Ordinul 2600/1988 şi minciunile stoenesciene din „Evenimentul Zilei”

„Loviturile Securităţii care i-au fost fatale lui Ceauşescu” (linc) este un articol de pe saitul „Evenimentul Zilei” din 20 decembrie 2011 scris de vechea noastră cunoştiinţă Alex Mihai Stoenescu, supranumit „Teodor Brateşul mileniului 3”. Teza principală a autorului, cunoscut şi sub porecla pe care i-a dat-o Neculai Constantin Munteanu de „cel mai scîrbos informator al securităţii” (linc) este că Securitatea cea patrioată l-a părăsit pe Ceauşescu nu doar în 22 decembrie 1989 ci cu mult înainte. Evident că în aceste condiţii e absurd a mai presupune o participare a securităţii la reprimarea revoluţiei. „Din jurul lui [Ceauşescu] a început să se retragă Securitatea, după revolta muncitorilor braşoveni”, scrie Stoenescu, pretinzînd apoi că „atît gen. Vlad, cît şi gen. Stănculescu acţionau de mult împotriva lui Ceauşescu”. Se pare că, pe lîngă reabilitarea securităţii, obţinerea graţierii lui Stănculescu este unul din scopurile eforturilor istoriografice legate de revoluţia din 1989 ale domnului Stoenescu. Dacă nu Traian Băsescu, atunci măcar următorul preşedinte să dea o graţiere.

În 1990, cînd scriam despre campania de „acoperire a adevărului despre revoluţie printr-un potop de minciuni” (linc), nu aveam nici cea mai mică îndoială că această campanie are drept scop principal salvarea criminalilor din decembrie 1989 (printre care, cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se numără şi Stănculescu). Valentin Voicilă a avut dreptate cînd a spus că „diversiunea din România a început în data de 22 şi nu s-a terminat nici astăzi” (linc).

Nu voi analiza în întregime articolul din „Evenimentul Zilei”. Mă opresc doar la următoarea frază a domnului Alex Mihai Stoenescu: „Orice analiză asupra comportamentului Securităţii în decembrie 1989 trebuie să pornească de la faptul că, după revolta muncitorilor de la Braşov din 15 noiembrie 1987 (curăţată de toate exagerările care au urmat), atitudinea noii conduceri a Securităţii faţă de Nicolae Ceauşescu s-a schimbat. Prin Ordinul 2600/1988, DSS s-a retras legislativ şi operativ din toate acţiunile care implicau contactul cu proteste de stradă şi manifestaţii publice de masă (stadioane), concentrîndu-se pe ideea de a deveni exclusiv un serviciu de culegere de informaţii. Toate atribuţiile care puteau implica un contact represiv cu mulţimea au fost date MI, în particular Miliţiei”.

Cititorii „Evenimentului Zilei” trag probabil concluzia că iată, există dovezi serioase – documente precum acest ordin 2600/1988 – care arată că într-adevăr securitatea îl abandonase pe Ceauşescu. Însă ceea ce scrie Alex Stoenescu nu înseamnă altceva decît minciună sfruntată. Conţinutul ordinului 2600/1988 nu lasă deloc să se tragă concluzia pe care o trage domnul Stoenescu.

Săptămînalul „Expres” a publicat în serial, în perioada ianuarie – aprilie 1991 (de la numărul 3/1991 la numărul 13/1991) conţinutul ordinului 2600/1988, cu subtitlul „Încă un pas spre descoperirea teroriştilor”. Facsimilele cu articolele de ziar prezentînd conţinutul ordinului se pot vedea pe saitul domnului profesor Richard Andrew Hall (linc) şi le prezint şi eu mai jos.

O primă observaţie este că ordinul 2600/1988 nu aparţine nici lui Iulian Vlad şi nici securităţii. Este un ordin al ministrului de Interne Tudor Postelnicu, cel care, după revoluţie, întrebat fiind în instanţă de ce a acţionat pentru reprimarea revoluţiei, a dat vestita (în epocă) replică „am fost un dobitoc”. Nu exclud ca în viitor şi acest Postelnicu să fie declarat complotist anticeauşist, dar cel puţin deocamdată Alex Mihai Stoenescu nu face acest pas.

„Toate atribuţiile care puteau implica un contact represiv cu mulţimea au fost date MI„, scrie manipulator Stoenescu, omiţînd faptul că Departamentul Securităţii Statului era o structură inclusă în Ministerul de Interne. Iulian Vlad era subordonat legal lui Tudor Postelnicu şi obligat să execute ordinele acestuia. Prin însuşi faptul că ordinul 2600/1988 e semnat de Tudor Postelnicu, el nu poate reprezenta un plan discret a lui Iulian Vlad. Scopul ordinului este reprimarea eventualelor manifestaţii de stradă şi nicidecum evitarea unei asemenea reprimări. Ordinul dă instrucţiuni amănunţite despre modul în care să acţioneze fiecare din structurile aparţinînd Ministerului de Interne: miliţie, securitate, pompieri.

„Pentru executarea neabătută a sarcinilor şi misiunilor ce-i revin din hotărîrile de partid, legile ţării, a orientărilor, indicaţiilor şi ordinelor date de Secretarul General al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România, Comandant Suprem al Forţelor Armate, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, Ministerul de Interne are înalta datorie de a acţiona cu toată fermitatea în vederea prevenirii şi combaterii operative a (…) încercărilor unor elemente turbulente de a se constitui în grupuri în scopul de a iniţia şi desfăşura acţiuni anarhice sau alte acte de dezordine în locuri publice ori de a pătrunde cu forţa în instituţii politice, de stat sau obşteşti”, este scris în preambulul ordinului.

În instrucţiunile cu privire la măsurile ce trebuie luate în asemenea situaţii, aprobate prin respectivul ordin a lui Tudor Postelnicu, chiar din capitolul I organele de securitate sînt enumerate alături de miliţie ca avînd atribuţiuni atît de prevenire cît şi de combatere a protestelor „elementelor turbulente”. Nu există prea mare diferenţă între atribuţiile miliţiei şi cele ale securităţii. Inclusiv miliţiei i se cere să strîngă informaţii şi inclusiv securităţii i se cere implicare în „combatere operativă”. Art. 3 al instrucţiunilor spune că „toate cadrele Ministerului de Interne [adică nu e diferenţă dacă fac parte din miliţie sau securitate] au obligaţia de a raporta imediat celui mai apropiat organ al ministerului [deci nu neapărat organului de care aparţin], chiar şi în afara programului de lucru şi a atribuţiilor de serviciu [deci ceea ce scrie în „fişa postului” nu are importanţă cînd e vorba de combătut protestele de stradă], orice situaţie negativă de care au cunoştiinţă, care ar putea degenera în acţiuni anarhice, de tulburare a liniştii şi ordinii publice [tipul de acţiuni care s-au întîmplat în decembrie 1989], acţionînd, pînă la sosirea altor forţe, cu tactul şi discernămîntul cerute pentru rezolvarea acesteia”. Litera şi spiritul ordinului 2600/1988 e limpede: 24 de ore din 24, indiferent de care structură a ministerului ar aparţine, angajaţii MI trebuie să fie vigilenţi în combaterea situaţiilor care ar putea degenera în „acţiuni anarhice”.

„În cazul cînd prin acţiunile preventive întreprinse nu se reuşeşte normalizarea situaţiilor negative semnalate şi apare pericolul iminent al degenerării acestora în acte de dezordine, şefii unităţilor centrale de securitate şi de miliţie, ai inspectoratelor, securităţilor şi miliţiilor judeţene (municipiului Bucureşti) vor acţiona cu fermitate pentru restabilirea imediată a ordinii”, se prevede în articolul 4 al instrucţiunilor. Nici vorbă de ideea ca securitatea să devină exclusiv un serviciu de culegere de informaţii, cum pretinde Stoenescu.

„Se va menţine o strînsă cooperare între toate organele, unităţile şi subunităţile Ministerului de Interne, între acestea şi celelalte elemente ale apărării teritoriale”, cere art. 5 din instrucţiuni. Şefii inspectoratelor judeţene (respectiv al Bucureştiului) au comanda unică a tuturor acţiunilor, se prevede în art. 6. În decembrie 1989 la Timişoara şeful Inspectoratului judeţean al Ministerului de Interne era un ofiţer de securitate (colonelul Ion Popescu), în alte judeţe şefi erau ofiţeri de miliţie, dar, conform ordinului 2600/1988 asemenea deosebiri nu aveau importanţă.

Art. 11 al instrucţiunilor obligă: „marile unităţi şi unităţile trupelor de securitate participă la menţinerea şi restabilirea ordinii şi liniştii publice cu subunităţi de securitate-miliţie. În cazul cînd ordinea publică a fost grav tulburată, la ordinul şefului inspectoratului judeţean al Ministerului de Interne, pe baza prevederilor planului unic de acţiune, participă la restabilirea ordinii publice şi subunităţile de apărare antiteroristă, precum şi alte subunităţi de securitate-intervenţie disponibile”. În decembrie 1989 exact cu o situaţie cînd „ordinea publică a fost grav tulburată” am avut de a face.

„Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă [structură din cadrul securităţii] şi compartimentele corespunzătoare din teritoriu răspund direct şi nemijlocit de îndeplinirea sarcinilor şi misiunilor prevăzute în planurile unice de acţiune. Totodată, vor desfăşura activităţi specifice în rîndul elementelor pretabile a iniţia sau comite acţiuni teroriste prin procedee de natură a afecta ordinea şi liniştea publică, luînd măsurile de prevenire ce se impun. Grupele de intervenţie antiteroristă împreună cu plutoanele de apărare antiteroristă din trupele de securitate (…) în situaţia producerii unor fapte grave de tulburare a ordinii şi liniştii publice, care pot degenera în acţiuni deosebite, la ordinele şefului inspectoratului, întervin în conformitate cu variantele stabilite prin planul unic de acţiune”, se spune în articolul 12.

Tipurile de situaţii în care este necesară intervenţia pentru restabilirea ordinii sînt enumerate în art. 14. printre ele: „a) încercarea unor elemente nemulţumite, constituite în grup, de a pătrunde, pe căi neoficiale sau prin manifestări turbulente la conducerea organelor centrale sau locale de partid şi de stat (…); b) săvîrşirea de acţiuni turbulente a elementelor care, influenţate de propaganda duşmănoasă străină sau secte religioase, se dedau la acte de dezordine sau ostile statului; c) săvîrşirea unor acte de dezordine de către elemente agresive şi turbulente, cu prilejul unor manifestări sportive, cultural-artistice (…) j) alte situaţii care pot afecta grav ordinea şi liniştea publică”.

Articolul 33 spune: „uzul de armă pentru restabilirea ordinii şi liniştii publice grav încălcată se face în condiţiile prevăzute de lege (numai dacă este absolut necesar şi dacă folosirea celorlalte mijloace de împiedicare sau constrîngere nu este suficientă) la ordinul şefului inspectoratului judeţean (al municipiului Bucureşti) al Ministerului de Interne, după ce obţine confirmarea ministrului de interne”. Ideea este că nu orice plutonier poate hotărî uzul de armă, ci doar şeful inspectoratului judeţean de interne, cu confirmarea ministrului. Într-adevăr, în decembrie 1989 s-a încercat iniţial dispersarea manifestanţilor cu alte mijloace (arestări, bătăi, gaze lacrimogene, tunuri cu apă) şi abia din 17 decembrie s-a recurs la uzul de armă.

Mai jos, facsimile cu Ordinul 2600/1988, aşa cum a apărut în revista „Expres”. Lipsesc articolele 24-25 şi 44-49, care nu le am disponibile. Uneori articolul din „Expres” a fost scanat din 2 părţi, iar îmbinarea lor ar putea să nu fie perfectă.

• jurnalistica din România
• revoluţia română din 1989
• Securitatea