Indescriptibila senzaţie de euforie

Din cartea mea „Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost redau acum mărturia domnului Alexandru Cuţară, arestat în noaptea de 16/17 decembrie 1989. Cu litere cursive între paranteze drepte sînt comentarii ale mele de azi pe care le-am inserat în text.

Născut în 24 februarie 1948 la Bucureşti, domnul Cuţară era în 1989 inginer constructor la ISPE (Institutul de Studii şi Proiectări Energetice). A participat la revoluţie alături de vecinul său de cartier Gheorghe Ciuhandu, care avea să devină apoi primarul Timişorii. După revoluţie domnul Cuţara a fost o perioadă preşedinte al asociaţiei ALTAR (a luptătorilor timişoreni arestaţi în revoluţie). Este totodată autorul unui album bilingv (română-germană) de prezentare a oraşului Timişoara pentru turişti (apărut după revoluţie).

De cîţiva ani urmăream zilnic emisiunile posturilor de radio „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”, aşteptînd „să se întîmple ceva”. Mi-era clar că se apropie sfîrşitul lui Ceauşescu.

În seara de sîmbătă, 16 decembrie 1989, fiică-mea s-a întors acasă pe la ora 22,30 şi ne-a spus că în oraş e zarvă mare, lumea se agită, a fost spart sediul Comitetului Judeţean de Partid. Am crezut că revolta recentă de la Braşov se reeditează acum la Timişoara. Mi-am luat paltonul şi am ieşit în stradă. Am luat-o spre staţia de tramvai şi am fost surprins că o mulţime de tramvaie (1,2,6 …) circulau pe linia lui 4, aproape în şir indian [semn că fuseseră deviate de la traseul lor normal, care trecea prin Centru şi Piaţa Maria, lîngă locuinţa lui Laszlo Tokes]. M-am urcat într-un tramvai, am coborît la Continental şi am luat-o spre Consiliu. Am avut un şoc văzînd Consiliul scăldat în lumină şi înconjurat de figurile sinistre ale scutierilor (vedeam pentru prima dată uniformele acelea). M-am speriat puţin, dar m-am gîndit că dacă mă întorc din drum, pot fi suspectat de ceva. Am mers în continuare liniştit, iar la ASCAR am făcut colţul spre Loga. Aveam de gînd să fac un mic ocol şi să mă îndrept spre centru, dar am auzit un vuiet de glasuri dinspre complexul studenţesc. M-am îndreptat într-acolo. Se auzeau tot mai clar lozincile cunoscute („Studenţi, veniţi cu noi”, „Jos Ceauşescu”, „Jos dictatura”, etc.). Am întîlnit demonstranţii şi am continuat cu aceştia traseul.

Este indescriptibilă senzaţia de euforie trăită în acele ore şi surprinzătoare senzaţia de curaj pe care ţi-o dau cele cîteva zeci sau sute de oameni aflaţi în faţa şi în spatele tău, care gîndesc la fel ca tine, doresc acelaşi lucru.

Am luat-o spre Catedrală, trecînd pe podul Michelangelo. Pe drum l-am întîlnit pe dr. ing. G. Ciuhandu [în perioada 1996-2012 primar al Timişoarei], alături de care am fost pînă în momentul arestării mele. Tot atunci, Ciuhandu mi l-a prezentat pe Alecu Reus (fiul regizorului Emil Reus), pe care aveam să-l reîntîlnesc în închisoare.

La Catedrală s-a adunat multă lume. Cîte unul se urca pe treptele Catedralei, încercînd să organizeze ceva, părerile erau împărţite. Eu şi cu Ciuhandu am agreat ideea de a ne îndrepta spre zona Circumvalaţiunii, unde locuim amîndoi. Ca urmare am însoţit grupul care a străbătut traseul: Catedrală, P-ţa Horaţiu, Bd. Republicii, strada Circumvalaţiunii (pe sub pasajul de cale ferată), strada Gh. Lazăr, apoi strada Timiş pînă în P-ţa Dacia.

Pe drum, cu o frenezie teribilă au fost distruse toate lozincile comuniste. Menţionez că eu n-am văzut în acea noapte nici o vitrină spartă, nici măcar un bec sau un ghiveci de flori. Doar lozinci comuniste. S-au desprins mai greu lozincile prinse pe balustrada pasajului de cale ferată. Pînă la urmă li s-au dat foc şi în ovaţiile mulţimii cei cîţiva temerari cocoţaţi acolo au reuşit să le desprindă. Cînd mulţimea se afla sub pasaj, o „Dacie” a intrat în viteză în mulţime, lovind cîţiva demonstranţi. Lumea s-a dat la o parte huiduind, maşina (venind dinspre fabrica de lapte) a dispărut. Cred că a fost un prim avertisment din partea autorităţilor. Cînd am ajuns lîngă fabrica de lapte (pe Circumvalaţiunii, aproape de intersecţia cu Gh. Lazăr) drumul ne-a fost barat de cîteva maşini cu farurile îndreptate spre noi. Mulţimea s-a oprit, cei din faţă au discutat ceva cu cei din maşini, apoi, strecurîndu-ne printre acestea şi scandînd „Fără violenţă!”, călcînd zona verde, am depăşit barajul fără ca cei din maşini să intervină în vreun fel. Nici un incident pînă la Piaţa Dacia. Se scandau lozinci anticeauşiste şi prodemocratice („Vrem alegeri libere!”, „Libertate!”, „Jos dictatura!”). Eu n-am auzit să se strige „Jos comunismul!”, în schimb ştiu că s-a strigat „Perestroica!”.

După ce s-a scandat în Piaţa Dacia, unde blocurile de 10 etaje dau o rezonanţă deosebită, ne-am îndreptat pe str. Timiş spre Calea Torontalului. Aici alt baraj de maşini ne-a blocat drumul. De data aceasta armata (sau trupele de securitate) a intervenit în forţă şi noi, cei aflaţi mai la urmă, am simţit cum masa de oameni se retrage în fugă. Ne-am întors şi noi şi ne-am regrupat pe str. Gh. Lazăr. Aici, întrucît s-a decis întoarcerea la Catedrală, eu şi cu Ciuhandu ne-am înţeles să ne întoarcem acasă şi să ne întîlnim a doua zi dimineaţa să mergem la locuinţa pastorului Tokes Laszlo (Abia pe traseu am aflat că manifestaţia pornise de la biserica reformată, dar despre Tokes ştiam demult din emisiunile maghiare „Panorama” de la TV. Deşi nu ştiu limba maghiară, urmăream această emisiune întrucît a doua zi colegii îmi povesteau ce s-a spus). Era în jurul orei 3.

Mergînd spre casă, pe str. Timiş, aproape de locuinţa mea ne-a oprit un miliţian şi doi soldaţi şi ne-au cerut buletinele. Le-am scos liniştiţi, fiind în afara zonei de acţiune a demonstranţilor. Miliţianul s-a uitat la acte, ni le-a dat înapoi, dar un tip în civil aflat lîngă ei le-a spus arătînd spre mine: „luaţi-l şi pe ăsta!”. M-au înhăţat, m-au aruncat într-o dubă, culcat pe burtă şi alţi militari au început să mă lovească cu picioarele unde apucau. Maşina s-a pus în mişcare. Din cînd în cînd mai aruncau pe cîte unul. Curînd am fost acoperit de alţi indivizi care preluau loviturile, oarecum protejîndu-mă.

Cînd ne-au scos din maşină eram în curtea Securităţii de pe L. Sălăjan (azi Tache Ionescu). Ne-au pus să coborîm scările spre beci, unul cîte unul, printre două cordoane de miliţieni care ne loveau fiecare pe unde apuca, ajungînd jos mai mult de-a buşilea. Într-o încăpere la subsol eram preluaţi pe rînd de alţi 5-6 miliţieni care continuau bătaia. Mi-au smuls barba, m-au trîntit jos, mă loveau cu picioarele unde apucau, m-au apucat de barbă şi m-au ridicat, ş.a.m.d. Între timp mă înjurau, mă ameninţau. Ne-au introdus apoi în celule, înghesuiţi ca sardelele, unde am stat pînă a început să se lumineze de ziuă. Atunci ne-au scos pe platoul din curte şi au început să ne cheme pe rînd la anchetă. Şeful anchetei era un securist de vreo 25-30 ani (am aflat ulterior că îl cheamă Dragomir), cu un par în mînă, care lovea cu ură unde apuca. Avea mustaţă şi era îmbrăcat într-un alendelon. Pe mine (poate este o părere subiectivă) m-au bătut cel mai mult, încercînd să-mi smulgă mărturisirea că am condus grupul care a atacat Judeţeana de Partid. Spuneau că au înregistrarea pe casetă video. (Ulterior am aflat că la Judeţeană ar fi fost cineva cu barbă şi asta i-a determinat să mă bănuiască). Eu negam orice legătură cu evenimentele ce au avut loc.

Pe la 7,30-8 dimineaţa a fost ceva vînzoleală prin curtea Securităţii şi mi-am dat seama că au sosit nişte „granguri”. Acestora li s-a spus că „noi sîntem aceia (?)”. Bătaia continua. Pe la 8,30-9, un tip dur de tot, în civil, cu o mutră de brută feroce, cu un bastonaş de oţel puţin mai mare decît un creion, a început să mă lovească peste oasele degetelor spunîndu-mi că dacă în acel moment nu recunosc că am condus spargerea „Judeţenei” mă omoară atunci, pe loc. Spre norocul meu, între timp au venit nişte dube de la Penitenciar. M-au scos şi pe mine din beci şi m-au băgat într-o dubă. Am ajuns la închisoare.

Aici, la început ne-au luat ceasurile, verighetele şi banii, apoi ne-au băgat într-o sală de şedinţe şi ne-au percheziţionat la pielea goală. Am fost apoi repartizaţi pe celule. Eu am nimerit în celula 56, unde erau cam 90 de paturi aşezate pe trei nivele. Pînă duminică noaptea am fost introduşi aici vreo 170 de indivizi (din care şi 3 copii de 10-12 ani).

Anchetele au început abia a doua zi pe la prînz, şi s-au derulat 24 de ore din 24, pînă la eliberare, fiind chemaţi pe rînd, la început cîte unul, apoi cîte 5. Eu cînd am ajuns la rînd (a 2-a sau a 3-a noapte), se luau din celulă cîte 10.

N-aveam voie să stingem lumina, n-aveam hîrtie igienică, săpun, aşternuturi. În capătul celulei era o încăpere cu 3-4 spălătoare (fără oglinzi) şi 3 cabine de toaletă. Şeful celulei era un deţinut de drept comun. El ne număra de cîteva ori pe zi (chiar şi noaptea), aliniîndu-ne în faţa paturilor. Tot el avea sarcina să bage frica în noi, explicîndu-ne că vom primi minim 15-20 ani. El împărţea mîncarea în gamele şi era omul de legătură între noi şi gardieni.

Spre seară am auzit împuşcături de-afară, apoi au început să vină alţi arestaţi cu veşti din stradă. Unul era rănit, sîngera, dar nu voia să chemăm medicul.

Menţionez că în închisoare comportamentul gardienilor era destul de civilizat, eu n-am mai fost bătut.

Am fost chemat la anchetă într-o noapte, dus într-o sală cu bănci ca la şcoală. De mine s-a ocupat un individ cam de vîrsta mea, care cînd a aflat că sînt inginer a început să mă batjocorească trăgîndu-mă de barbă („amical”, nu cu brutalitate) şi spunînd celorlalţi colegi ai săi: „ia uitaţi-vă la ăsta, cică-i inginer!”. Am declarat că pe la ora 3-4 noaptea, auzind gălăgie am ieşit să văd ce se întîmplă şi că m-au luat nişte „oameni de ordine”. Am vrut să scriu că am fost bătut. (De altfel procurorul a rîs şi de felul cum mergeam, şchiopătînd. M-a întrebat dacă m-am lovit şi i-am răspuns că m-am lovit de nişte bocanci). Mi-a spus să trec peste asta, dar să menţionez că nu am manifestat. I-am spus că nu scriu asta fiindcă rezultă din cele declarate şi că această menţiune ar alimenta speculaţia cum că „cine se scuză, se acuză”. Nu a insistat. Am remarcat că procurorii nu cunoşteau oraşul.

Într-o zi a venit un tip în civil, foarte dur, care ne-a scos pe coridor, cu faţa la perete, ne-a luat pe rînd, pe unii îi întreba cum îi cheamă şi ordona cuiva să noteze numele, introducîndu-ne apoi înapoi în celulă. Personajul se pare că era Radu Tinu.

La puşcărie, în aceeaşi celulă l-am întîlnit şi pe Alecu Reus, pe care îl cunoscusem în noaptea cu pricina. La început ne prefăceam că nu ne cunoaştem, sperînd fiecare că nu va fi recunoscut de celălalt. După o zi-două am renunţat la prefăcătorie.

În celulă ne feream unii de alţii ştiind că printre noi sînt şi turnători. Singurul care avea curaj era Vasile Cercel, care vorbea cu nonşalanţă de Tokes Laszlo, cînd rămînea deschisă uşa de la WC striga „închideţi uşa că pute a ceauşeşti!”, stingea noaptea lumina demontînd tubul de neon. Ştiam despre el că a făcut şcoala ajutătoare, fiind elev al nevestei.

În 20 am aflat de la unii care erau anchetaţi că au ieşit în stradă ELBA şi UMT-ul. Toată ziua o maşină cu motor puternic făcea zgomot în curte. Se intenţiona să nu auzim vuietul mulţimii care răzbătea pînă la noi.

Seara, pe la 18-18,30 a intrat un gardian şi ne-a spus să ne îmbrăcăm că ne dau drumul. Nu ne venea să credem, unii credeau că o să ne împuşte.

Am ieşit în curtea închisorii încolonaţi în grupuri de cîte 50, aşteptînd dubele să ne scoată afară. Motorul se oprise şi se auzea clar vuietul mulţimii (în sinea mea credeam că Ceauşescu picase). Gardienii se purtau politicos.

Oamenii, în aşteptarea dubei, care a durat cam o oră, au început să discute, să fumeze, să fie mai relaxaţi. La un moment dat, unul dntre noi, B. C., a început să ne cheme la ordine, să ne facă observaţii, să ne pretindă să ne aliniem. Se erija în şef, ne spunea: „N-aveţi răbdare să mai aşteptaţi 10 minute? Zău că nici nu meritaţi să vă elibereze! Ce dracu’ nu puteţi păstra disciplina?”.

Cînd a sosit duba ne-am urcat pe rînd, pe uşa din spate. Am vrut să rămîn ultimul, să nu mă împingă ceilalţi căci aveam picioarele zdrobite. N-a fost să fie aşa, ultimul a rămas B. C., care m-a şi ajutat să urc.

Pînă să iasă maşina pe poartă a mai trecut vreo jumătate de oră. La un moment dat, B. C. s-a sculat, ne-a cerut să facem linişte şi să-l ascultăm. Ne-a ţinut o prelegere despre „revoluţie” (în acele zile, prima oară auzeam acest cuvînt). Ne-a spus că noi sîntem „cei ce schimbăm mersul istoriei”, că trebuie să acţionăm în continuare organizat şi ne-a propus ca după ce coborîm din maşină să ne aliniem şi cu un drapel alb în frunte să defilăm prin faţa Judeţenei. Mi s-a părut scena puţin caraghioasă şi i-am amintit cum am fost transportaţi cu acelaşi tip de maşină cu cîteva zile înainte. L-am întrebat de unde facem rost de drapel. Mi-a răspuns că va avea el grijă de asta şi a cerut aprobarea celorlalţi. Lumea a fost de acord. Am început să discut cu el şi am aflat că e profesor de sport. Pe cînd discutam, un miliţian a deschis uşa şi l-a întrebat direct: „Dumneavoastră sînteţi cu steagul?”. A răspuns că da, miliţianul a zis că „e-n regulă”, a închis uşa şi duba a pornit spre Judeţeană.

N-am ajuns pînă acolo. Pe str. V. Alecsandri revoluţionarii au oprit duba, încercînd s-o răstoarne „ca să ne salveze”. Noi am sărit afară şi am plecat care încotro.

Am fost impresionat de mulţimea de pe stradă, vedeam pentru prima dată steagurile decupate, trăiam clipe de extaz. M-am dus la un prieten şi am dat telefon familiei (care ştia că am fost ridicat de la Ciuhandu). Soţia mi-a spus să nu mă entuziasmez, că securitatea stăpîneşte perfect situaţia.

Noaptea de 20/21 am dormit-o la prieten, mi-era frică să nu mă caute securitatea acasă.

În seara zilei de 22, după fuga lui Ceauşescu, am urmărit programul TV împreună cu soţia în casa unui prieten care avea TV color şi care locuieşte lîngă Piaţa Victoriei. Am plecat în jurul orei 23 cu prietenul şi cu nevasta acestuia. În Piaţa Victoriei atmosfera era sinistră. Murdărie pe jos, corpuri de iluminat sparte, sticle goale aruncate ş.a.m.d. La un moment dat, de la balconul Operei s-a făcut apel la cei din piaţă să plece căci au fost anunţaţi că în curînd vor apare elicoptere şi se va trage. Mie mi s-a părut că e un banc bun, dar nevestele s-au cam speriat şi au insistat să plecăm. Văzînd cei din balcon că lumea nu înţelege să plece, ne-au cerut să ne ascundem măcar pe sub porţi, după coloanele de la „Modex”, sau pe unde putem. Pînă la urmă am cedat insistenţelor nevestelor şi am plecat din piaţă. Ne-am despărţit de prieteni şi am pornit spre Piaţa Libertăţii. La un moment dat au început să sune sirenele, atmosfera devenind şi mai sinistră. Nu puteam să merg prea repede, fiind cu picioarele pline de vînătăi. În Libertăţii era postat un TAB. Militarii ne-au spus să ne grăbim. Am luat-o pe strada E. Ungureanu. S-au stins luminile. Am intrat la nr. 14, unde locuia soacră-mea. Cînd am intrat în casă, a început să se tragă. S-a tras în jurul casei ca la război, toată noaptea.

Mă întreb şi acum: de unde au aflat cei din balconul Operei că se va trage? Şi-au anunţat teroriştii intenţiile criminale?

26 august – 12 septembrie 1995

Pentru alte declaraţii legate de revoluţia din Timişoara vezi pagina Mărturii din revoluţia timişoreană.

• revoluţia română din 1989