În „Evenimentul Zilei” din 31 mai Mircea Mihăieş explică de ce este împotriva legii lustraţiei (linc).
„Deşi în urmă cu doi ani avertizam într-un articol asupra caducităţii sale şi contra-reacţiilor pe care le-ar putea naşte, ulterior m-am lăsat convins, din simpatie şi respect pentru oameni remarcabili precum Teodor Mărieş, Sorin Ilieşiu ori prietenii din Societatea Timişoara. Am comis o eroare pe care ţin să o fac publică. Primul motiv pentru care mă despart de suporterii legii e perfecta ei ineficacitate. Pe cine lustrăm, de fapt, la douăzeci de ani după căderea regimului comunist? Pe Ion Iliescu? Cu nasul lui de vulpoi înnăscut, s-a „lustrat” singur la recentul Congres al PSD. Ce mare victorie repurtează democraţia şi anticomunismul dacă e înlăturat din ultima poziţie publică pe care-o mai deţine, cea de preşedinte al Colegiului Naţional al Instituţiei Revoluţiei Române?”, scrie Mihăieş.
După părerea mea, Ion Iliescu nu s-a lustrat singur ci a fost lustrat prin legea votului uninominal. După apariţia acelei legi, el a vrut să evite umilinţa de a candida într-o circumscripţie anume şi a fi învins, acesta fiind şi motivul pentru care nu şi-a mai depus candidatura. Scriam într-un articol mai vechi, „Institutul Revoluţiei contra Comisiei Tismăneanu” (linc): “Proclamaţia de la Timişoara a reprezentat opinia celor care nu voiau să accepte propaganda oficială că Ion Iliescu este reprezentantul idealurilor revoluţiei. Nu ştiu dacă această proclamaţie merită titlul de document fundamental al revoluţiei, cum zice comisia Tismăneanu, ea nefiind pusă în practică rămîne doar un proiect ratat. Punerea ei în aplicare la 18 ani după revoluţie ar fi prea tîrzie, efectul nu ar fi nici pe departe acelaşi (însăşi proclamaţia vorbea de “primele trei legislaturi” în care să se interzică candidatura foştilor activişti comunişti, răstimp care deja a trecut). Aş considera mai bine slujite idealurile revoluţiei dacă l-aş vedea pe Iliescu rămînînd în afara parlamentului nu printr-o interdicţie legală, ci pierzînd alegerile prin vot uninominal într-o circumscripţie oarecare”. Şi acum regret că Ion Iliescu m-a lipsit de posibilitatea de a-l vedea înfrînt într-o competiţie pentru un loc de deputat sau senator, într-o circumscripţie uninominală.
Domnul Mihăieş mai protestează împotriva felului „inacceptabil într-o societate democratică, de a stabili vini colective”. Împărtăşesc acest punct de vedere, acesta fiind şi motivul pentru care eu nici în 1990 nu am semnat pentru punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, deşi am participat la mitingurile organizate de societatea „Timişoara”. În condiţiile în care orice contestare a lui Ion Iliescu în 1990 era respinsă cu argumentul că Iliescu reprezintă revoluţia, combaterea acestei idei prin Proclamaţia de la Timişoara a fost oportună dar, după părerea mea, efortul trebuia dus spre a lămuri poporul să nu voteze foşti activişti comunişti, nu spre a le interzice acestora candidatura. Chiar şi în cazul lui Ion Iliescu, există vinovăţii individuale legate de felul cum a condus România după 1989 mai grave decît funcţia de activist comunist în epoca Ceauşescu.
Încă din 1990 cînd mi-am început activitatea publicistică, m-am orientat spre identificarea concretă a celor răspunzători de abuzurile comunismului, nu spre atribuirea de vinovăţii colective. Iar principalul abuz al epocii Ceauşescu mi se pare tocmai deschiderea focului împotriva propriului popor, în decembrie 1989. Problema principală mi se pare tocmai stabilirea vinovăţiilor individuale. Este o idee pe care am dezvoltat-o mai pe larg în articolul „O diferenţiere necesară: comunişti şi criminali comunişti” (linc).
Paradoxul unor anticomunişti ai zilelor noastre este că aceeaşi oameni care susţin ideea de vinovăţie colectivă pentru activişti comunişti neidentificaţi sînt gata însă să treacă cu vederea vinovăţii individuale limpede dovedite în ceea ce priveşte omorîrea unor oameni în decembrie 1989. De pildă, fostul ministru de externe şi senator de Timiş Adrian Cioroianu, membru al societăţii „Timişoara”, care explica recent că legea lustraţiei este o necesară chestiune de onoare (linc) (este de altfel unul din iniţiatorii acestei legi în fosta legislatură), se referea astfel, pe blogul propriu (linc), la fostul ministru de externe ceauşist Ştefan Andrei, membru C.P.Ex. care a fost de acord cu reprimarea sîngeroasă a revoluţiei de la Timişoara: „Ştefan Andrei urmăreşte, de la distanţă, şirul lung de oameni care devin (pe merit sau pe cumetrie) cetăţeni de onoare ai diferitelor oraşe de prin Oltenia – multe dintre ele ajutate masiv de fostul ministru Ştefan Andrei. Eu doar am spus-o; poate că altora le va veni vreo idee”. Anticomunismul domnului Cioroianu, emblematic pentru mulţi anticomunişti români postdecembrişti (adică care şi-au început activitatea anticomunistă abia după revoluţie; ăştia-s cei mai feroci anticomunişti) se traduce astfel: dacă vorbim de activişti comunişti la modul general, fără concretizări – huo, jos cu ei! Dar dacă vorbim de un activist comunist în carne şi oase, dar nu de unul oarecare, ci de unul de rang înalt, care, printre altele, a aprobat reprimarea sîngeroasă a revoluţiei din 1989, hai să fim obiectivi, să-i recunoaştem meritele şi să sugerăm să i se atribuie titlul de cetăţean de onoare al unor oraşe ale României.
„O Lege a lustraţiei… perpetue ar trebui să vizeze interzicerea de acum înainte (şi nu de acum înapoi!) a ideologiei comuniste şi a partidelor comuniste”, mai spune domnul Mihăieş. Sînt complet în dezacord cu această idee, noi avem mai degrabă nevoie de un amendament constituţional de tipul celui american, care chezăşuieşte libertatea deplină de exprimare. Nu prigonirea celor care exprimă idei comuniste, ci lămurirea poporului asupra greşelilor acestor idei este importantă. Există avantajul că poporul român a trecut prin comunism şi ştie despre ce e vorba (chiar dacă generaţia tînără nu are acest avantaj). Împotriva ideilor nu trebuie luptat cu poliţia.
Mai citeşte:
– Un amendament la legea lustraţiei doreşte să-l elimine pe Ion Iliescu de la conducerea Institutului Revoluţiei Române
– Dorin Tudoran şi Liviu Antonesei şi-au dat demisia din calitatea de membri de onoare ai asociaţiei „21 Decembrie”
Blogul lui Marius Mioc 