Timişoara – oraş liber în 20 decembrie 1989. Mit sau realitate?

(comunicare ţinută la simpozionul „Revoluţia din decembrie 1989. Timişoara, primul oraş liber al României”, organizat de Muzeul Banatului în colaborare cu asociaţia „Memorialul Revoluţiei” şi Biblioteca Judeţeană Timiş în 10 decembrie 2011)

„În 20 decembrie 1989 Timişoara a devenit primul oraş liber al României” este o propoziţie pe care am auzit-o deseori după revoluţie. Ideea este susţinută şi de o placă comemorativă pusă la sediul Prefecturii Timiş. De la început am fost intrigat de această susţinere, deoarece, personal, după ce fusesem arestat în seara de 16 decembrie 1989, fusesem ţinut în arest pînă în 22 decembrie inclusiv, după fuga lui Ceauşescu [Am povestit experienţa proprie din revoluţie în cartea mea „Falsificatorii istoriei”, editura Almanahul Banatului, Timişoara 1994 (reeditată 1995 la editura Marineasa)]. Cum se poate zice că Timişoara a fost oraş liber în 20 decembrie 1989 dacă eu, şi alţii ca mine, am fost ţinuţi în arest pentru participarea la revoluţie şi după această dată?
20 decembrie 1989 este ziua cînd armata s-a retras în cazărmi şi o bună parte din arestaţi au fost eliberaţi. Acest lucru nu înseamnă însă că regimul Ceauşescu renunţase la luptă şi că Timişoara era cu adevărat un oraş liber.
Eliberarea arestaţilor din 20 decembrie 1989 n-a fost completă. Au fost eliberaţi doar revoluţionarii reţinuţi la închisoarea de pe strada Popa Şapcă. Cei care se aflau în beciurile miliţiei judeţene (clădire comună cu cea a securităţii) au rămas în continuare în arest şi au fost anchetaţi inclusiv în noaptea de 21/22 decembrie 1989. M-am aflat în grupul acesta, alături de răposatul doctor Teodor Tăut (care după revoluţie avea să devină consilier municipal), de Doru Berejovschi, care era împuşcat în mînă, de Sandu Mihai şi de alţii. Doar după fuga lui Ceauşescu am fost scoşi din beciul miliţiei, ni s-au înapoiat hainele civile (căci fuseserăm îmbrăcaţi în uniforme de puşcăriaşi) şi am fost urcaţi într-o dubă din care apoi am evadat [lucruri pe care deasemeni le-am povestit în „Falsificatorii istoriei”].
Iată ce afirma în 5 iunie 1990 martorul Gheorghe Sălăjan, ofiţerul de securitate însărcinat cu cercetarea penală din cadrul Securităţii Timiş, la procesul revoluţiei din Timişoara, declaraţie difuzată de radio Timişoara la momentul respectiv: „Din data de 20 reţin că au fost, s-a cerut eliberarea reţinuţilor şi au fost eliberaţi majoritatea, mai puţin – din cîte am aflat ulterior – 12 persoane, care au fost transferate apoi în arestul Miliţiei. (…) În data de 21 seara, locotenent-colonel Caraşcă a fost chemat la domnul general Macri şi a venit înapoi şi a spus că trebuie să lucreze cu Miliţia la nişte dosare, să fie gata pînă dimineaţa, că pleacă la Bucureşti. Eu am spus că rămîn în birou, el a plecat la Miliţie şi dimineaţa, în jurul orei şase, a revenit cu aceste dosare. Nu m-am uitat înăuntru în ele, dar erau dosare de urmărire penală, cu coperţi de dosare de urmărire penală. I-a pus pe cîţiva ofiţeri să semneze prima fişă şi a plecat la Bucureşti cu avionul de 9,00-9,30 cu domnul colonel adjunct a lui Tudose, adică şi cu încă cineva. Cu doi ofiţeri de la Miliţie au plecat la Bucureşti să aducă aceste dosare – din cîte am înţeles eu – generalului Vlad” [„Procesul de la Timişoara”, vol. IV, editura Mirton, Timişoara 2006, pag. 1719; subiectul este reluat şi la paginile 1725, 1736].
Aşadar, pe 21 decembrie, cînd chipurile Timişoara era oraş liber, mai existau persoane ţinute în arest la Inspectoratul Judeţean Timiş al Ministerului de Interne, cărora securitatea le întocmise dosare penale care urmau să fie trimise la Bucureşti generalului Vlad. Regimul comunist a eliberat majoritatea arestaţilor în 20 decembrie, căci menţinerea în arest a aproape 1000 de persoane era un puternic imbold pentru rudele şi prietenii acestora să continue manifestaţia. A fost un efort de potolire a populaţiei, dar pe cei consideraţi instigatori nu i-a eliberat, ci le-a întocmit dosare penale.
20 decembrie a fost ziua în care Ceauşescu s-a întors din Iran. Activiştii regimului ceauşist nu erau oameni cu iniţiative proprii, ci persoane obişnuite să urmeze în toate domeniile „indicaţiile preţioase” ale dictatorului. Şi în ceea ce priveşte reprimarea revoluţiei, odată cu revenirea în ţară a lui Ceauşescu, este de presupus că toţi activiştii au aşteptat indicaţiile comandantului suprem, neîndrăznind să ia iniţiative proprii într-o problemă atît de delicată.
Fraternizarea armatei cu populaţia – refuzul subunităţilor militare de a mai trage în populaţie şi în unele situaţii urcarea manifestanţilor pe tehnica militară, petrecută în Timişoara în 20 decembrie 1989, s-a făcut la presiunea manifestanţilor şi la iniţiativa comandanţilor militari de rang inferior – comandanţi de pluton sau de companie. O arată relatările despre această fraternizare [vezi de pildă mărturia lui Neculae Bădilescu, în Titus Suciu – „Lumea bună a balconului”, Helicon Banat Timişoara, an neindicat dar probabil 1995, pag. 67-87]. În faţa unei asemenea situaţii, comandanţii represiunii s-au temut de posibila ajungere a armamentului în mîinile demonstranţilor (ceea ce, la scară mică, se şi întîmplase) şi, pentru a evita acest lucru, au poruncit retragerea armatei în cazărmi. Această retragere nu a însemnat însă renunţarea la ideea reprimării revoluţiei, ci doar o schimbare de strategie.
Aducerea gărzilor patriotice din Oltenia în 21 decembrie – „mineriada zero” cum o numea Lorin Fortuna – a fost tocmai această nouă strategie hotărîtă de regimul ceauşist. Din fericire, eşuată. Ţinînd seama de sistemul unipersonal de conducere al regimului ceauşist, este de presupus că Nicolae Ceauşescu însuşi a aprobat încercarea de reprimare a revoluţiei cu ajutorul gărzilor patriotice din Oltenia.
Ziarul „Victoria” nr. 6 din august 1990, editat de Societatea „Victoria” a conducătorilor revoluţiei de la Timişoara dezvăluie un alt fapt care pune la îndoială ideea că Timişoara era oraş liber înainte de căderea lui Ceauşescu: este vorba de încercarea Frontului Democratic Român (lideri ai acestuia fiind în redacţia „Victoria”, deci ziarul este bine informat asupra acestei probleme) de a tipări un manifest anticeauşist în data de 21 decembrie 1989. Iată fragmente din declaraţia lui Sergiu Ştirbu, directorul poligrafiei din Timişoara în decembrie 1989, reprodusă de ziar:
„Era în seara de 21 decembrie, materialul trimis de FDR ajunsese la noi şi se procedase la culegerea textului pentru a-l putea tipări. În acel moment şi-a făcut apariţia trupa de intervenţie. La cîteva secunde doar, după ce am primit mesajul de la poartă, uşa biroului meu a sărit în lături, împinsă cu piciorul de comandantul acestei trupe, care mi-am dat seama că erau paraşutişti (sosiţi de la Caracal). Am rămas surprins de duritatea cu care acţionau şi se manifestau. (…) Acest comandant mi-a poruncit să-i spun dacă se tipărea ceva la ora respectivă. La negarea mea, ne-au cerut să coborîm împreună în secţii şi să constate dacă afirmaţia mea este adevărată. (…) deoarece în curtea întreprinderii pătrunseseră nişpte demonstranţi, sărind gardul, fără ca grănicerii să riposteze, comandantul paraşutiştilor a reproşat asta maiorului de grăniceri şi l-a ameninţat că va fi împuşcat. (…) Apoi am coborît cu toţii pentru a merge prin secţii. Ajuns jos, în hol, am văzut doi oameni care stăteau cu mîinile la ceafă, sub controlul armelor unor paraşutişti. Erau un prieten de-al meu (arhitect Ion Popa) şi fostul şef al secţiei offset de la noi, Luchiţă (…) Cînd am ajuns acolo [secţia ziare] i-am găsit supravegheaţi de paraşutişti dar, am aflat ulterior, că avuseseră timp să distrugă formele pregătite pentru tipărirea materialului şi să îndepărteze resturile. Aici a fost interogat dl Vasile Banu, locţiitorul şefului de secţie, care a avut prezenţa de spirit de a face faţă foarte bine, afirmînd că nu se tipăreşte decît ceea ce a fost aprobat. Dl. Banu avea însă ascuns, într-unul din ciorapi, materialul trimis de FDR”.
Relatarea lui Sergiu Ştirbu e întărită de cea a tipografului Gui:
„A fost redactat textul, după materialul trimis de FDR. (…) Cînd munca era în toi, a sosit pe neaşteptate vestea că o unitate specială a pătruns în Poligrafie. În mai puţin de un minut au ocupat întreprinderea, unde se lucra numai la secţia noastră. Pentru prima dată, în viaţa mea, am stat sub ameninţarea armelor, împreună cu ceilalţi colegi. (…) din doi în doi metri erau nişte militari în vîrstă, cu diferite grade, a căror privire te tăia. Nici nu am avut curajul să mă uit în ochii lor. Colegii mei, care au cules manifestul, au reuşit totuşi să ascundă manuscrisele, să distrugă formele şi să arunce resturile, astfel că paraşutiştii nu au găsit nimic. Nu ştiu ce s-ar fi întîmplat dacă ne prindeau cu ceva, dar în viaţa mea nu am mai trăit astfel de momente de groază”.
Abia în 22 decembrie s-a putut tipări la Poligrafia timişoreană manifestul Frontului Democratic Român – „A căzut tirania!”. Dacă Timişoara ar fi fost cu adevărat un oraş liber, controlat de manifestanţi începînd din 20 decembrie, n-ar fi fost nici o problemă să se tipărească un manifest revoluţionar în seara de 21 decembrie. Acest lucru n-a fost însă posibil. Însă ziarul comunist „Drapelul Roşu” s-a tipărit fără probleme în 21 decembrie, menţinîndu-şi linia politică de susţinere a regimului ceauşist.
Faptul că retragerea în cazărmi a armatei nu a însemnat renunţarea la represiune este arătat şi de planul pentru atacarea clădirii Operei şi capturarea membrilor comitetului revoluţionar – Frontul Democratic Român – care se înfiinţase acolo. „În după-amiaza zilei de 21 decembrie am fost chemat de generalul Guşe, care mi-a spus că se va constitui o echipă care să pregătească un plan de capturare a liderilor din balconul Operei şi eliberare a pieţei. Pregătirea aceasta a fost ordonată de Coman, personal”, spunea colonelul Remus Ghergulescu, într-un interviu din „Jurnalul Naţional” (linc). Planul n-a mai fost pus în practică datorită căderii lui Ceauşescu.
Abia în 22 decembrie, la ora 9 dimineaţa, a existat un ofiţer român – Viorel Oancea – care a avut curajul să-şi exprime adeziunea cu manifestanţii de la balconul Operei. „Ca să ne facem o idee despre orientarea conducerii armatei în acele momente, edificatoare este atitudinea generalului Guşe, primul locţiitor al ministrului Milea, care s-a sinucis. Guşe îl ameninţa pe Oancea că îl va trimite în tribunal pentru faptul de a fi vorbit poporului în numele armatei, Mai mult, s-a încercat şi trecerea la fapte: procurorul militar Izdrescu s-a înfăţişat la sediul unităţii, unde Viorel Oancea era deja reţinut”, explică Miodrag Milin în cartea sa „Timişoara 15-21 decembrie” . Amintesc că acelaşi procuror militar Izdrescu a condus parchetul militar Timişoara şi după 22 decembrie 1989, ocupîndu-se de depistarea vinovaţilor de reprimarea revoluţiei.
În concluzie, în perioada 20-22 decembrie 1989, Timişoara nu poate fi numit un oraş eliberat de dictatura comunistă. Revoluţionarii consideraţi instigatori de către autorităţi au fost menţinuţi în continuare în arest, fiind anchetaţi inclusiv în noaptea de 21/22 decembrie. Presa comunistă locală înfiera revoluţia, iar încercarea Frontului Democratic Român de a tipări un manifest anticeauşist a fost zădărnicită în seara de 21 decembrie. Autorităţile comuniste locale au încercat alte strategii de reprimare (aducerea civililor din Oltenia) şi plănuiau intervenţia în forţă asupra clădirii Operei. Cînd un ofiţer s-a alăturat deschis manifestanţilor, ţinînd o cuvîntare din balconul Operei, s-au făcut pregătiri pentru tragerea sa la răspundere.

Vezi şi înregistrări audio ale declaraţiilor de martor din Procesul de la Timişoara (al celor 25)
Mărturia lui Gherghe Sălăjan, ofiţer de securitate însărcinat cu cercetarea penală:
– Generalul Velicu mi-a zis că miliţia cercetează prima dată şi după aia noi
– Caraşcă cu 2 ofiţeri de miliţie au plecat la Bucureşti să ducă nişte dosare generalului Vlad
Mărturia lui Gheorghe Diaconescu, fost procuror general adjunct al RSR:
– Trebuia să fie un dosar istoric, prin care să aducă sancţiuni capitale

Mai citeşte:
– Sînt vechi membru în clubul posesorilor de NUP
– Alte relatări din presa anilor 1989-1990 la pagina Presa românească 1989-1990

• revoluţia română din 1989
• Timisoara