După apariţia, în „România Liberă” din 12 ianuarie 1990 a articolului lui Petre Mihai Băcanu „Cine eşti dumneata, domnule Paul Niculescu-Mizil?” (linc), ziarul „România Liberă” din 16 ianuarie 1990 publică răspunsul domnului Mizil la acel articol. Îl reproduc şi eu. De remarcat cum domnul Mizil, după modelul Ion Iliescu, vorbeşte de „marginalizarea” sa de către regimul ceauşist, deşi fusese membru al C.P.Ex. pînă în ultimile momente ale acelui regim, iar fiica sa fusese la un moment dat ibovnica lui Nicu Ceauşescu (linc). „Nu vreau să invoc motivele procesului marginalizării mele”, scrie cu modestie domnul Niculescu-Mizil. Probabil fiindcă nu are ce să invoce, procesul respectiv neexistînd niciodată. În aceeaşi scrisoare este prezentată şi interpretarea „corectă politic” a şedinţei C.P.Ex. din 17 decembrie 1989. Prin publicarea în ziar, toţi participanţii la şedinţa respectivă a C.P.Ex. au luat cunoştiinţă de linia pe care trebuie s-o adopte la anchetă, iar în procesul C.P.Ex. regăsim cam la toţi inculpaţii interpretarea lui Paul Niculescu-Mizil. Cu toate acestea, instanţa i-a considerat pe membrii C.P.Ex. coresponsabili de ordinul de deschidere a focului şi i-a condamnat la închisoare, de unde vor scăpa ca urmare a graţierii făcute de Ion Iliescu.
Scrisoarea domnului Paul Niculescu-Mizil
În legătură cu articolul care a apărut în ziarul dumneavoastră din 12 ianuarie 1990, consider necesar să se aducă la cunoştiinţa opiniei publice următoarele:
1. Am fost membru al fostului Comitet Politic Executiv al C.C. al P.C.R. şi am îndeplinit un şit de responsabilităţi în partid, în stat şi în economie. Sînt deplin conştient de toate răspunderile politice ce-mi revin pentru activitatea ce am depus-o în aceste calităţi.
2. Nu este acum momentul disculpărilor! Nu mă preocupă acum acest lucru. Într-adevăr, cum spune autorul articolului, „sînt atît de cunoscut”. Am lucrat în domenii diferite. Toată lumea ştie cît am fost de „rotit”. Nu vreau să invoc motivele procesului marginalizării mele politice. Vreau doar să spun că hotărîrile cele mai importante luate în însărcinările ce le-am avut sînt publice, că mă cunosc mii şi mii de oameni cu care am lucrat sau care mi s-au adresat cu nenumărate probleme de muncă sau personale. Consider că aceştia sînt cei mai în măsură să se pronunţe în legătură cu „competenţa” mea, cu poziţia mea în diferite probleme, cu întreaga mea activitate. Am încredere în judecata acestor oameni, în spiritul de dreptate al poporului român.
3. Acum mă voi referi la publicarea în ziarul „România Liberă” a modului cum s-a desfăşurat şedinţa Comitetului Politic Executiv din 17 decembrie.
În primul rînd, doresc să arăt că principalul lucru care s-a discutat în acea şedinţă a fost următorul: demiterea ministrului forţelor armate, a ministrului de interne şi preluarea directă a acestor ministere de către fostul dictator.
Consider acest moment esenţial. Ceauşescu nu avea nevoie de aprobarea măsurilor militare. El le luase deja, iar Comitetul Politic nici nu fusese informat. Mulţi din Comitetul Politic nu ştiau nimic din ce s-a întîmplat la Timişoara. Şedinţa a avut drept scop să găsească „ţapul ispăşitor” pentru ridicarea maselor, să găsească aşa-zisul „agent străin” din Comitetul Politic Executiv care are legătură cu organizarea demonstraţiilor. Acesta putea fi generalul Milea, putea fi altul.
Atunci cînd cîţiva membri ai Comitetului Politic Executiv au cerut să nu se ia măsura revocării celor doi miniştri şi în consecinţă să nu se treacă ministerele respective sub comanda directă a dictatorului, Ceauşescu a încercat o manevră, un şiretlic grosolan: a trîntit hîrtiile pe masă, s-a ridicat de pe scaun, a spus „alegeţi-vă alt secretar general” şi a dat să plece. O bună parte din cei prezenţi, acoliţii lui Ceauşescu, l-au oprit şi l-au implorat să rămînă, unii urlînd, alţii plîngînd. Mai mulţi membri ai Comitetului Politic au stat pe loc, unii nici nu s-au ridicat.
Lipsa din relatarea şedinţei Comitetului Politic a acestui element major – respectiv aşa-zisa demisie a lui Ceauşescu, nu dă posibilitatea cititorilor să cunoască adevărul.
În al doilea rînd. Şedinţa s-a întrerupt într-o atmosferă de vacarm şi dezordine totală. Ceauşescu, bineînţeles, nu a plecat şi s-a reîntors la masă. A început în fond o nouă şedinţă. La aceasta s-a hotărît să se menţină cei doi miniştri în fruntea ministerelor respective, s-a hotărît de asemenea plecarea în Iran. Acestea sînt problemele care s-au discutat atunci cînd am fost întrebat dacă sînt de acord, nu genocidul de la Timişoara, cum scrie autorul. Cum a reieşit după evenimentele tragice de la Timişoara, crimele odioase au fost comise din ordinele directe ale celor doi călăi, ordine date încă înainte de şedinţa Comitetului Politic Executiv.
În acel moment am considerat că preluarea conducerii armatei de fostul dictator este pentru ţară cea mai proastă soluţie. Cred necesar, pentru adevăr şi în memoria generalului Milea, să mai adaug: la un moment dat acesta a spus că „nu a găsit în nici un regulament militar prevederea că armata trebuie să tragă în popor”. Şi această afirmaţie importantă lipseşte de asemenea din relatarea publicată în ziar.
În al treilea rînd. Am arătat mai sus că dictatorul era preocupat de găsirea unui „trădător” în Comitetul Politic Executiv. Soarta lui ar fi fost clară. Iar dacă s-ar fi găsit un astfel de „trădător” – era dovada unui complot organizat – şi măsurile de represiune împotriva populaţiei erau şi mai severe.
Mi-a fost extrem de clar că eram suspectat de a fi avut legături cu organizarea demonstraţiilor – ceea ce din păcate, nu era real. Acest lucru reiese din interzicerea de a părăsi Capitala, din întrebarea care mi-a fost adresată nominal; am fost singurul membru al Comitetului Politic Executiv care a fost interpelat nominal; iar ulterior mi s-a interzis ieşirea din sediul C.C. La aceasta se mai adaugă faptul că şedinţele se făceau în condiţiile în care la uşi erau postaţi agenţi cu pistoale mitralieră în mînă, îndreptate nu spre exterior ci spre sala de şedinţă.
4. Poziţia mea faţă de Revoluţie.
În prima zi a Revoluţiei am declarat textual [prima zi a revoluţiei este considerată de domnul Niculescu-Mizil ca fiind 22 decembrie 1989, neglijînd evenimentele de la Timişoara, conform propagandei FSN a vremii]:
a) înţeleg toate responsabilităţile ce decurg din calitatea de fost membru al Comitetului Politic Executiv;
b) sprijin cu toată puterea şi din tot sufletul noua Revoluţie. Consider Frontul Salvării Naţionale ca singura alternativă capabilă să salveze ţara în aceste clipe de răscruce, să organizeze democraţia pînă la alegerile libere ce vor urma;
c) sînt gata, dacă Frontul are nevoie să îndeplinesc orice sarcină îmi va da, pînă cînd situaţia se va stabiliza şi vor fi puşi să conducă oamenii care vor fi împuterniciţi în urma alegerii lor de către popor;Am primit din partea Frontului Salvării Naţionale şi a Guvernului român însărcinarea, fără a fi numit ministru, de a răspunde de întreaga aprovizionare a populaţiei.
Nu doresc să autoapreciez activitatea pe care am desfăşurat-o. Condiţiile moştenite au fost şi sînt extrem de grele. M-am străduit şi mă străduiesc să îndeplinesc aceste însărcinări pe măsura capacităţii, priceperii şi forţei mele de muncă.
Resping deci acuzaţia că aş face parte din aceia care „caută acum să se ţină cu amîndouă mîinile de aceleaşi (sau alte) scaune”.
Sînt la dispoziţia Frontului Salvării Naţionale, la dispoziţia Revoluţiei.
Mulţumesc anticipat redacţiei pentru publicarea celor de mai sus.
Mai citeşte:
– Petre Mihai Băcanu: Nu se poate admite ca un apropiat cu cei care au timorat, umilit, sfidat şi chiar batjocorit poporul nostru să vină acum în postura de persecutaţi şi vajnici luptători din „opoziţie”
– Paul Niculescu-Mizil – opozant al clanului Ceauşescu?
– Ceauşescu, 17 decembrie 1989: Într-o oră trebuie restabilită complet ordinea la Timişoara! (audio)
– Alte articole din presa românească legate de revoluţie la pagina “Presa românească 1989-1990″.
Blogul lui Marius Mioc 