Rechizitoriul în „dosarul revoluției” (19). Ascunderea filosovietismului noii puteri

Continui prezentarea rechizitoriului în „dosarul revoluției”. Prezint acum capitolul intitulat „Ascunderea filosovietismului noii puteri”.

Vezi fragmentele anterioare ale rechizitoriului, comentate pe acest blog:
– Inculpații, suspecții și obiectul cauzei
– Considerații generale. Contextul intern și internațional
– Constituirea grupului dizident Iliescu
– Timișoara – autoritate de lucru judecat
– Mitingul din data de 21 decembrie. Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Baricada
– Dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Sinuciderea ministrului apărării. Numirea în funcţia de ministru al apărării a gl.lt. Stănculescu Atanasie Victor. Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu
– Principalele evenimente desfășurate în intervalul orar 12,06 – 16,00 din data de 22 decembrie 1989
– Revoluția în orașele României
– Preluarea puterii de către CFSN
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Introducere. Inducerea în eroare executată în mod direct de către conducerea CFSN
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Efectele psihozei şi divizării (tehnici ale dezinformării) – resimţite la nivelul întregii populaţii a României
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Inducerea în eroare coordonată și exercitată de vîrfurile de comandă militară ale M.Ap.N. Acceptarea de către factorii politici de decizie ai CFSN. Gelu Voican Voiculescu (1994): „Lui Iliescu i s-au pus condiţii, să şteargă cu buretele ce a fost la Timişoara şi ce a fost în 21 şi 22 decembrie”… „Probatoriul administrat nu a evidenţiat existenţa unei implicări armate străine pe teritoriul României în timpul Revoluţiei”
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Inducerea în eroare prin intermediul mass-media
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Diversiunea radio-electronică – componentă a inducerii în eroare
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Cazul Otopeni. Conduita inculpatului Rus Iosif – șeful Aviaţiei Militare
– Inducerea în eroare (dezinformarea și diversiunea). Execuția fostului președinte Ceaușescu Nicolae
– Clasarea cauzei față de anumiți făptuitori, bănuiți și părți civile. Disjungerea cauzei legată de avionul prăbușit în 28 decembrie 1989
Solicitarea intervenției militare din partea URSS

De menționat că despre acest rechizitoriu există și o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a fost prezentată pe acest blog: Decizia ÎCCJ din „dosarul revoluției” prin care s-a respins reluarea urmăririi penale față de Petre Roman și Teodor Brateș (linc).

În acest fragment al rechizitoriului se încearcă demonstrarea „preocupării constante a reprezentanţilor noii puteri politico-militare de a acţiona în sensul ascunderii diverselor colaborări anterioare cu structurile de informaţii ale fostei URSS”. Cel puțin unii din reprezentanții noii puteri n-au încercat însă să ascundă faptul că au avut relații cu sovieticii. Însăși rechizitoriul cita, în fragmentele anterioare, declarații ale generalului Militaru date la Comisia Senatorială „Decembrie 1989”, în care recunoștea că luase legătura cu sovieticii, iar Silviu Brucan s-a lăudat că avea intrare liberă la Gorbaciov. În cazul lui Brucan este de notat că Mihail Gorbaciov nu-și amintea de existența sa (linc), deci există posibilitatea ca acesta să fi jucat la cacealma, pretinzînd că are relații pînă la Gorbaciov pentru a-și crea o apărare în fața securității ceaușiste, iar mai tîrziu, pentru a-și crea un ascendent față de alți membri ai CFSN, în primul rînd față de Ion Iliescu (însuși rechizitoriul spunînd că Ion Iliescu se lăsa influențat de Brucan).

Toată demonstrația din rechizitoriu se bizuie doar pe declarații vagi a unor securiști și nu pe documente. Parchetul dă însă și explicația de ce nu există documentele: că ar fi dispărut. Dosarul „Corbii” care i-ar fi privit pe generalii Nicolae Militaru și Ștefan Kostyal nu a fost găsit, deci nu putem ști exact ce conținea. Există însă declarația martorului Vasile Lupu, locțiitor al unității de securitate care se ocupa de țări socialiste (deci și de URSS), care în 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceaușescu, la porunca șefului său, general Victor Neculicioiu, a participat la distrugerea unei părți a arhivei respective. Vasile Lupu nu spune exact ce dosare a distrus, dacă dosarul „Corbii” se afla printre ele, dacă era acolo vreun alt dosar al unor persoane pe care Parchetul îi include în „grupul filo-sovietic”. Singurul lucru pe care-l spune martorul Lupu e că un dosar „Corbii” despre Militaru și Kostyal a existat, dar nu dă nici un fel de amănunte despre ce conținea acest dosar, nu rezultă de niciunde că martorul ar fi lucrat la acel dosar ori că măcar i-a citit vreodată conținutul. Din contră, fiindcă martorul spune că a lucrat la unitatea care se ocupa de țări socialiste doar din 1988, dar Militaru fusese îndepărat din armată cu 10 ani înainte, rezultă că martorul doar din auzite vorbește despre legăturile lui Militaru cu sovieticii. De auzit că Militaru fusese în relații cu sovieticii auzise o țară întreagă, de la radio Europa Liberă care transmisese cartea „Orizonturi roșii” de Pacepa. Parchetul nu numai că nu a izbutit să găsească acest vestit dosar Corbii, dar nici măcar un martor care să fi lucrat nemijlocit la acest dosar, ori la dosarul altor persoane nominalizate ca aparținînd „grupului filo-sovietic” (Ion Iliescu, Silviu Brucan, etc.) nu a găsit. Or, există cel puțin un martor – generalul Ion Mihai Pacepa – care cunoaște măcar dosarul legat de generalul Militaru, căci a povestit despre asta în cartea „Orizonturi Roșii” (linc), pretinzînd chiar că el este cel care i-a prezentat lui Ceaușescu „cazul Militaru”. Așadar Pacepa, spre deosebire de martorul Lupu, nu doar a auzit că există un dosar despre generalul Militaru, ci cunoaște și conținutul acelui dosar. Dar nici acest martor nu a fost căutat de parchet.

„În momentul în care în 22 dec. 1989 am luat cunoştinţă de fuga lui Ceauşescu, din ordinul şefului s-a dispus distrugerea arhivei şi în special a informaţiilor privind pe ofiţerii activi”, explică martorul Vasile Lupu. De remarcat că martorul plasează acest moment al distrugerii arhivei în momentul cînd s-a aflat de fuga lui Ceaușescu, cînd încă grupul lui Ion Iliescu nu preluase puterea, iar porunca a venit de la șeful direct, Neculicioiu. Eu aș numi această faptă infracțiune de distrugere de înscrisuri, prevăzută de codul penal dar prescrisă acum. Dacă înscrisurile priveau agenții străini care acționau în România este vorba de o trădare în slujba acestor agenți străini, pentru distrugerea dovezilor incriminatoare despre acestea. Martorul nu indică vreo implicare a lui Ion Iliescu, Nicolae Militaru ori a altora din presupusul „grup filosovietic” în darea acestui ordin de distrugere de documente, ci numește fără echivoc pe cel care a dat ordinul ca fiind șeful său Victor Neculicioiu. Respectivul general Neculicioiu a fost trecut în rezervă în 9 ianuarie 1990, ceea ce e un semn că nu era în vreo complicitate cu cei care au preluat puterea. Martorul însă, a fost preluat în SRI (după o scurtă perioadă cînd a fost în subordinea armatei, căci întreaga securitate trecuse în subordinea armatei) și a lucrat acolo pînă la pensie, în 2001. Deasemeni, ni se spune că informațiile distruse priveau „în special” ofițerii activi. Nicolae Militaru și Ștefan Kostyal nu mai erau de mult ofițeri activi, Ion Iliescu ori Silviu Brucan nu lucraseră în armată.

Pe de altă parte, deși s-a distrus arhiva de hîrtie, „gl. Neculicioiu a ordonat salvarea unui număr de circa 50-75 role ce conţineau microfilme ale unor materiale operative importante şi astfel, în cabinetul său de lucru a fost chemat un maistru militar, tehnician, care a practicat un orificiu în tavanul fals al încăperii şi in care au fost introduse aceste microfilme. Tot tehnicianul a reparat locul respectiv, iar secretul acestei operaţiuni era cunoscut doar de Neculicioiu, de mine, de celalalt locţiitor – Vasile Ionescu şi de către tehnician. (…) După preluarea structurii noastre de către MApN, eu, rămas la comandă, i-am raportat viceamiralului Dinu Ştefan, de existenţa acelor microfilme, însă nu am primit vreun ordin anume şi lucrurile au rămas aşa. (…) Către sfîrşitul lunii ianuarie, posibil 24-27, mă aflam la serviciu cînd am fost sunat de viceamiralul Dinu Ştefan care m-a înştiinţat că va veni un consilier al preşedintelui C.F.S.N. pentru a se interesa de acea problemă ştiută numai de noi, cu referire la microfilme. (…) În aceeaşi zi, a venit Virgil Măgureanu, în calitate de consilier şi col. Mihai Stan pe care îl cunoşteam ca fiind ofiţer operativ la serviciul D al fostului D.S.S., aflat şi acum în activitate în noua structură. Cei doi mi-au spus că au cunoştinţă despre microfilme şi mi-au cerut să le predau. M-am conformat, l-am chemat pe acelaşi maistru militar, căruia nu-i mai reţin numele, a fost desfăcut tavanul fals în locul în care se operase, au fost scoase microfilmele şi predate celor doi, în baza unui proces-verbal întocmit în 2 exemplare, semnat de mine şi de cei doi, un exemplar al acestuia rămînînd la sediul nostru, dar nu mai cunosc unde se află. (…) Microfilmele erau numerotate şi aşa au fost consemnate, fără vreo referire la conţinut. Nu-mi amintesc exact numărul lor, însă estimez între 55-75. (…) Nu cunosc ce s-a întîmplat cu acestea, dar am înţeles că au fost predat la Centrul de Informare şi Documentare al fostului D.S.S., subunitate care activa în continuare”. Preluarea acestor microfilme este confirmată și de Virgil Măgureanu, care a adăugat: „Bunurile găsite au fost predate structurilor de linie din cadrul organismului care se ocupa în continuare de securitatea naţională, iar procesul-verbal, l-am predat secretariatului instituţiei la care lucram. Nu am fost niciodată interesat de conţinutul acelor casete care reprezentau înregistrări în cazurile operative instrumentate de către ofiţerii UM 0110, astfel încît nu pot da detalii despre conţinutul lor. (…) De bună seamă, l-am informat imediat pe preşedintele CFSN, Ion Iliescu care a fost de acord cu măsurile luate, însă nu a manifestat vreun interes pentru conţinutul casetelor”.

Rechizitoriul citează și declarația generalului Militaru, dată în fața Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, că acesta, prin intermediul maiorului Viorel Dobre, a primit un geamantan de documente care îl priveau direct – „registre de convorbiri”. Asta înseamnă că dosarul generalului Militaru nu fusese printre documentele distruse în 22 decembrie 1989 de către martorul Vasile Lupu. Tot prin intermediul lui Dobre au fost aduse și înregistrările respective. Nu e lămurit dacă acele înregistrări fac sau nu parte dintre casetele ascunse în tavanul biroului generalului Neculicioiu și recuperate în ianuarie 1990 de Virgil Măgureanu. „Pentru fapta sa, mr. Dobre Viorel, ofiţer de securitate în acel moment, a fost păstrat ulterior, ca recompensă, în noua structură înfiinţată în anul 1990 – SRI”, spune rechizitoriul. Nu știu de ce Parchetul nu l-a audiat și pe Viorel Dobre. Sigur este însă că înființarea SRI s-a făcut în martie 1990, iar Nicolae Militaru fusese îndepărtat din guvern încă din februarie. Prin urmare, în momentul înființării SRI Militaru nu mai avea cuvînt de spus în FSN și este doar o speculație a Parchetului că încadrarea fostului securist Dobre în SRI este o recompensă pentru serviciile aduse generalului Militaru. Au fost o mulțime de ofițeri de securitate care în 1990 au fost încadrați în SRI, încadrarea lui Dobre nu e ceva excepțional.

Rechizitoriul amintește deasemeni că Silviu Brucan și-a recuperat dosarul de securitate. Parchetul pare să nu știe faptul că dosarul de securitate a lui Silviu Brucan s-a publicat în 2008 la editura Polirom (linc). Desigur, nu avem de unde să știm dacă ceea ce s-a publicat e întreg materialul (originalul dosarului ar fi fost donat de familia lui Brucan la Muzeul Holocaustului din New York). Cu privire la cum a ajuns dosarul acela în posesia lui Brucan, Mirela Corlățan scria în „Cotidianul” din 21 mai 2008 (linc), reluînd din cartea editurii Polirom: „La începutul anului 1990, dosarul său a făcut parte dintr-un lot ce a fost trimis la Fabrica de hîrtie de la Scăieni, lîngă Ploieşti, pentru a fi ars. Un muncitor l-a salvat şi i l-a dus lui Silviu Brucan, care a publicat cîteva documente în revista „Expres Magazin“. Povestea recuperării dosarului său a fost considerată necredibilă în epocă. Istoricul Radu Ioanid, care a obţinut acordul ginerelui lui Brucan de a publica dosarul integral într-un volum, a descoperit însă un document ce arată nu doar că varianta lui Brucan era adevărată, cît şi faptul că celebra acţiune de la Berevoieşti, de ardere a dosarelor Securităţii, nu a fost singura. Într-o scrisoare intitulată „notă informativă“, adresată pe 5 aprilie 1990 de către Silviu Brucan generalului Mihai Chiţac, acesta descrie cum şi-a recuperat dosarul: „S-a prezentat la mine cetăţeanul … din Ploieşti, care mi-a adus dosarele S. Brucan şi Dan Deşliu de la Securitate, plus Fişa lui Ion Puiu (toate arse parţial) şi mi-a relatat următoarele: În ziua de 12 ianuarie 1990 au sosit la Ploieşti, venind din Bucureşti, două maşini pline cu documente de Securitate care urmau să fie arse şi distruse. Aceste documente au fost arse la Fabrica de hîrtie Scăieni în aceeaşi zi de 12 ianuarie, în prezenţa următorilor ofiţeri de poliţie. (…) Aceştia au procedat la arderea documentelor, din care cetăţeanul a salvat numai dosarele sus-menţionate. (…) Şeful celor doi ar fi colonelul Cireşeanu, locţiitorul comandantului Poliţiei Ploieşti, care, aflînd că a asistat… la arderea dosarelor, l-a chemat la el şi l-a ameninţat grav în cazul în care ar relata cele întîmplate“, scria fondatorul FSN ministrului de Interne de atunci, cerîndu-i să ancheteze cazul: „Vreau să subliniez că eu consider arderea acestor dosare extrem de gravă şi dacă nu se anchetează serios intenţionez să scriu în presa noastră despre ea“, încheia ameninţător Silviu Brucan”. E adevărat ce pretinde Radu Ioanid despre dosarul lui Brucan? Nu știu, dar nici Parchetul n-a făcut vreo investigație în acest sens (dacă nu s-o fi făcut chiar în 1990, dar Parchetul nu pomenește de ea), nu s-a interesat la fabrica de hîrtie de la Scăieni, nu a căutat martorii pomeniți în pretinsul document publicat de Ioanid.

Toate acestea rechizitoriul spune că dovedesc o preocupare pentru „recuperarea unor probe compromițătoare” din partea reprezentanților noii puteri. Însă aceasta poate fi doar o curiozitate a unora dintre cei ajunși la putere de a vedea ce a scris securitatea despre ei. Nu exista cadrul legal de a-ți vedea propriul dosar, abia mult mai tîrziu prin înființarea CNSAS s-a creat acest cadru, dar în situația de după revoluție se poate înțelege că nu se ținea prea mult seamă de cadrul legal rămas de pe vremea lui Ceaușescu. Distrugerea de documente din 22 decembrie 1989 nu s-a făcut la cererea noii puteri, ci a celei vechi, căci s-a întîmplat în momentul cînd s-a aflat de fuga lui Ceaușescu, cînd noua putere încă nu preluase frîiele. Nici o dovadă că acolo se afla vreun dosar al celor din noua putere. Din contră, martorul invocat de Parchet spune că dosarele distruse priveau „în special” ofițerii activi, ori cei din „noua putere” nu erau ofițeri activi, exceptînd pe Gușă, despre care parchetul spune că nu făcea parte din grupul „prosovietic” și Stănculescu, care avea deplina încredere a lui Ceaușescu, care l-a numit ministru al apărării în 22 decembrie 1989, de unde putem deduce că, chiar dacă ar fi fost agent sovietic, acest lucru nu fusese depistat de regimul Ceaușescu, deci nici dosar despre el cu dovezi de acest fel nu exista. Au mai fost niște casete ascunse într-un tavan în 22 decembrie 1989, dar nu se știe ce conțineau, nici un martor n-a putut confirma că se refereau la persoane din noua putere, și martorii spun că au fost predate la arhivă, afirmațiile că acele casete ar fi fost sustrase sînt simple speculații. Militaru a declarat că a văzut materiale ale securității care-l priveau (deci acestea nu dispăruseră), dar Parchetul nu a izbutit să le identifice și nici vreo dovadă că Militaru le-ar fi sustras nu e prezentată. Se spune că noua putere încerca să-și ascundă filosovietismul, dar singurele dovezi certe ale acestui filosovietism sînt declarațiile pe care chiar cei acuzați de filosovietism le-au făcut la Comisia Senatorială „Decembrie 1989”, prin urmare nu e nici o ascundere aici. Documente din arhive prezentate sînt zero, dar înțelegem că poate s-au furat dosarele din arhive și de aia nu-s documente. Că anumite dosare din arhiva securității au dispărut cunoaștem din cazul Berevoiești, dar și Silviu Brucan pretindea că și-a recuperat dosarul de la Fabrica de hîrtie de la Scăieni.

Nu înțelegem însă cum Parchetul n-a putut găsi nici măcar un singur securist care să fi lucrat nemijlocit la supravegherea celor din „grupul complotist filosovietic” și care să indice fapte concrete care ar fi fost documentate în dosarele acelea presupus dispărute.

XI. Ascunderea filosovietismului noii puteri.

S-a arătat prin capitolul II al prezentei lucrări faptul că reprezentanţii noii puteri politico-militare din decembrie 1989 au încercat în mod constant să ascundă filosovietismul componenţilor grupului complotist condus de Iliescu Ion, anterior anului 1989.
Totodată, s-a argumentat că una dintre motivaţiile uciderii cuplului Ceauşescu Nicolae şi Elena a reprezentat-o ascunderea realităţii conform căreia, puterea în România a fost preluată de o grupare filosovietică, ante-constituită, formată din foşti nomenclaturişti marginalizaţi şi militari pro-sovietici, cu studiile efectuate în fosta URSS, care aveau nevoie de legitimare în faţa poporului român.
Cercetările efectuate au relevat încă un aspect care vine să contureze intenţia noii puteri de a elimina probele apte să devoaleze atât filosovietismul factorilor de decizie ai noii puteri, dar şi eventualele conotaţii penale ale conduitelor acestora. Relevantă în acest sens este declaraţia de martor aparţinând numitului Lupu Vasile (sediul SPM, 19.06.2017, vol. II – Declaraţii, f. 141-148), locţiitor al comandantului unităţii militare care se ocupa contrainformativ de agenţii statelor membre ale Tratatului de la Varşovia (practic, state aliate), care a prezentat situaţia de ansamblu, dar şi o situaţie specială petrecută la finalul lunii ianuarie 1990. Acesta a relatat următoarele: „Din anul 1964 şi până în anul 1989, finele lui decembrie, am fost ofiţer activ în cadrul fostului Departament al Securităţii Statului. În această perioadă, am îndeplinit diferite funcţii si sarcini de serviciu, atât în interior, cât şi în cadrul informaţiilor externe. Am revenit în ţară în anul 1980 şi de atunci şi până la finele anului 1988 am îndeplinit doar sarcini de serviciu în cadrul U.M. 0195 (…) În luna octombrie 1988, am fost numit locţiitor al şefului U.M. 0110 care avea ca activitate protecţia contrainformativă cu privire la ţările socialiste, respectiv cele cuprinse în pactul de la Varşovia (…) Şeful acestei unităţi era gl. Victor Neculicioiu. În afară de mine, exista al 2-lea locţiitor în persoana col. Ionescu Vasile. Amândoi împărţeam sarcinile specifice ale structurilor din subordine. Evident, între ţările socialiste se afla şi fosta Uniune Sovietică şi fără a putea spune că acordam o atenţie deosebită, exista o anumită structură care se ocupa cu protecţia contrainformativă pe această relaţie (…) Această structură îmi revenea mie în subordine, ca locţiitor. Şeful acestei structuri era col. B.G., în prezent decedat (…) După intervenţia sovietică în Cehoslovacia in anul 1968 şi poziţiile repetate, în contradictoriu, pe care le afişa N. Ceauşescu în legătură cu politica internaţională exprimată de U.R.S.S., relaţiile între ţările noastre, au căpătat o anumită încordare care s-a resimţit şi în sfera serviciilor de inteligenţă. Mai mult, după vizita preşedintelui american Nixon si entuziasmul lumii occidentale faţă de poziţia lui N. Ceauşescu, atitudinea sovieticilor a devenit mai aspră, repercutându-se de multe ori în sancţiuni aparente în domeniul economic, mă refer aici la livrările de petrol şi gaze (…) Categoric că multe din datele ce se referă la relaţiile între serviciile româneşti şi cele sovietice erau de apanajul structurii de informaţii a fostului D.S.S., iar noi eram o structură de contrainformaţii, de aceea mă voi referi în continuare mai mult la modul în care am perceput din punctul nostru de vedere cele întâmplate (…) Categoric, N. Ceauşescu devenise un personaj incomod în comparaţie cu şefii celorlalte state socialiste şi a existat o preocupare din partea sovieticilor pentru înlăturarea acestuia, fără o schimbare de regim (…) De altfel, în anul 1985, Gorbaciov insufla un mod de lucru diferit conducătorilor ţărilor socialiste ce implica conceptele de perestroika şi glasnost, principii respinse în mod categoric de către Nicolae Ceauşescu (…) Cel mai activ serviciu pe teritoriul României ce aparţinea fostei U.R.S.S. era G.R.U (…) În afară de personalul diplomatic despre care cunoşteam în mod oficial că poate avea şi alte preocupări, neconforme statutului pe care îl aveau, cunoşteam despre faptul că în ţară lucrau şi mulţi specialişti sovietici în obiective economice în care se implementa tehnica sovietică şi era necesară prezenţa acestora (…) În afară de aportul lor profesional în acele obiective, noi eram atenţi la preocupările acestora în afara serviciului (…) În afara acestora, trebuie să luăm în calcul şi cetăţenii români care au efectuat studii în Uniunea Sovietică şi care, sub o formă sau alta, au înţeles să rămână într-o anumită dependenţă, fie şi emoţională, faţă de respectiva ţară (…) Aşadar, apropiindu-ne de momentul evenimentelor din decembrie 1989, consider că, în România existau atât specialişti sovietici la posturi, cât şi numeroşi autohtoni care puteau fi folosiţi în anumite situaţii pe care le-ar fi creat G.R.U (…) După fuga lui Ceauşescu, fostul D.S.S. a fost subordonat M.Ap.N. şi au fost luate o seamă de măsuri organizatorice care au condus practic la încetarea activităţii noastre (…) Acest serviciu şi-a recăpătat unele atribuţii, abia târziu în anul 1990, după înfiinţarea S.R.I. (…) Structura noastră a fost preluată imediat, după 22 dec. 1989, de MApN, sub comanda amiralului Ştefan Dinu. Primul care a preluat conducerea unităţilor din D.S.S., a fost gl. Logofătu, la acea dată locţiitor al şefului Statului Major General din MApN. Din datele pe care le ştiam, cunoşteam că gl. Logofătu s-a aflat în atenţia Serviciului de contrainformaţii militare, în legătură cu o anumită apropiere de G.R.U. Numirea lui ne-a surprins şi pe noi şi nu ne-am explicat-o suficient. (…) Am fost surprinşi şi de numirea gl. Militaru, ca ministru al apărării, începând cu 23.12.1989. Ştiam că trecerea sa în rezervă, cu câţiva ani în urmă, se datorase şi faptului că, inclusiv serviciul nostru demonstrase un anumit ataşament al acestuia faţă de G.R.U. Atât el, cât şi gl. Kostyal, au format obiectul acţiunii “Corbii”, materializat într-un documentar complex. (…) De altfel, gl. Militaru a numit la scurt timp ca şef al Statului Major General pe gl. Vasile Ionel şi un mare număr de ofiţeri cu grad de general, aflaţi în rezervă. În situaţia dată, în care noi am fost lipsiţi de comunicaţiile speciale, iar tehnica se afla sub supravegherea directă a armatei, am acceptat subordonarea faţă de M.Ap.N., dar în acelaşi timp nu am mai desfăşurat activităţile de supraveghere conform atribuţiilor anterioare. De aceea, nu am putut obţine şi nici produce informaţiile ce ar fi vizat o serie de aspecte cercetate chiar în dosarul de faţă. (…) După 22 dec. 1989, am rămas pe funcţie şi am lucrat astfel, inclusiv după constituirea S.R.I., până în anul 2001, când m-am pensionat. (…) Începând cu data de 09.01.1990, şeful U.M. 0110, gl. Neculicioiu a fost trecut în rezervă, iar eu am preluat comanda. Îmi amintesc că în momentul în care în 22 dec. 1989 am luat cunoştinţă de fuga lui Ceauşescu, din ordinul şefului s-a dispus distrugerea arhivei şi în special a informaţiilor privind pe ofiţerii activi. A fost o operaţiune dificilă, întrucât nu dispuneam de un crematoriu şi nu am reuşit, ca doar prin incendiere, să distrugem materialele existente, de aceea, s-a folosit şi apa, transformând astfel hârtia într-o masă amorfă. Se aplica de fapt un ordin existent în organizarea structurii noastre pentru preîntâmpinarea intrării materialelor în mâini neautorizate. Mai mult, gl. Neculicioiu a ordonat salvarea unui număr de circa 50-75 role ce conţineau microfilme ale unor materiale operative importante şi astfel, în cabinetul său de lucru a fost chemat un maistru militar, tehnician, care a practicat un orificiu în tavanul fals al încăperii şi in care au fost introduse aceste microfilme. Tot tehnicianul a reparat locul respectiv, iar secretul acestei operaţiuni era cunoscut doar de Neculicioiu, de mine, de celalalt locţiitor – Vasile Ionescu şi de către tehnician. (…) După preluarea structurii noastre de către MApN, eu, rămas la comandă, i-am raportat viceamiralului Dinu Ştefan, de existenţa acelor microfilme, însă nu am primit vreun ordin anume şi lucrurile au rămas aşa. (…) Către sfârşitul lunii ianuarie, posibil 24-27, mă aflam la serviciu când am fost sunat de viceamiralul Dinu Ştefan care m-a înştiinţat că va veni un consilier al preşedintelui C.F.S.N. pentru a se interesa de acea problemă ştiută numai de noi, cu referire la microfilme. (…) În aceeaşi zi, a venit Virgil Măgureanu, în calitate de consilier şi col. Mihai Stan pe care îl cunoşteam ca fiind ofiţer operativ la serviciul D al fostului D.S.S., aflat şi acum în activitate în noua structură. Cei doi mi-au spus că au cunoştinţă despre microfilme şi mi-au cerut să le predau. M-am conformat, l-am chemat pe acelaşi maistru militar, căruia nu-i mai reţin numele, a fost desfăcut tavanul fals în locul în care se operase, au fost scoase microfilmele şi predate celor doi, în baza unui proces-verbal întocmit în 2 exemplare, semnat de mine şi de cei doi, un exemplar al acestuia rămânând la sediul nostru, dar nu mai cunosc unde se află. (…) Microfilmele erau numerotate şi aşa au fost consemnate, fără vreo referire la conţinut. Nu-mi amintesc exact numărul lor, însă estimez între 55-75. (…) Nu cunosc ce s-a întâmplat cu acestea, dar am înţeles că au fost predat la Centrul de Informare şi Documentare al fostului D.S.S., subunitate care activa în continuare”.
La rândul său, martorul Stan Mihai (sediul SPM, 12.07.2017 – vol. II – Declaraţii, f. 166-170) a spus: „În decembrie 1989, am lucrat ca redactor la publicaţia MI „În slujba patriei” (…) L-am cunoscut pe Virgil Măgureanu încă din anul 1982 (…) La începutul anului 1990 acesta mi-a propus să-i devin consilier (…) Am aflat că la sediul fostei UM 0110, unde era comandant generalul Neculicioiu, a fost luată măsura protejării unor date şi informaţii, în sensul microfilmării lor şi ascunderii într-o nişă confecţionată la nivelul plafonului. Acest lucru s-ar fi petrecut pe fondul fugii lui Nicolae Ceauşescu şi a temerii că datele vor putea intra în posesia unor persoane interesate şi neautorizate. L-am informat imediat pe Virgil Măgureanu, care s-a arătat interesat şi a dispus ca în aceeaşi zi să mergem la adresa menţionată. În consecinţă, ne-am deplasat cu un autoturism la imobilul în care funcţionase UM 0110, unde am fost întâmpinaţi de col. Lupu Vasile, care asigura comanda. Acesta a confirmat informaţiile pe care le avea, a fost cooperant şi a chemat doi subordonaţi care au spart zona plafonului indicată şi de acolo au scos mai multe casete video, dar şi diapozitive. În acel moment Virgil Măgureanu mi-a spus că sunt liber şi, deşi mi-am manifestat intenţia de a rămâne, a insistat să plec. În aceste împrejurări nu am putut cunoaşte conţinutul acelor microfilme. În ziua următoare, am încercat să reiau discuţia cu Virgil Măgureanu pe tema microfilmelor, însă am fost repezit de acesta, în sensul că nu era treaba mea. Bănuiesc faptul că, în acest moment microfilmele se află la Moscova, deoarece ştiu că ulterior Virgil Măgureanu a făcut o vizită la Moscova”.
Fiind chestionat despre acest subiect, Măgureanu Virgil a recunoscut ca adevărată relatarea anterioară şi a precizat: „Îmi amintesc că în prima parte a anului 1990, însă nu pot preciza exact dacă înainte sau după înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii, am primit o informaţie de la ofiţerul Mihai Stan, locotenent colonel în cadrul fostei securităţi, la serviciul D (dezinformare) care lucra împreună cu mine în vederea formării noilor structuri, cu privire la faptul că putem recupera unele materiale întocmite de vechea securitate. Nu mi-a spus de unde deţine informaţia, nici nu m-a interesat, dar rezulta că într-o clădire, aflată în strada Roma din Bucureşti, în biroul fostului şef al acelei structuri s-ar afla zidite în tavanul camerei o serie de documente. Am plecat împreună cu Mihai Stan la adresa respectivă unde am fost întâmpinaţi de către lt.col. Lupu Vasile care ne-a informat că ştie despre scopul vizitei şi ne va acorda întregul sprijin. Aşa am aflat că aici a funcţionat sediul fostei U.M. 0110, unitate subordonată D.S.S. şi care avea ca atribuţii combaterea spionajului în ţara noastră din partea unor agenţi care aparţineau ţărilor socialiste, deci din Pactul de la Varşovia, cu atenţie deosebită acordat spaţiului sovietic. Aşadar, era o activitate de contrainformaţii. (…) Lt.col. Lupu Vasile ne-a condus în biroul fostului şef al acestei unităţi, gl. Neculicioiu şi a apelat la ajutorul unui subordonat care a dislocat o porţiune din tavanul fals al încăperii, în locul cunoscut numai de ei şi din spaţiul creat a recuperat mai multe casete. Nu pot şti dacă erau numai audio sau şi video, însă sunt de acord cu menţiunea făcută de lt.col. (în prezent general în rezervă) Lupu Vasile, conform cărora s-ar fi găsit circa 75 de casete. S-a întocmit un proces-verbal în 2 exemplare prin care noi am confirmat preluarea casetelor şi consider că unul din exemplare a fost lăsat col. Lupu. (…) Bunurile găsite au fost predate structurilor de linie din cadrul organismului care se ocupa în continuare de securitatea naţională, iar procesul-verbal, l-am predat secretariatului instituţiei la care lucram. Nu am fost niciodată interesat de conţinutul acelor casete care reprezentau înregistrări în cazurile operative instrumentate de către ofiţerii UM 0110, astfel încât nu pot da detalii despre conţinutul lor. (…) De bună seamă, l-am informat imediat pe preşedintele CFSN, Ion Iliescu care a fost de acord cu măsurile luate, însă nu a manifestat vreun interes pentru conţinutul casetelor. (…) Întrucât nu am cunoscut vreodată conţinutul lor, nu mă pot pronunţa dacă aici se regăsea şi materialul probator al atât de mult mediatizatului dosar „Corbii”.” (declaraţie de martor, sediul SPM, 24.05.2017 – vol. II – Declaraţii, f. 88-105).
Despre o altă situaţie asemănătoare, privind recuperarea unor probe compromiţătoare, gl. col. (r) Militaru Nicolae a declarat în faţa Comisiei Senatoriale, dosar nr. 237/J.I.4 (Stenograma nr. 2 din 23 septembrie 1993) următoarele: „După ce am fost instalat, a venit în birou un civil cu un geamantan în mână, a spus că este maiorul Dobre Viorel şi că a venit să prezinte nişte documente. A deschis geamantanul care era plin cu registre cu convorbiri. Acolo am văzut că mie mi se spunea „Milică” (…) L-am întrebat dacă nu are şi înregistrările şi mi-a spus că dacă-i dau o maşină îmi aduce şi înregistrările, pe care le-a adus şi ştiu că Ionel s-a ocupat de această treabă (generalul Vasile Ionel, colaborator al serviciilor de informaţii sovietice, numit de Iliescu Ion imediat după Revoluţie în funcţia de Şef al MStM al Armatei). Mai târziu, se pare că Brucan şi-a luat şi el dosarul”. (pentru fapta sa, mr. Dobre Viorel, ofiţer de securitate în acel moment, a fost păstrat ulterior, ca recompensă, în noua structură înfiinţată în anul 1990 – SRI) Prin raportare la cele menţionate, se constată încă o dată preocuparea constantă a reprezentanţilor noii puteri politico-militare de a acţiona în sensul ascunderii diverselor colaborări anterioare cu structurile de informaţii ale fostei URSS.
Mai trebuie menţionat că în cursul lunii ianuarie 1990, cadrele fostului DSS erau încă subordonate MApN, principalul serviciu de informaţii al ţării – SRI, fiind înfiinţat la 26 martie 1990. În intervalul decembrie 1989 – martie 1990, cadrele fostului DSS s-a aflat în subordinea lui Voiculescu Voican Gelu, iar întreaga arhivă a fostului DSS a fost preluată de MApN.

(va urma)

Mai citește:
Mihail Gorbaciov: Ceaușescu „era un interlocutor dificil… dar totuși noi ne înțelegeam bine”… „Vi-l amintiți pe Silviu Brucan?… Nu. Cine e?”… „L-am cunoscut pe Iliescu pe la sfîrșitul anului 1990” (video)
Dosarul de revoluţionar al generalului Militaru
– PÎCCJ: Comandantul aviației militare, generalul Iosif Rus, „a dat ordin ca elicopterelor de la Regimentul 61 Elicoptere Boteni să le fie schimbate, prin revopsire, cocardele tricolore de pe fuselaj și înlocuite cu alte însemne, de alt format geometric”
– În 1990 scriam despre „acoperirea adevărului despre revoluție printr-un potop de minciuni”
– Înalta Curte de Casație și Justiție respinge cererea de reîncepere a urmăririi penale față de Petre Roman și Teodor Brateș în „dosarul revoluției”
– Petre Roman și Teodor Brateș, din nou învinuiți în dosarul revoluției
– Petre Roman în 1997, cînd se mai deschisese o dată dosarul revoluției: „Căutarea adevărului reprezintă pentru toți cei care am fost în revoluție o dorință nestrămutată… Mi se pare însă că ar fi foarte grav ca să mergem pe firul unei răzbunări… Petre Carp spunea: Greșelile politice se îndreaptă, nu se răzbună… Pînă în decembrie ’89 n-aveam nici o legătură cu politica” (video)
– 1997. Ion Iliescu cercetat penal pentru revoluție. Emisiune a lui Marius Tucă (video)
– Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus trimiși în judecată în „dosarul revoluției”. Nici un cuvînt despre „agenturili străine” în comunicatul Parchetului
– Motivația diversiunii din revoluție, conform Parchetului General. 2 structuri pomenite – „Consiliul Militar Superior” și „grupul de decizie politico-militară al CFSN”. În esență, Parchetul susține ideile prezentate de multă vreme pe acest blog
– O impresie greșită: În „dosarul revoluției” Parchetul ar fi considerat securitatea nevinovată
– Manipularea mediatică legată de comunicatul Parchetului despre dosarul revoluției
– O problemă rămasă de lămurit: teroriştii de după 22 decembrie 1989
– George Șerban, autorul Proclamației de la Timișoara, decembrie 1997: „Pe 22 decembrie nu s-a întîmplat nici o lovitură de stat… Clanul Ceaușescu a fost trădat de capii armatei, securității și miliției. Trădarea acestora s-a întîmplat însă numai în ultimul moment, și nu a fost făcută de dragul revoluției… ci de teama acesteia… Acțiunea lor contrarevoluționară, cunoscută sub denumirea de diversiunea teroriștilor, a însemnat o baie de sînge” (video)
– Lorin Fortuna, decembrie 2014: S-a declanșat „atacul teroriștilor”, care s-a dovedit a fi însă o acțiune criminală, antirevoluționară, declanșată de o grupare din M. Ap. N. condusă de Victor Atanasie Stănculescu (video)
– Petre Roman: „teroriştii (…) erau cei mai mulţi ai armatei – de ce? Pentru că generalii aveau o mare teamă, ei fuseseră represiunea şi la Timişoara şi la Bucureşti, şi au creat această diversiune”
– 26 decembrie 1989 – prima încercare de răsturnare a regimului Iliescu
– 26 decembrie 1989: TVR oprește primul miting anti-FSN (video)
– Cazimir Ionescu despre 26 decembrie 1989: La revoluționarii din Comitetul Central… a apărut o foarte periculoasă mișcare contrarevoluționară (video)
– 26 decembrie 1989. Brucan: Tendințele de a organiza mitinguri sînt fațeta politică a activității militare a elementelor teroriste. Doina Cornea: Avem încredere în cei care au rezistat. Pe domnul Iliescu nu-l cunosc din acest unghi. Petre Popescu: Situația devine mult mai critică. Bandiții pun megafoane pe ferestre
– Octavian Paler – Iluziile au durat numai o lună. „Dictatura a fost răsturnată fără participarea Frontului. A fost răsturnată … de către popor, ieşit spontan pe străzi”
– Octavian Paler – Delapidarea revoluției (1993). „Lucrurile se agravează și mai mult prin teza complotului internațional care ar fi organizat și realizat înlăturarea lui Ceaușescu. Nu-ți trebuie prea multă logică pentru a-ți da seama că de o asemenea perspectivă asupra revoluției au nevoie, în primul rînd, cei care urăsc, de fapt, revoluția”
– Octavian Paler – După patru ani (1993). „Ce legătură mai are cu revoluția regimul Iliescu?”
– Minciuni anticomuniste marca Sorin Ilieșiu
– Extrase din rechizitoriul în „dosarul revoluției” – disponibile public
– Războiul radioelectronic din 1989. Afirmațiile lui Ion Mateescu
– Silviu Brucan: „Dacă un complot ar fi fost organizat, atunci noi, conducătorii Frontului, am fi fost primii care să ne lăudăm cu aceasta”
– 28 decembrie 1989 – doborîrea avionului Bucureşti-Belgrad care avea un singur pasager: reporterul englez Ian Parry

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.