1990 – Tricolorul românesc înălţat cu mîndrie la Chişinău, 2009 – înălţarea tricolorului românesc considerată diversiune rusească

Săptămînalul chişinăuan „Literatura şi Arta” din 5 mai 1990 consacra o pagină unui moment istoric: adoptarea, de către Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti, a tricolorului roş-galben-albastru, identic cu al României (nu se pusese stema pe vremea aceea) ca drapel de stat al RSS Moldoveneşti.

Găsim în ziar mai multe articole despre această temă: „27 aprilie 1990: Momentul tricolor” de Gheorghe Budeanu (pe care îl vedeţi scanat mai jos), „Revenire la adevăr” de Alexandru Donos, „…Şi tricolorul s-a înălţat” de Eugen Gheorghiţă şi poezia „Steagul trei culori” a unei eleve de clasa a 2-a, Domniţa Maria Vieru.

„Clipa care a răsturnat secole” este subtitlul articolului lui Gheorghe Budeanu, din care citez:
„Peste puţin timp, prin vot deschis, se cîştigă Tricolorul. Avalanşă de surprize plăcute. Iată ce înseamnă să-şi aleagă poporul deputaţii. Prezent printre noi, un colaborator la revista Nistru îmi arată prin geam drapelul vechi de pe clădirea Prezidiului Sovietului Suprem: „Măi prăsăzel, pînă-n seară nu-l mai vezi acolo. În stradă sînt băieţi pe care-i mîncă tălpile şi vor să se urce cît mai repede pe acoperiş”. Zic: „Nu cred. Ar trebui probabil un decret special. Accesul într-acolo trebuie că este păzit”. El rîde.
Dar nu mai reuşim să punem la rămăşag convingerile noastre. Ne scoate din impas preşedintele [Snegur – nota mea]. Vocea lui de bronz anunţă şi noi auzim prin intermediul difuzorului că Tricolorul va fi arborat la 19,30. Ne uităm la ceas. Era ora 18. La un îndemn interior, ca la comandă, toţi ne ridicăm, lăsăm pustii cabinetele. Ieşim în stradă. Grăbim spre centrul capitalei. Cunoscuţii ne aruncă felicitări verbale. Cîteva grupuri strigă: „Trăiască tricolorul! Trăiască Mircea Snegur!”. Se joacă, se gesticulează. Miliţienii tac. (…)
Între casa Prezidiului şi sediul CC-ului, de la Muzeul de Arte Plastice şi pînă spre monumentul lui Ştefan cel Mare mişună lume. Mii. Zeci de mii.
Oamenii scandează. Flutură tricoloruri. (…)
Îmi caut prietenii. Ei se bucură că m-au găsit. „Priveşte, Snegur şi Lucinschi…”. Mă ridic în vîrful picioarelor, văd preşedintele coborînd scările din faţa Parlamentului şi îndreptîndu-se spre popor. Alături – domnul Lucinschi (…)
Democraţie totală în strada în care nu de mult demonstranţii erau bătuţi şi împrăştiaţi de soldaţi, de miliţieni, cu bastoane de cauciuc. (…) Prin megafon, preşedintele mulţumeşte lumii pentru încrederea acordată, mai spune ceva ce nu ajunge la urechile mele. Apoi vorbeşte Petru Lucinschi. Îl urmează Borşevici. Poporul scandează şi aplaudă. Toţi încearcă să prindă cîte ceva din cele vorbite. Dar totodată, privirile tuturora sînt ridicate în sus, spre acoperişul clădirii Parlamentului. Acolo a apărut o boaghe de flăcăi. (…) Careva din flăcăii de sus desface pînza extraordinară a unui enorm drapel rîvnit atîta de noi. Altcineva coboară drapelul vechi – roşu cu dungă verde la mijloc. E drapelul celei mai tragice epoci din istoria noastră. Cînd roşul, galbenul şi albastrul se aprind în lumina miilor de ochi, jos, pe străzile din inima capitalei, răbufnesc aplauze şi urale. Rîvnita clipă istorică şi-a făcut misiunea, risipind castele de nisip politic”.

Aşa erau prezentate faptele în 1990, cînd URSS încă exista. „Cei mai îndrăzneţi fii ai neamului nu s-au dezis niciodată de tricolor”, scria Gheorghe Budeanu în articolul menţionat.

Alexandru Donos, în articolul „Revenire la adevăr” relatează reacţii stîrnite de adoptarea tricolorului. De pildă, cea a lui Ion Beseti din satul Păhărniceni, raionul Orhei, care scrisese redacţiei: „în ziua de 27 aprilie la ora 18 şi 20 de minute cînd a fost votată chestiunea privind tricolorul, îmi sărea inima din piept, o simţeam cum se zbate şi am început a plînge de bucurie”. Muncitorul Ion Gobjilă din Rezina trimisese ziarului şi o poezie: „Ştiam că ziua asta va să vie / O zi cu soare şi cu cer frumos / Cînd neamul nostru va avea să-nvie / Cum a-nviat din morţi Iisus Hristos”.

Au trecut 19 ani de atunci, s-a destrămat şi Uniunea Sovietică între timp, ca să vedem jalnicul spectacol al delimitărilor faţă de fapta înălţării tricolorului românesc pe clădiri oficiale din Chişinău. Amatori de scenarită ne explică că totul a fost un plan rusesc de compromitere a României. Cum s-a compromis România prin evenimentele din aprilie de la Chişinău nu e clar, cîtă vreme e dovedit că aceia care au arborat steagul românesc sînt localnici ai Republicii Moldova, nu persoane venite din România. Autorităţile de la Chişinău, în ciuda stăruitoarelor referiri la amestecul României în mişcările protestatare, au găsit printre zecile de mii de protestatari un singur cetăţean venit din România – Jonathan Jerusalym Nethanyahu. Să fim serioşi – cu una bucată cetăţean român (o fi fost curios să vadă ce se întîmplă) printre sutele de arestaţi basarabeni get-beget, nimeni pe plan internaţional nu ia în serios teoriile regimului Voronin.

Păcat doar de tinerii moldoveni, bătuţi şi anchetaţi de poliţie, care pe lîngă prigoana comunistă mai au de înfruntat şi acuza că ar fi fost „provocatori” din partea unor pretinşi patrioţi de pe amîndouă malurile Prutului.

Mai citeşte: Un gest simbolic înfierat pe amîndouă malurile Prutului: arborarea steagului românesc la Chişinău

• Republica Moldova