Un blogăr creştin destul de apreciat, precum Marius Cruceru (linc), repetă o greşeală des întîlnită, echivalînd copierea neautorizată a unor opere artistice cu furtul. „Şi ce dacă nu există în România o lege împotriva serviciului p2p? Faptul că există sau nu o lege mă poate face pe mine să renunţ la principiile Bibliei?”, citează aprobator domnul Cruceru dintr-o diatribă împotriva unui sait care punea la dispoziţia internauţilor muzică creştină, care putea fi copiată.
Fiindcă s-a făcut referire la principiile Bibliei, e cazul să restabilim un adevăr pe care inclusiv unii propăvăduitori creştini îl ignoră: niciunde în Biblie, reproducerea neautorizată a unei lucrări artistice nu este declarată păcat. Exista şi pe vremea lui Iisus Hristos creaţie intelectuală. Regula unanim acceptată în acele timpuri şi încă mult timp după aceea, era că creaţiile intelectuale (poezii, povestiri, cîntece) pot fi reproduse de oricine, fără plată către autorul lor. Se plătea eventual munca de copiere – scribul, tipograful sau lăutarul, dar ideea că de fiecare dată cînd cineva reproduce un cîntec sau un poem datorează bani autorului era complet necunoscută lumii antice. Finanţarea artiştilor se făcea de către mecenaţi, iar răsplata lor principală era gloria literară. De aceea scrierile lui Homer, „Mioriţa” sau cîntecele populare s-au răspîndit fără nici o plată, de aceea chiar şi evangheliile au fost copiate fără ca evangheliştii să pretindă bani pentru asta.
Iisus Hristos, trăind în acele timpuri şi cunoscînd acea stare de lucruri, nu a simţit nevoia să declare că ar fi ceva incorect aici. Dacă Iisus ar fi considerat greşită lipsa plăţii pentru „proprietatea intelectuală”, probabil ar fi spus-o. Nu e cazul să ne considerăm atît de deştepţi încît să adăugăm la creştinism nişte principii despre care Biblia nu a pomenit nimic.
„Dreptul de proprietate intelectuală” este o creaţie omenească recentă (la scara istoriei), care n-are nici o legătură cu Biblia şi cu principiile creştine. Nu spun că ar fi contrară Bibliei sau creştinismului, ci că nu are legătură cu acesta. Există desigur argumente în favoarea ideii că un scriitor sau un compozitor trebuie să primească nişte bani atunci cînd scrierea sau cîntecul său sînt reproduse de alţii. Cît să se întindă aceste drepturi e o problemă de convenţie legislativă, care variază de la ţară la ţară (există încercări de standardizare pe plan mondial) şi a variat în decursul timpului. După părerea mea, se face acum abuz cu noţiunea de „drept de proprietate intelectuală”. S-au înfiinţat diferite societăţi de gestiune a drepturilor de autor care încasează tot felul de taxe, în beneficiul principal al unor birocraţi din cadrul acestor societăţi, şi doar în foarte mică măsură al creatorilor înşişi.
Un caz mediatizat a fost cel al romanului „Enigma Otiliei” a lui George Călinescu, retipărit de trustul „Adevărul” a lui Dinu Patriciu, motiv pentru „Jurnalul Naţional” din 24 aprilie 2009 să publice articolul „Patriciu – citeşte şi ciordeşte” (linc). Tema articolului este faptul că „Adevărul” a tipărit „Enigma Otiliei” fără să plătească drepturi de autor către COPYRO, societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor. Autorul, George Călinescu, a murit, soţia sa deasemenea, n-au avut copii sau alţi moştenitori, dar conform Legii 8/1996 birocraţii de la COPYRO vor să se îmbogăţească pe seama muncii acestuia. Convingerea mea e că George Călinescu nu a muncit de dragul birocraţilor de la COPYRO, iar dacă din mormînt, de unde nu mai are nevoie de bani, ar putea să-şi spună vreo părere, cred că ar spune că dorinţa sa este ca scrierile sale să fie citite de cît mai multă lume, lăsînd reproducerea acestora gratuită pentru oricine e dornic s-o facă. Nu ştiu cine are dreptate din punct de vedere juridic (am înţeles că un proces este în curs), dar din punct de vedere moral-creştin eu nu văd nici o vină pentru cei care au tipărit „Enigma Otiliei”.
La ora actuală sînt o mulţime de opere artistice valoroase care zac în uitare fiindcă nimeni nu le mai retipăreşte, de teama unor procese privind drepturile de autor. Şi, de multe ori, nu suma care ar trebui plătită ca drept de autor este problema, ci faptul că nu se ştie cine este titularul drepturilor de autor. Dacă drepturile de autor ar aparţine autorilor înşişi lucrurile s-ar mai putea rezolva, dar legiuitorii au hotărît că drepturile intelectuale sînt valabile încă 70 de ani după moartea autorilor, şi au acceptat ca nişte societăţi particulare de gestiune a acestor drepturi să le comercializeze, uneori fără ca autorii înşişi să fi iscălit vreun contract cu respectivele societăţi. Vezi o poezie interesantă într-o carte veche şi te gîndeşti că ar fi bine să fie republicată, pentru a încînta şi generaţiile actuale. Dreptul de autor ar costa vreo 100 de lei (din poezie nu s-a cîştigat niciodată prea mult), dar ar trebui să plăteşti 10000 de lei pentru o investigaţie ca să afli cui anume să plăteşti aceste drepturi de autor: mai trăieşte autorul? are moştenitori? dacă da, cine, în ce cote-părţi şi care e adresa lor? dacă nu, ce organism colectiv deţine drepturile sale de autor? Decît atîtea complicaţii, mai bine renunţi, sau apelezi la publicarea unor lucrări la care titularul dreptului de autor e lesne de aflat – în general chiar organismele birocratice de gestiune colectivă sînt cele care pot oferi liste de opere cu drept de autor clarificat. Astfel, autorii individuali sînt împinşi să-şi cedeze drepturile unor organisme de gestiune colectivă, fiind exploataţi de acestea (inclusiv după moarte) şi se realizează o monopolizare a culturii de către aceste organisme birocratice, care prin condiţiile impuse pot avantaja sau dezavantaja anumiţi autori.
Aceleaşi organisme colective de gestiune a drepturilor de autor colectează taxe de la societăţile de radio şi televiziune şi de la orice societate comercială care difuzează programe care implică creaţia intelectuală. Într-o vreme aveau pretenţia să taxeze inclusiv taximetriştii care aveau radio în maşină (linc), pe motiv că aceştia îşi distrează clienţii punîndu-le muzică la radio, realizînd astfel profit. Faptul că postul de radio deja a plătit taxă pentru drepturile de autor nu conta. Bineînţeles, nimeni nu ţine o socoteală exactă ce anume melodii au fost ascultate, şi de cîtă lume, pentru a se împărţi corect banii rezultaţi din aceste taxe la autorii înşişi. De acei bani beneficiază în primul rînd birocraţii din organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, nu artiştii înşişi.
Cam prin veacul al 19-lea, cînd a apărut ideea de drept de proprietate intelectuală, cercurile interesate de promovarea acestei noi noţiuni, pentru a obţine acceptarea ideii de către public, au folosit manipularea lingvistică, echivalînd încălcarea acestui „drept” nou născocit cu furtul sau pirateria. Furtul – infracţiune unanim acceptată ca atare, păcat înscris în cele 10 porunci din Biblie, iar pirateria, infracţiune foarte gravă (se pedepsea cu moartea), însemnînd acostarea şi furtul unor corăbii şi a încărcăturii acestora, deseori prin acte de violenţă care includeau omorîrea echipajului şi a pasagerilor.
E cazul să reamintim: cuvîntul „furt”, aşa cum se folosea acesta pe vremea Mîntuitorului, nu cuprindea noţiunea de „drept de proprietate intelectuală”. Hoţ, în înţelesul pe care cuvîntul îl avea în vremea evangheliştilor, era cel care fură un dulap, lipsind proprietarul de posibilitatea de a-şi folosi dulapul, nu însă şi cel care copiază schiţa după care s-a construit dulapul, neîmpiedicînd cu nimic proprietarul respectiv să folosească schiţa respectivă mai departe.
Nu contest dreptul domnului Cruceru, sau al oricărui altcuiva, de a propăvădui respectarea legislaţiei lumeşti cu privire la drepturile de autor. Ceea ce contest este invocarea Bibliei în această discuţie şi confuzia care se face între principiile creştine şi vremelnicele principii legislative pe care le stabileşte parlamentul României (sau cel al Uniunii Europene). Sînt o mulţime de fapte care constituie infracţiuni conform legilor în vigoare, dar care nu au fost incriminate de Biblie. În acelaşi timp, sînt alte fapte incriminate de Biblie dar care nu sînt incriminate de legile lumeşti. Din punct de vedere creştin, pot exista infractori nepăcătoşi şi păcătoşi care respectă cu stricteţe legile.
La ora actuală, respectarea „dreptului de proprietate intelectuală” este una din principalele pretexte folosite de adepţii Statului Maximal pentru a creşte controlul asupra societăţii. În numele combaterii „pirateriei” (altă manipulare lingvistică) informatice apar legi care urmăresc să monitorizeze traficul pe internet şi care în esenţă promovează statul poliţienesc. Să nu creem falsa impresie că această ofensivă birocratică (care recent a primit sprijinul prim-ministrului italian Silvio Berlusconi – linc) are vreo legătură cu principiile creştine!
Blogul lui Marius Mioc 
Foarte bine facut articolul.
E oplacere sa il citesti.
E discutabilă chestia cu copyright-ul, ar trebui o limită („atâția ani”) în care să se poată prevala de drepturi adevăratul autor sau cel desemnat ori care deține dreptul prin cumpărare, moștenire ori rezultat dintr-un contract cu autorul.
Se ridică o clasă speculativă, parazită, alături de cea creatoare.
… o limită maximă de 10-15 ani.
Limita actuală e de 70 (şaptezeci) de ani de la moartea autorului. Enorm. Iar o porcărie este că, chiar şi în cazul autorilor morţi fără moştenitori, drepturile le moştenenesc nişte organisme birocratice (cazul Călinescu din articol). De fapt, autorii care nu iscălesc cedarea către aceste organisme birocratice vor fi şi greu reeditaţi după moarte, căci va fi greu pentru doritori să identifice deţinătorul legal al drepturilor de autor şi va exista teama de procese. Organismele birocratice de gestiune ale dreptului de autor vor putea să instituie cenzura, interzicînd reeditarea lucrărilor incorecte politic sau pretinzînd plăţi exorbitante. Iar ca plăţile pentru drepturi de autor să se facă corect, trebuie monitorizat exact ce filme/muzică a urmărit fiecare. Asta nu se poate fără stat poliţienesc. Mai nou şi bibliotecile trebuie să plătească drept de autor pentru cărţile pe care le împrumută. Art. 14^4 din legea 8/1996:
(1) Prin imprumut, in sensul prezentei legi, se intelege punerea la dispozitie spre utilizare, pentru un timp limitat si fara un avantaj economic sau comercial direct ori indirect, a unei opere prin intermediul unei institutii care permite accesul publicului in acest scop.
(2) imprumutul efectuat prin biblioteci nu necesita autorizarea autorului si da dreptul acestuia la o remuneratie echitabila. Acest drept nu poate face obiectul unei renuntari.
http://www.legi-internet.ro/index.php?id=63
Birocraţie în plus – trebuie ţinută evidenţa exactă a cărţilor împrumutate, pentru „remuneraţie echitabilă” (nu că va fi vreodată evidenţa aia cu adevărat corectă), costuri în plus, şi mai mult, nici măcar autorul însuşi nu are voie să renunţe la „remuneraţia echitabilă” care i se cuvine! Eu am donat nişte cărţi ale mele la biblioteca din Timişoara, nu am primit nici un ban pentru asta, cred că a luat COPYRO şi banii care mi se cuveneau mie. Dar nici nu-mi dau seama cum ar putea o bibliotecă să mă plătească dacă nu fac parte dintr-un organism din ăsta care gestionează mii de autori. Să mă cheme în fiecare lună ca să-mi dea 2-3 lei, sau o dată pe an, pentru vreo 25-30 de lei, eliberîndu-mi şi fişă fiscală pentru asta? Nefiind autor cerut de programa şcolară bănuiesc că nu-s chiar atît de mulţi cei care au împrumutat de la bibliotecă cărţile mele. Dacă s-ar impune strict aplicarea legii bibliotecile ar renunţa să mai ţină cărţi de autori neafiliaţi la organisme de gestiune colectivă a drepturilor de autor, că ar fi prea mare complicaţia cu plata drepturilor care s-ar cuveni acestora.
Răspîndirea culturii cu ajutorul bibliotecilor era o chestie considerată de interes naţional, dar mai nou interesul naţional (pe care trebuie să-l slujească legile) înseamnă îmbogăţirea unor grupuri de tipul gestionarilor drepturilor de autor.
Eu cred ca „drepturile de autor” trebuie sa moara odata cu autorul. Eu scriu o carte, compun un cantec – e normal sa pot trai de pe urma talentului si muncii mele. Nu e normal ca generatii de urmasi sa faca acelasi lucru.