-au tras cîteva sute, mi de cartuşe. Dar ajunge! Aiurea! S-au tras zeci de mii de focuri. Unde se auzea un grup pe o stradă că strigă „libertate”, „jos cu Ceauşescu!”, după un minut sau două şi începeau împuşcături acolo. Rafale încontinue se auzeau dinspre toate cartierele Timişoarei! Am sunat la telefon pe la cine am găsit acasă şi mi-au confirmat. Am vorbit interurban cu mulţi din prietenii, foşti colegi, din ţară şi le-am spus că ce se întîmplă la Timişoara şi scoteam telefonul pe geam să audă împuşcăturile. Nu credeau. Nu le venea să creadă. Ziceau că le pun o casetă cu ceva pac-pac. Ţin să-ţi spun că telefonul meu are numărul 961 / 30565. Afară era jale mare. Oraşul era scăldat în sînge. Nu am mai ieşit în noaptea aceea. Salvările treceau în flux continuu. Taxiurile făceau şi ele pe salvările. Un amic de-al vecinilor s-a refugiat la ei fiindcă nu îndrăznea să mai plece undeva. Era cu bicicleta şi a zis că pe o stradă ca să poată trece a trebuit să-şi ia bicicleta sub braţ şi să păşească peste răniţii şi morţii de pe jos. Acum, după ce am trăit trei săptămîni sub teroare, de împuşcături prin oraş, e o chestie că mai trăiesc. Dintre cunoscuţii şi rudele mele doar naşul e rănit. Naşul care ne-a cununat şi ne-a botezat copiii. E medic şi mergea la spital într-o seară să îngrijească răniţii şi a încasat 2 gloanţe la piciorul stîng, în faţa Poligrafiei. El venea din Calea Aradului, unde locuieşte, şi mergea la spitalul Clinicile Noi. A păţit-o în seara lui 22 decembrie 1989, ziua în care Ceauşescu a fugit de la Bucureşti. A ajuns deci la spital, dar ca pacient. Însă să continui povestirea: am rămas la dimineaţa zilei de luni, 18 decembrie 1989. Jimi a ajuns cu greu acasă atunci duminica seara şi a ieşit cu casetofonul în geam şi a înregistrat cîteva casete cu împuşcăturile de la el de pe stradă. Stă lîngă Casa Tineretului. L-am sunat şi i-am zis că merg la el. Am pornit cu copiii, pe Cristi l-am lăsat la Lidia la chioşc. Avea geamul spart dar nu era frig, cred că erau +20C afară. Eram cu Andreea în cărucior. Pe peretele de lîngă poarta de la spitalul Clinicilor Noi era scris mare „jos PCR”. Mi-am zis că aşa e bine. Un angajat al spitalului a ieşit să şteargă zidul. La sensul giratoriu de lîngă Clinicile Noi unde începe Calea Aradului au venit 2 camioane cu soldaţi la kaki şi ofiţerii lor i-a pus să stea în jurul sensului giratoriu tot la 2-3 metri unul de altul.

Un soldat s-a nimerit chiar în faţa spitalului şi-l vede pe angajatul spitalului care a ieşit să şteargă zidul, dar încă nu a apucat să facă nimic. Crede că el a scris. Îl somează: „stai, stai că trag!”. Ăsta ridică mîinile sus şi soldatul îl pofteşte la camioane. Tipul începe să spună că el e angajat acolo la spital şi că el vrea să şteargă chestia aia, soldatul nimic, bagă glonţ pe ţeavă. Lumea vede şi îl strigă pe portarul spitalului care iese din ghereta lui şi se repede în stradă. Avea chipiu, banderolă pe braţ că e portar şi îi ajunge din urmă pe soldat şi pe angajat la camion unde ăsta era cu mîinile sus şi îi explica unui locotenent că el voia să şteargă. Portarul zice că aşa e, e angajatul lor şi locotenentul îi dă drumul tipului, acesta zicîndu-i portarului că ca de acum pînă îşi termină treaba să stea cu el în stradă că-l puşcă poate alt soldat. Eu am rămas lîngă camion şi văd cum ofiţerul îi scoate glonţul soldatului din puşcă, îi scoate încărcătorul, bagă glonţul înapoi lîngă celelalte în încărcător să fie toate, îi pune încărcătorul la puşcă înapoi şi-l trimite pe soldat să facă mai departe pe vigilentul în faţa spitalului. Am văzut glonţul, era original de război. Soldatul avea 18-20 de ani. Mi-am zis că uite ce-i regimul, pune armata pe civilul neînarmat. Trage cum a fost în China. Şi în China ştiam că poporul nu a obţinut nimic. Mă întrebam oare la noi va fi la fel, nu vom obţine nimic? Am mers mai departe să văd oraşul. Parcul dinspre magazinul Bega şi Conti era brăzdat de şenile de tanc. Cînd am ajuns la Jimi mi-a zis că l-a fugărit seara un tanc pe acolo, prin parc. Un brad destul de serios era scos din rădăcină. Acolo m-am întîlnit cu Horaţiu şi am mers împreună să mai vedem din urmele nopţii. Am fost în Piaţa Traian, cartierul Fabric era defrişat, magazinele distruse, chioşcurile din Piaţa Traian încă fumegau, ajungem la Jimi şi plecăm pe Calea Girocului să văd dacă a venit soacră-mea de la Pecica. Ea acum stă la garsoniera de pe strada Albac unde am stat noi. În faţa Casei Tineretului copiii se jucau cu tuburile cartuşelor trase peste noapte şi pe care le culegeau de pe jos, de pe asfalt, de pe trotuare, din iarbă. Aveau prin buzunare, făceau grămăjoare pe marginea trotuarelor. Mă uitam la ei şi îmi ziceam că uite ce a ajuns viitorul ţării, generaţia lui Ceauşescu, să se joace cu cartuşele. Erau faze dramatice care tare m-au impresionat. Copiii în inconştienţa lor îşi găseau de joacă şi în astfel de împrejurări, stil Beirut. Pe Calea Girocului, în afara vitrinelor distruse şi a unelor incendii se văd găuri de gloanţe pe faţadele multor blocuri. Aici s-au derulat tragedii înspăimîntătoare. Astfel de ziduri ciuruite am mai văzut în Budapesta unde era păstrat un zid ca mărturie a revoluţiei lor din 1956. Ţin să-ţi spun că încă nu ştiam cum de-au pornit sîmbătă protestele în oraş, am aflat abia luni după-amiaza că scînteia ce a ridicat Timişoara a fost la biserica reformată din Piaţa Maria unde predica Laszlo Tokes. Am văzut scări de bloc ciuruite. Deci soldaţii, miliţienii, securiştii, cei cu arme deci, au tras după oameni chiar şi în scările de bloc unde se refugiau de pe stradă. Înspre capătul troleibuzului 15 sînt o mulţime de fierătanii, piese ce au aparţinut unor tancuri ce au fost ocupate de populaţie! Butoaiele de motorină din spatele lor erau pe asfalt sparte. Oamenii stăteau şi contemplau locul unde peste noapte au venit 5 tancuri să împrăştie demonstranţii din Calea Girocului. Ţin să precizez că zonele Plavăţ, Calea Girocului, Cartierul Soarelui sînt locuite în mare majoritate de muncitori, oameni sărmani în general, care erau contra regimului în număr mare. Îţi spun asta pentru că am locuit în zonă 5 ani şi am apucat să cunosc destui. Aici, la capătul troleibuzului 15, au blocat Calea Girocului cu 2 troleibuze şi tancurile nu au trecut mai departe pentru că mă gîndesc că nu au vrut să distrugă troleibuzele. Dar imediat oamenii au mai tras alte 2 troleibuze în partea aialaltă şi astfel tancurile au fost prinse între blocuri pe laturi şi în faţă şi în spate cu troleibuze. Oamenii le-au băgat imediat între şenile răngi, cabluri mari de fier ce erau la nişte conducte ce se făceau atunci pe strada Lidia, astfel încît să nu mai mişte tancurile. Le-au rupt butoaiele de motorină din spate, au încercat să le dea foc dar nu ardea motorina. S-au urcat pe tancuri şi băteau în ele cu răngile să iasă militarii din tancuri, ce aveau turelele închise pe dinăuntru. Au venit unii la vizetele tancurilor cu sticle incendiare (sticle de bere, de jumătate de kil, cu benzină înăuntru, cu dop şi pe gît înfăşurată cu o cîrpă îmbibată cu benzină; cînd dai foc la cîrpa asta arde şi în aer dacă arunci sticla dar cînd aceasta se sparge aprinde benzina vărsată instantaneu). Le-au strigat militarilor că le aruncă înăuntru sticlele incendiare şi ard ca şoarecii acolo, mai bine ies de acolo. Ceea ce au şi făcut, au ieşit cîte 2 din fiecare tanc, cu arme la ei şi au zis că trag dacă sare lumea. Prin spate au mai încasat cîte un ghiont, cîte o bîtă dar pînă la urmă au fugit iar lumea a năvălit în tancuri. Unul a zis că a făcut armata la tancuri şi a vrut să pornească un tanc, dar ăia cînd au fugit au luat siguranţele de la tancuri cu ei şi nu a putut porni nimic. Atunci mulţimea a distrus interioarele tancurilor, să fie inutilizabile. La un moment dat a apărut o Dacie combi, cu număr galben, de stat, cu 2 tipi în civil, bine îmbrăcaţi, probabil de la partid sau securitate şi au zis să lase oamenii tancurile încoace. Ceea ce îţi povestesc s-a întîmplat pe Calea Girocului în noaptea de duminică spre luni aşa cum mi-au relatat cei din stradă, din care pe unii, participanţi direcţi, îi cunosc. Mulţimea i-a bătut bine, i-au băgat în maşină şi i-a răsturnat cu maşină cu tot. Şi apoi încă o dată şi încă o dată, de vreo 50 de ori, cît era de lungă Calea Girocului pînă a rămas maşina proptită într-un stîlp de iluminat. Atunci au apărut soldaţi pedeştri care au tras, au ciuruit. Şi-au recuperat tancurile cu ceva macarale. Pe colţul străzii Albac cu Calea Girocului văd maţe pe jos. Ferestrele de la parter şi etajul I au găuri de gloanţe. Pe strada Albac, în faţa fostului meu bloc, văd o piftie ce a fost o maşină. Deci peste care a trecut un tanc. Deja la blocul vecin a apărut primul steag negru din multele pe care urma să le văd zilele următoare în oraş.

Soacră-mea era acasă. A ajuns duminică seara şi de la gară i-au trebuit 2 ore să ajungă la ea pe tot felul de străduţe să nu se întîlnească cu lupul cel rău. I-am lăsat-o pe Andreea şi urma să mă întorc numai eu după Lidia şi Cristi să stăm cu toţii în Calea Girocului fiindcă aicea protestele erau mai hotărîte şi aşa era bine, să nu ne lăsăm fie ce-o fi, că doar n-or avea gloanţe pentru toţi, nici dube să ne aresteze, nici atîtea cimitire să ne îngroape. Cum s-a lăsat seara, ce mi-a fost dat să văd în Calea Girocului era de un eroism extraordinar. Chiar cînd s-a întunecat i-am împrumutat lui Horaţiu o ladă de bere, să aibă pentru revelion. Apoi i-am dus pe Lidia şi pe Cristi pe Albac. Ne şi gîndeam că aşa cum stăm acolo toţi la parter, o rafală pe geam sau pe uşă ne termină imediat. În capătul troleibuzului 15 oamenii au făcut o cruce mare şi i-au dat foc. Se vedea de la Casa Tineretului. Bineînţeles că în ziua aceea ca şi în zilele următoare tramvaiele şi troleibuzele nu au circulat decît cîteva ore pe zi deoarece peste tot prin oraş, prin diferite cartiere, erau chestii asemănătoare. Lumea striga „libertate!”, „jos cu Ceauşescu!”. Astea erau sloganurile preferate. Căutau printre maşinile parcate printre blocuri cele ce nu aveau puse frîna ca să le împingă pe Calea Girocului, să facă baricade din Dacii (Fără ştirea proprietarilor lor, care însă urmau să fie despăgubiţi prin asigurările ce obligatoriu le aveau). Unii îşi confecţionau prăştii sau umpleau sticle incendiare. Şi nu a trecut mult şi au început din nou împuşcăturile. Era ora 18. A durat cam pînă la ora 2 noaptea. Au căzut mulţi. Bălţile de sînge de a doua zi demonstrau acest lucru. Am uitat să-ţi spun că în noaptea precedentă (duminică / luni) a plouat cam de la 4 dimineaţa la 8 şi a spălat o parte din masacru. Acum însă mărturiile erau pe asfalt. Scuze pentru incoerenţa ştirilor, dar am atîtea să-ţi scriu şi le pun cîteodată aiurea dar le ordonezi tu. Astfel, acum îmi trece prin cap (nu un glonţ, ci următoarele): imediat în acele zile, am socotit amploarea represaliilor şi mi-a ieşit că faţă de cele întîmplate în mai în China, la densitatea noastră era mai cumplit. În ziua cînd a fugit Ceauşescu (în ziare acum e scris cu literă mică: ceauşescu sau nu se mai referă decît la tiran, dictator etc.) am cerut la telefoane Munchenul şi de acolo Europa Liberă şi am vorbit! Am pus în acest plic, pentru că între timp am ajuns la un ziar, în care sînt descrise unele întîmplări din primele nopţi. În perioada 17-20 decembrie 1989 în Timişoara au tras în populaţie toţi cei în uniforme: armata, miliţia şi securitatea, başca civilii simpatizanţi cu represiunea. În Bucureşti şi în restul ţării armata nu a mai tras în popor ci s-a ocupat de teroriştii rezultaţi din miliţie, securitate, activiştii de partid şi alte jigodii simpatizanţi cu cei ce nu au înţeles că s-a terminat cu regimul. Acum se încearcă să se muşamalizeze că armata a tras în oameni aici în Timişoara, se zice că aceia care au tras erau securişti infiltraţi între soldaţi. Ţin minte că într-o dimineaţa trecea încet pe Albac un camion cu soldaţi ce aveau armele îndreptate către cei de pe trotuare şi unii din ei ne arăta că ne dă muie, alţii strigau „las’ că vă futem noi”, etc. Cumnată-mea (sora lui Lidia) care lucrează la spitalul Babeş a zis că în secţia lor de chirurgie nu au putut primi decît 20 de răniţi pentru că atîta era capacitatea şi din ei 2 nu aveau gloanţe dar trebuiau cusuţi şi puşi în ghips pentru că erau praf. Era vorba de cei 2 care au fost răsturnaţi de mulţime pe Calea Girocului. Cînd ne-am mutat din nou în Piaţa 700, pentru că pe Albac era periculos, gloanţele au ajuns să şuiere pe afară şi aici în zilele următoare, făceam şi bancuri, haz de necaz. Stăteam pe burtă prin casă şi ziceam că dracu’ ne-a pus să facem revoluţie, că mai bine era cu Ceauşescu, era linişte. Dar să reiau povestirea: marţi dimineaţa UMT şi ELBA au intrat în grevă. Era 19 decembrie. Oamenii îşi cereau arestaţii, răniţii, morţii, libertatea, dialog cu autorităţile. Au apărut primarul şi cîţiva ştabi din Bucureşti care au zis să intre lumea în curte în secţii şi ateliere, că vor discuta cu fiecare separat. Ceea ce mulţimea nu a vrut. Milenco mi-a povestit ce s-a întîmplat la ELBA: armata a înconjurat fabrica. Oamenii din curte l-au întrebat atunci pe primar că de ce a venit cu armata. El a zis că nu o vede. Era deasupra mulţimii pe o estacadă dar se vedea şi de jos în stradă căci gardul nu era înalt. Apoi cei de afară au început să tragă înspre o poartă pe care oamenii au vrut s-o deschidă să iasă în stradă. Oamenii au întrebat că de ce se trage. Primarul a zis că nu aude. Era un fel ca şi povestea cu Scufiţa Roşie (De ce ai ochii aşa de mari?). În noaptea precedentă la Spitalul Judeţean a fost întreruptă lumina pentru vreo oră, timp în care securiştii au golit morga ce era plină de morţi împuşcaţi şi i-au dus (am aflat acum) la un crematoriu şi i-a ars. Vroiau să distrugă urmele că la Timişoara ar fi fost vreo victimă, dacă ar fi învins. Cine ar fi zis că s-ar fi tras în oraş şi că ar fi fost morţi ar fi zis arată vreunul. În cimitirul săracilor din Calea Lipovei oamenii au descoperit gropi comune unde erau îngropaţi de-a valma, la mică adîncime, zeci de cadavre mutilate cu acid să nu fie recunoscuţi, tăiaţi şi cusuţi cu sîrmă (probabil le-au scos gloanţele din ei), faze de exterminare egale cu cele ale lagărelor lui Hitler. Oraşul era în mare nelinişte pentru că din rudele, prietenii multora erau dispăruţi şi nu se putea afla nimic despre ei. Ceauşescu era atunci în vizită în Iran ca să ia ochii lumii că la el în ţară nu s-ar întîmpla nimic. Eu dădeam telefoane în ţară, la Cluj, Sibiu, Arad, Bucureşti, peste tot unde aveam prieteni şi le povesteam că ce se întîmplă. Nu mişca nimeni nicăieri, îmi venea să turb. Miercuri 20 decembrie de dimineaţă s-a întîmplat ceva miraculos. Ştii că pe Calea Buziaşului sînt o mulţime de fabrici, una lîngă alta. Angajaţii de dimineaţă au ieşit cu miile din ele. Aveau steaguri de pe care au rupt stema comunistă şi pancarde făcute în grabă pe care era scris: „demonstraţie paşnică”, „demonstraţie liberă”, „vrem libertate” etc. Era prima oară cînd apăreau steaguri şi pancarde. Această mulţime impresionantă ca număr (îţi dai seama cîţi lucrează în acea zonă) au pornit spre centrul oraşului pe traseul tramvaiului 6 spre piaţa Bălcescu, Maria.

I-am auzit, i-am văzut şi m-am băgat în coloană pe strada Cluj. Era ora 9 dimineaţa. Ne-am oprit în faţa maternităţii Bega. Cadrele medicale, femeile şi copiii internaţi acolo au ieşit la geamuri. Le-am strigat medicilor că aveţi grijă de copii, am cîntat „deşteaptă-te române” şi am pornit mai departe. Am fost apoi prin faţa spitalului de ortopedie şi la geamuri au ieşit răniţii, puşcaţi în mîini şi picioare. Oamenii de pe străzi se alăturau coloanei permanent. Ne-am oprit la Consulatul iugoslav. A ieşit consulul şi cîţiva din coloană care ştiau sîrbeşte au vorbit cu el să anunţe Iugoslavia şi globul întreg că ce se întîmplă la Timişoara. Consulul ne-a urat succes. Bătrînii care ne priveau din ferestre sau din faţele caselor plîngeau de emoţie şi ziceau că ne ţin pumnii. Am ajuns după Piaţa Maria la maternitatea de pe Odobescu unde femeile au ieşit în geamuri să ne vadă şi au strigat că sînt cu noi. Mişcarea în oraş era generală. Am luat-o spre gară pe traseul tramvaiului. Cînd am ajuns pe podul peste Bega, în faţă aveam gara şi pînă la ea era lume din bloc în bloc lateral şi de pe pod pînă în gară. Bineînţeles că nu circula nici un mijloc fiindcă oamenii erau unul lîngă altul. În spate m-am uitat cît vedeam cu ochii era popor: zeci de mii de oameni. Atîţia oameni nu am văzut în viaţa mea pe real, poate la televizor cînd venea Ceauşescu. Dinspre ELBA, IJPIPS şi alte fabrici din acea parte a oraşului s-a format o mare coloană care s-a unit cu a noastră în faţa gării şi am pornit spre centru pe unde merg troleibuzele (pe Republicii). Din Electromotor au ieşit muncitorii direct în salopetele în care lucrau, murdari pe mîini dar cu steaguri la ei. M-am întîlnit în mulţime cu Milenco. Am ajuns la Catedrală. Era ora 11 (sau 12 poate), miercuri 20 decembrie. În faţa Operei erau blindate şi soldaţi din greu. Ne-am apropiat strigînd „voi pe cine apăraţi”, „armata să fie cu noi”. Ne-am oprit la circa 30 de metri. Eram faţă în faţă o mulţime de vreo 50000 de oameni şi armata. Jimi făcea în flux continuu fotografii la minut (polaroid). La un moment dat, după ce ne-am cerut morţii am hotărît să ţinem un minut de reculegere, cu capetele descoperite şi în genunchi. Atunci a fost un moment impresionant, să fie linişte şi să vezi atîtea zeci de mii de oameni în genunchi şi cu capetele descoperite. Îi vedeam pe soldaţii din faţă: unii au început să lăcrimeze, alţii s-au întors într-o parte, ofiţerii, intercalaţi la cîte 20-30 de soldaţi se întrebau prin semne ce să facă. M-am pus în locul soldatului şi am făcut imediat psihologie: era cam ceea ce am văzut cu toţii în manualele de istorie. Mulţimea cu steaguri şi pancarde (ţi-am zis că pînă atunci, în acea zi, nu am avut în proteste steaguri cu noi). Şi s-a întîmplat miracolul, sau ceea ce era normal să fie de la început. S-au retras. Imediat am înaintat cu „ura!”. Blindatele nu au mai apucat să şi le ducă datorită mulţimii ce a ajuns între ele. Ostaşii ce erau în blindate au ieşit şi au zis că nu vor mai trage. Mulţimea le-a dat pîine, bani, ţigări şi i-au rugat să nu mai tragă, că e degeaba, lucru ce l-au realizat şi ei. De atunci armata a fost cu noi, cu poporul. Ordinul le-a fost dat probabil de la Bucureşti de la ministrul apărării naţionale Milea care era numai cu Elena atunci. Nicolae era în Iran. După ce a venit, a doua zi l-a împuşcat pe Milea. Jimi m-a pozat în acea zi pe un blindat. Am băgat steagul pe ţeava mitralierei grele cu care era echipată şi făceam semnele victoriei şi libertăţii. Am fugit apoi pînă în faţa Casei Armatei, să văd ce fac militarii. Un locotenent era într-un geam şi i-am strigat: „nu mai trageţi” şi mi-a răspuns să fiu fără grijă că nu vor mai trage. I-am zis că cei care trag nu execută vreun ordin, că sînt criminali cei care trag, cum au fost şi hitleriştii în al doilea război mondial. (Ei s-au scuzat că după principiul „ordinul se execută, nu se discută” nu au făcut decît să execute ceea ce li s-a ordonat, ceea ce nu i-a scutit de a fi calificaţi drept criminali de război pentru crime contra umanităţii şi executaţi). Nu e o scuză că „aşa a fost ordinul”. Sînt ordine care se execută şi altele care nu se execută. De exemplu dacă unui militar i s-ar fi ordonat ca să-şi taie gîtul nu şi l-ar tăia. Dar dacă i s-ar ordona taie gîtul lui altul, acel ordin l-ar executa. De ce? Aşadar, miercuri 20 decembrie la prînz Timişoara era deja primul oraş liber din România. Era o plăcere să strigi în centrul oraşului cît  voiai, fără nici o teamă, „jos cu tirania”, „libertate” etc. Circa o mie de demonstranţi au pătruns în Operă şi au pornit staţia de amplificare şi au început primele discursuri şi organizări ale mulţimii. Într-o succesiune rapidă au luat cuvîntul foarte mulţi oameni, care s-au prezentat şi şi-au spus părerile, rugînd totodată poporul că dacă se vor ivi represalii faţă de ei sau familiile lor să ia atitudine. Dar nu mai vedeam ce probleme s-ar mai ivi. Băusem din cupa libertăţii din urmă cu patru zile. (În paranteză te anunţ că de duminică dimineaţa din alimentările şi localurile oraşului fuseseră retrase băuturile alcoolice de către autorităţi bineînţeles). În uralele mulţimii, de la balconul Operei, unde venea Ceauşescu să ne vorbească, demonstranţii îşi exprimau revendicările în microfoane. IJTL-ul, întreprinderea ce asigură transportul în comun în oraş, prin şoferii şi vatmanii ce erau de servici au percutat într-o manieră admirabilă. Fără „indicaţii preţioase” au barat cu tramvaie, troleibuze şi autobuze multele străzi ce dădeau în Piaţa Operei, pînă la Catedrală, în aşa fel încît centrul, inima oraşului unde erau zeci de mii de oameni să fie baricadaţi, protejaţi, de eventualele atacuri. Încă nu aveam încredere în armată cu toate că a zis că e cu noi şi cele 2 unităţi de securitate din oraş erau dotate cu blindate şi aveau ceva mii de militari. S-au format cordoane de control a celor care intrau la miting pe toate străduţele ce dădeau spre centru, ca să nu se infilttreze securişti înarmaţi şi să împuşte în mulţime. Trebuia să rămînem peste noapte acolo şi a doua zi în continuare, non-stop pînă cînd ni se vor satisface cererile.

Eram hotărîţi să nu credem în nici o promisiune ce ni s-ar face. Aşa au fost păcăliţi minerii din Valea Jiului în 1977 şi muncitorii din Braşov în 1987. Jos cu Ceauşescu era prima cerere. Între timp am aflat că la Consiliul Popular de pe bulevardul 23 August se află primul ministru Dăscălescu. Am mers cu Lidia acolo. Era ora 18. Într-adevăr şi acolo mulţimea era stăpînă pe sediu şi într-un birou se afla Dăscălescu şi alţi miniştri şi secretari din CC care erau prin telefon în legătură cu Ceauşescu ce între timp a sosit din Iran. La staţia de amplificare instalată şi aici, ai noştri care se aflau în Consiliu ne anunţau că ce vorbeşte Dăscălescu cu Ceauşescu şi că la ora 19 prin radio şi televizor Ceauşescu ne va transmite poziţia sa. Pînă atunci cei din Consiliu au hotărît să dea drumul la o parte din cei arestaţi cu ocazia demonstraţiilor din ultimele 4 zile şi care se aflau parte prin beciurile miliţiei şi securităţii şi parte prin puşcăria Popa Şapcă. Au şi apărut primii eliberaţi printre noi, cînd auzim că la staţia de amplificare e pus radioul, plus că cei din mulţime care aveau radiouri la ei le-au dat tare, că Ceauşescu transmite un comunicat de mare importanţă. Era ora 19: în esenţă a făcut oraşul Timişoara un amestec de huligani, trădători, ş.a.m.d. ceea ce a indignat populaţia la culme. A mai decretat şi starea de necesitate pe judeţ ceea ce însemna să nu fim în grupuri mai mari de 5 pe stradă şi după ora 23 să nu mai fie nimeni. Cine nu se supune va fi împuşcat. Aiurea. Crezi că cineva ar fi respectat, ar fi avut de gînd să-i mai facă voia dictatorului? Cine ar fi respectat decretul însemna că-l apăra pe Ceauşescu. Şi noi vroiam jos cu Ceauşescu. Au fost momente unice. Nu ştiam de ce mulţimea ce i-a încolţit pe barosani într-un birou, acolo în Consiliu nu-i linşează. Noi, cei de afară am baricadat ieşirile laterale cu nişte chestii de beton de pe stradă în care erau flori cu pămînt, să stea uşile blocate să nu se poată ieşi din Consiliu decît prin faţă. Dar la un moment dat cei dinăuntru ne anunţă că barosanii nu mai sînt. Mă gîndesc că au întins-o printr-un tunel probabil pînă la sediul miliţiei, care ştii că e la circa 300 metri în linie dreaptă de acolo. Mi-a plăcut că au apărut prin mulţime primele videocamere (ale particularilor) ca să rămînă ceva imprimat pe casete pentru istorie. Pînă atunci cine ar fi încercat să imortalizeze ceva ar fi avut de furcă din partea ambelor tabere: din partea securităţii care ar fi ştiut că nu-i de-al ei şi cum nu i-ar fi convenit propaganda ar fi intervenit şi, din partea demonstranţilor care nu ar fi vrut să fie filmaţi presupunînd că imaginile ar fi putut intra pe mîna securităţii. De la radio Europa Liberă am aflat că de duminică graniţele României erau închise pentru străini şi oraşul Timişoara blocat la intrări pentru străinii aflaţi în ţară. Cu toate acestea erau destui străini în oraş care au prins evenimentele: sîrbi, polonezi, refegişti, ş.a. plus studenţi străini. Studenţilor, regimul le-a dat vacanţă de luni, 18 decembrie, cu toate că planul era ca vacanţa s-o fi luat joi 21 decembrie. Asta pentru a goli complexul studenţesc, să mai rărească din opoziţie. Peste noapte am stat în Piaţa Operei. Nu era frig de loc. Am scandat toată noaptea diverse lozinci. Au apărut maşini cu pîine ce au împărţit pîine pe gratis mulţimii. Au mai venit camioane cu apă minerală, cu salam, cu citro. Solidaritatea diferitelor fabrici din oraş. Să rezistăm. Joi dimineaţa la ora 8 (deci în 21 decembrie) între Operă şi Catedrală erau sigur 100000 de oameni: În ziarele ulterioare, astea libere de acum, pentru că am devenit liberi. Ceea ce a ieşit, a ieşit fantastic. La un moment dat ne-am trezit cu nişte gărzi patriotice între noi. Erau muncitori ca şi noi, din Oltenia aduşi, peste noapte, în kaki, neînarmaţi, pentru că, aşa li s-a spus la lucru, în Timişoara au intrat ungurii şi să vină să apere oraşul. Erau vreo 10000 şi au venit cu 4 trenuri speciale, mobilizaţi de armată. Încă o greşeală a lui Ceauşescu. Oltenii de felul lor nu-i suportă pe unguri, dar s-au dumirit repede că despre ce-i vorba şi numai bine că au fost 10000 dde voci în plus, că „jos cu Ceauşescu”. Erau flămînzi şi nedormiţi, căci au călătorit peste noapte înghesuiţi şi neodihniţi după munca din fabricile din Craiova, Filiaşi, ş.a. Au mîncat prin mulţime, de la camioane, şi-au umplut genţile (care aveau) cu salam şi au plecat după-amiaza cu trenurile lor speciale înapoi, cu steaguri ce le-am dat cu stema comunistă ruptă de pe ele şi cu experienţa revoluţiei cîştigată la Timişoara s-o răspîndească şi la Craiova, în Oltenia. Ne-am zis că acesta e primul pas spre Bucureşti. Acolo era important să izbucnească şi nu concepeam că ce naiba nu se urnesc. Am condus unele grupuri de olteni (nu-i cunoşteam) de solidaritate şi de îndemn pînă la gară. Acolo în hol am văzut cum oamenii ascultau radio Europa Liberă tare în pîlcuri, grupaţi în jurul celor ce aveau radiouri. Ţin să-ţi spun că, excepţional, radio Europa Liberă a obţinut cu o zi înainte permisiunea (de la Congresul Statelor Unite şi Uniunea Internaţională pentru telecomunicaţii) de a transmite neîntrerupt 24 de ore pe zi pe toate lungimile de undă, şi pe medii! Lîngă radio Bucureşti, care avea permanent muzică solemnă, de doliu, gata să fie întreruptă oricînd cu vreun comunicat, se auzea foarte bine Şopîrliţa. Joi la prînz Ceauşescu a mai făcut o greşeală: a cerut ca la Bucureşti, în faţa Palatului său să se facă un contra-miting celui de la Timişoara, care să condamne huliganii din Timişoara. Ne-am zis că, uite, acolo lumea nu se strînge spontan dar o strînge Ceauşescu şi poate degenera într-un miting contra lui. Ceea ce s-a şi întîmplat. Transmisiunea directă a fost întreruptă vreo cîteva minute (din mulţime au început proteste) şi Ceauşescu a reluat discursul cu promisiuni băneşti către popor, cum că va mări unele salarii şi pensii, ceea ce nu a mai avut importanţă pentru nimeni.

El a mai cerut ca şi în ţară să se adune lumea şi să-i huiduiască pe timişoreni. Astfel că s-a ridicat poporul şi la Arad, Sibiu, Cluj, ş.a. Vineri 22 decembrie dimineaţa Ceauşescu a decretat starea de urgenţă în toată ţara. Miliţia şi securitatea au început masacre în Bucureşti şi în alte oraşe ale ţării. Armata era în cumpănă. Ministrul ei fusese omorît de Ceauşescu. Şi atunci au întors armele împotriva miliţienilor şi securiştilor. După cîteva ore Ceauşescu a fugit din Bucureşti cu un elicopter spre Tîrgovişte. S-a aflat şi seara a fost capturat. Deja toate ce se întîmplau în ţară se puteau afla pentru că în Bucureşti sînt atîtea zeci de ambasade. Graniţele au fost deschise şi străinii înghsuiţi la frontiere (ziarişti şi turişti) au năvălit şi au filmat, înregistrat şi au transmis în direct pe glob cele ce se întîmplau. Cred că tu erai ochi şi urechi la România. În ţară populaţia scanda „Ieri în Timişoara, azi în toată ţara”. A fost constituit în grabă un Front de Salvare Naţională compus din dizidenţi de au fost eliberaţi chiar în acea zi din puşcării sau de la securitate, plus alţii care erau în libertate provizorie (arest la domiciliu). Şi a început să plouă cu decrete ce anulau tot felul de legi comuniste date în ultimii 42 de ani cît ţara a fost comunistă (între 30 decembrie 1947 şi 22 decembrie 1989). Mi-am băgat şi cererea de paşaport. Putem circula pe tot globul. Dar în data de 22 decembrie 1989 cînd Ceauşescu a fost răsturnat nu s-au terminat ostilităţile. Bande de terorişti, fidele lui, au rezistat vreo 2 săptămîni în diferite locuri din ţară inclusiv în Timişoara. Trăgeau în oricine: în populaţie, în armată. Ziceau că au un jurămînt făcut lui Ceauşescu pe viaţă şi pe moarte. Ţelul lor era să distrugă cît puteau, după vorba „după noi, potopul”. Timişoara a fost pentru mai multe zile un oraş paralizat. Oamenii stăteau în case şi pe străzi i-am lăsat pe soldaţii armatei să se răfuiască cu teroriştii. Momentul politic în care a participat populaţia s-a terminat odată cu căderea dictatorului. A urmat momentul armat, de a i se distruge forţele care în primele zile, pînă la execuţia lui în 25 decembrie 1989 au fost mai tari ca armata! Aveau elicoptere, blindate şi echipament greu. Se contura un fel de război intern. Ruşii au zis că dacă e nevoie intervin cu sprijin militar. Dar după ce i-au executat pe Nicolae şi Elena întrucît era foarte riscant să-i mai ţină deoarece teroriştii asaltau baza militară unde erau prizonieri unii din ei au început să se predea, să renunţe la luptă pentru că nu mai aveau pentru ce. În Timişoara fuseseră aduse încă de la începutul revoltei comando-uri din Bucureşti care să înăbuşe protestele. Ei au rămas însă în oraş şi trăgeau din diferite locuri: de pe case, de pe blocuri, din Aro şi Dacii care goneau prin oraş, pe străzi. Unii au fugit în Iugoslavia dar au fost prinşi de sîrbi şi daţi înapoi armatei noastre. Citeam în ziarul local „Renaşterea Bănăţeană” că într-o zi autorităţile iugoslave au prins 4, a doua zi 63, etc. În ţară au început să intre masiv ajutoare venite de pe tot globul, dintr-o solidaritate emoţionantă. Comentatorii ziceau că sîntem singura ţară de pe glob ce este ajutată şi de ruşi şi de americani şi de aliaţii lor. Foarte tare ne-au ajutat Ungaria şi Iugoslavia. Coloane lungi de TIR-uri, autoturisme personale, trenuri şi avioane cu alimente, medicamente, haine şi bani. Îmi pare rău că nu mai găsesc ziarul ce ziceam că îl pun în acest plic cu faptele ce ţi le-am descris (în parte). Dar cum noi ţinem corespondenţă le rezolvăm pe toate. În România revoluţia nu s-a terminat pentru că sînt încă multe jigodii în libertate ce vor comunism în continuare. Este vorba de tot felul de directori, activişti şi alţii care au dus-o bine în vechiul regim şi îl regretă.

LONG LIVE THE FIGHTERS!
and USA and Romania [Trăiască luptătorii! Şi SUA şi România]

Bala [poreclă a lui Eugen Gherga]

P.S. Mai am o groază de amănunte despre activitatea mea revoluţionară din 22 decembrie 1989 încoace, ce ţi le voi povesti într-o viitoare scrisoare. Pînă atunci, să auzim numai de bine!

Mai citeşte:
Revoluţia din 1989 de la Timişoara în înregistrări audio-video (cu o prezentare a domnului Eugen Gherga)
Începutul revoluţiei din Timişoara – Oprirea tramvaielor. George Lînă în dialog cu Ion Monoran
Nicolae Bădilescu: „Recunosc, şi nu sînt mîndru deloc, că am fost unul dintre cei care au rostit pentru prima oară numele lui Iliescu”
Masă rotundă despre revoluţie la sediul ALTAR, 16 decembrie 2006
Sorin Oprea: Cînd era cu Solidarnoşt în Polonia, am ascultat un comentariu la Constantin Nicolae Munteanu, spunea el despre un individ de la o întreprindere, care a zis: „Domnule preşedinte, eu pot să vă aduc zece mii de oameni”. Eu în noaptea de 16/17 am vrut să strîng zece mii de oameni”

 

2 Responses to “Eugen Gherga – relatare din revoluţie: „Au zis să rezistăm, să-i batem pe miliţieni, tot cartierul era în picioare””

  1. Am citit ce spune acest revolutionar revolutionar care sa atasat revolutionarilor deja iesiti pe strada nici nu stie cine stie ce dar comenteaza e dreptul lui sa spuna ce vrea dar de FRONTUL DEMOcRAT ROMAN nici nu pomeneste bravo revolutionar de carton, SA SPUNA CE O VREA EL NUL CONTRAZIC NU AM FOST ACOLO , DAR MERITE DEOSEBITE CE A FACUT???? sa inteleg ca recunoaste ca erau grupurii de oamenii ne multumiti uite revolutionarii TIMISOARA SCRIE CARTI CU REVOLUTIA SA CITEASCA CINE???!!!!. SINT FRONTUL DEMOCRAT ROMAN SI AM PUS BAZA UNEI REVOLUTI , A FOST ASA CUM AM CERUT DE LA COPIL DE TITA LA BARBA ALBA SA IASA ,SI ASA A FOST UITE MIOC UN ADEVAR VERIFICA , SA NUMEASCA UN OM DIN GRUPURII DACA SA ALATURAT LOR ce sai faci vine AMERICANII si da drepturi revolutionarilor, SAU TRINTESTE , UITE PROSTIA . FITii alaturiDE FRONTUL DEMOCRAT ROMAN 0720175140.

  2. Magyari Erno Says:

    Felicitari autorului pentru marturia facuta .Pe calea asta adresez catre el urmatoarele.
    Am fost in grupul asta in 16-a noaptea in turul de la Catedrala- Circumvalatiunii. Retragerea s-a facut spre Catedrala cu un plan bine determinat. Povestirea corespunde cu exaccitate evenimentelor pana cand ati abandonat.

    „Au zis să rezistăm, să-i batem pe miliţieni, tot cartierul era în picioare. Era deja ora 4 cînd eu şi Jimi am abandonat”

    Pana aici este totul in regula dar cea ce povestiti despre arestarile la P-ta 700 va scapa, pentru ca n-ati fost acolo si ati luat dupa niste fragmente.
    Dar ce sa intamplat pana la arestarile in jurul pietii, despre care pomeniti ? Aduc aici fragmentul referitor pe sectiunea respectiva al evenimentelor din marturia mea.

    Retragerea de la Circumvalatiunii cum sa intamplat de fapt ?

    -Eram atunci circa 500 de oameni, de revoluţionari. Planul era sâ ne întoarcem în Piaţa Operei, sâ aşteptăm acolo râsâritul soarelui. Masa de 500 de persoane a scâzut la cca. 200, când am ajuns Ia piaţa . Acolo am sesizat câ uliţele, care conduceau spre Piaţa Operei erau închise de soldaţi înarmaţi. Mi-am dat seama şi poate şi ceilalţi câ suntem încercuiţi.Am încercat sâ ne înarmăm pentru a sparge zidul soldaţilor. Eu ,la fel ca şi cei din jur, am smuls ţevile de fier din trotuar şi am pornit spre soldaţi. Câţiva din ei s-au lâsat pe genunchi şi dupâ ce ofiţerul a tras un foc de avertisment, soldaţii au început sâ tragâ spre noi(Poate câ erau gloanţe oarbe dar atunci pârea reale). Ne-am dat seama câ ne vor omorî şi mulţi , printre care şi eu, şi prietena mea, am fugit care încotro.
    Ne-am ascuns cu Hajni întrun bloc de unde am putut vedea ieşirea uliţei spre Piaţa Operei.M-am gândit câ dupâ ce vor pleca ne ducem acasâ şi apoi fie ce o fi.Era în ziua de 17.decembrie, orele 4-5. Am ieşit din scara blocului, vâzând câ nu mai e nimeni la capătul uliţei,ne-am îndreptat spre casă, dar am fost opriţi de soldaţi care au venit din partea stângă a uliţei şi la porunca unui ofiţer infanterist de cca.30 de ani,blond, am fost excortaţi în clădirea Garnizoanei.-


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s