Blogul lui Marius Mioc

despre revoluţia din 1989 şi ceea ce a urmat după ea

Nicolae Bădilescu: „Recunosc, şi nu sînt mîndru deloc, că am fost unul dintre cei care au rostit pentru prima oară numele lui Iliescu” decembrie 6, 2010


Recent răposatul Nicolae Bădilescu, fost membru al Frontului Democratic Român, a povestit propriile sale fapte din decembrie 1989 în cartea lui Titus Suciu „Lumea bună a balconului” (Helicon Banat Timişoara, anul nu este indicat dar în prefaţă se spune că sînt aproape 6 ani de la revoluţie, deci 1995, paginile 67-87). Declaraţia domnului Bădilescu este o mini-cronică a revoluţiei de la Timişoara, acoperind o mare parte din momentele importante ale acesteia. Redau cîteva crîmpeie din această declaraţie. Comentariile mele sînt inserate cu litere cursive, între paranteze drepte.

Căderea zidului Berlinului şi revoluţia din Cehoslovacia au avut darul să mă facă să sper că Marele Moment nu era departe nici pentru noi. De aceea ascultam toate posturile străine în limba română, urmăream emisiunile Televiziunii Iugoslave, purtam discuţii interminabile cu prietenii (…)

Dar să ne întoarcem la ziua de 16. Am fost prin preajma bisericii reformate de pe la orele 14. Ştii ce aş putea zice că am făcut atunci acolo? Scandal ca toată lumea şi un fel de prospectare. (…) În prima fază cîte un strigăt: vrem aia, vrem aia. Or starea aceasta era exact aceea care trebuia să ne fi stăpînit dacă voiam să „începem ceva”. În consecinţă, am făcut şi eu cît am putut ca lumea să „înnebunească”: înjuram în stînga, în dreapta, mai strigam cîte o lozincă, îi îndemnam pe cei din jur să-şi verse năduful. (…)

Eu zic că revoluţia nu a pornit de la biserica reformată, ci din Piaţa Maria! Cît timp s-a stat sub geamurile locuinţei pastorului se poate vorbi de o atitudine de solidaritate. (…) De pe atunci nu se mai stătea acolo pentru Tokes! Starea de spirit era deja alta. Înmugurise, ce mai, dăduse în pîrg gîndul că puteam lua, în fine, pe cineva de gît. (…)

Aşa cum am zis, de acolo am plecat „să luăm pe cineva de gît”. Nu am avut atîta minte încît să mergem împreună. S-au format 3 coloane, una a luat-o spre Platforma Buziaş [Calea Buziaşului, zonă cu multe întreprinderi], alta spre Catedrală, ultima spre Piaţa Kuttl. M-am nimerit în ultima dintre ele. Aveam să aflu mai tîrziu că grupul nostru a fost cel mai agresiv.

O să-ţi spun acum cîteva cuvinte despre un erou. (…) Din păcate nu-i ştiu numele, nu am idee unde lucrează, nu pot spune cine e. Îi cunosc doar prenumele. Am auzit că l-a strigat cineva Titi. E vorba de un tînăr de vreo 25 de ani, cu păr de culoare deschisă, îmbrăcat cu o geacă şi pantaloni negri şi care, deşi avea în braţe o fetiţă, era sufletul grupului nostru. Ăsta da erou, chiar dacă nu a fost împuşcat!. Întîmplarea a făcut să ne întîlnim şi pe 19 decembrie, în preajma Elbei. Era şi atunci cu fetiţa în braţe şi s-a comportat cu acelaşi curaj, ori nesăbuinţă, zi-i cum vrei.

Grupul nostru a fost cel mai activ, pe Bulevardul Tinereţii am spart toate vitrinele. Nu oameni ca Titi le-au spart – bunăoară la librăria Sadoveanu geamul a fost făcut ţăndări de un ins care l-a lovit pe sub braţ cu ceva dur, poate cu un revolver, dar atunci nu am dat faptului nici o importanţă -, dar oricum s-au desfăşurat lucrurile manevrele acelea au favorizat evenimentele din zilele următoare.

Din păcate, n-am fost în stare decît să spargem vitrinele acelea (…) după ce am ajuns la capătul bulevardului ne-am cam împrăştiat.

17 Decembrie (…) Am ieşit din casă pe la 10 dimineaţa. M-au scos valurile de vuiete ce veneau dinspre complexul studenţesc. M-am alăturat grupului şi, nu insist, traseul se cunoaşte. Flăcările ce-au cuprins maşinile pompierilor şi un birou al Consiliului Judeţean m-au extaziat. (…)

De acolo am apucat-o spre Catedrală. Pe trepte lume multă, mai toţi tineri, într-o stare de spirit excelentă. M-am oprit, am intrat printre ei; mă rog, lozinci, discuţii aprinse şi iar lozinci. M-am simţit extraordinar. Se contura tot mai ferm convingerea că sosise momentul, că prin ceea ce făceam îl pregăteam din toate punctele de vedere. Am fost acolo şi cînd au început să ardă cele două magazine din centru şi cînd au venit pompierii (…) şi tot acolo mă găseam şi cînd au început să se apropie, dinspre Operă, pe cele două laturi ale Centrului, grupele de militari cu armele în mîini care au deschis focul.

Nu m-am speriat la primele împuşcături. Am avut şi o reacţie pe care mi-o imput. Cînd, la o rafală, un tînăr a căzut şi a început să se vaite, eu, crezînd că adolescentul „juca” scena rănirii, l-am repezit cu „Hai, termină cu prostiile că n-ai haz deloc!” şi m-am îndreptat spre el să-l liniştesc. Dar cînd am văzut sînge… şi militarii se tot apropiau, şi rafalele se tot repetau, ce să fac, am strigat inconştient „salvarea!”. Spre surprinderea mea, minunea s-a întîmplat, a apărut într-adevăr o salvare (…) odată faza aceasta încheiată am început să mă gîndesc la pielea mea, la modul în care să scap de „căpuşele” ălora ce se tot apropiau. Dar cum s-o fi făcut din moment ce pe cele 2 poduri, cel de lîngă regionala CFR şi Mihai Viteazul, se găseau taburi, iar din spate împuşcăturile se apropiau tot mai mult? Şi nu am găsit altceva decît „salt înainte”, adică am sărit în Bega – noroc că era atît de cald -, ieşind pe lîngă Flora [restaurant pe malul Begăi].

(…) Îmi încolţise în minte un gînd teribil. Dacă ăştia trăgeau, însemna că se ajunsese la situaţia „care pe care”! Şi gîndul a tot „crescut”, uneori mă „pălea” luciditatea şi îmi dădeam seama că era un gînd nebun, dar revolta mă gîtuia. „Adică cum, ăştia trag în noi ca în şobolani?”. Păi după cît şi cum mă agitasem în zilele precedente, nu se putea să nu fiu pe vreo listă, aşa că soarta-mi era pecetluită. (…) Cum nu concep ca să mor prost, după miezul nopţii am ieşit din casă înarmat cu un cuţit de tăiat porcii!

La Continental se trăgea intens, am pornit-o de aceea înspre hotel. Să-ţi precizez locul în care m-am oprit: parcarea din spatele magazinului Bega. Acolo se găseau un tanc şi trei mitraliere. M-am apropiat (…) de trăgătorul plasat la cea mai mică distanţă de parc şi, stînd după o tufă, am aşteptat momentul potrivit pentru a-l lichida şi a-i lua arma. Dacă aş fi reuşit, i-aş fi împuşcat pe ceilalţi doi militari, pe orice soldat, pe orice tip cu ochii albaştrii (…)

Mitraliorii trăgeau înspre bulevard, deci eu mă aflam în spatele lor. Nu ştiu cît timp am aşteptat acolo. Ceea ce m-a determinat să cred că sosise momentul a fost ploaia. Ploaia aceea, ţi-aminteşti, care a venit ca un fel de izbăvire. Deci la un moment dat am început să mă apropii de el cu cuţitul pregătit (…) dar n-am apucat să mă folosesc de cuţit. Cînd eram la vreo 3 metri de el, am încremenit. M-a surprins un fulger. (…) Cînd a fulgerat s-a întors, poate văzîndu-mi umbra, poate din cauza vreunui zgomot produs de mine. Şi preţ de o clipită, de vreo cîteva secunde, nu ştiu, ne-am privit ochi în ochi. Ce-am citit eu pe chipul lui? Tinereţe, naivitate, uimire… Cu un salt aş fi fost pe el, dar n-am reuşit să-l fac. În acest timp ar fi putut şi el întoarce arma dar, desigur, nici pe chipul meu nu se sesizase ceva ce i-ar fi putut trezi ura. Şi-atunci, după acel „dialog vizual” nemaipomenit, m-am aruncat înapoi în tufă – cunoşti locul, e o denivelare de vreun metru jumătate – sperînd să scap deşi eram destul de convins că vreun glonţ… Nu a tras după mine. Nu ştiu de ce, dar n-a tras. Cu toate acestea mi-am continuat drumul tîrîndu-mă încă mult timp, pînă cînd m-am simţit în afara oricărui pericol. (…)

Ce-am făcut în nouăsprezece? (…) Umblam prin locuri în care „trebuia” să se întîmple ceva. Pe la prînz mă găseam în apropiere de Elba, în preajma podului dintre întreprindere şi piaţă. Noi era două, poate trei sute de inşi, în faţa halelor, înspre Elba. În faţă, podul şi întreprinderea. Ce mă adusese acolo? Zvonul că la Elba se declanşase greva. Păi o astfel de veste m-ar fi scos  din casă şi dacă s-ar fi anunţat că oraşul e împînzit de taburi.

Că era ceva adevăr la mijloc nu încăpea nici o îndoială din moment ce şi podul din dreptul Elbei şi cel din faţa Fabricii de ţigări erau blocate cu cîte 2 taburi şi 2 camioane. Noi eram de nu ştiu cît timp în „dialog” cu militarii; adică strigam lozinci, îi ocăram. Pe la orele 14, aşa cred, a apărut un IMS, din care au coborît doi ofiţeri. Nu aveau gradele pe umeri dar e sigur că erau ofiţeri. Tipii s-au îndreptat spre noi, Şi atunci, aşa, departe de a fi bănuit ce avea să se întîmple, a fost împuşcată o femeie. Unul dintre ofiţeri, arogant şi plin de sine, ni s-a adresat ca unor copii ce-au intrat într-o grădină cu căpşuni. Am răspuns mai mulţi, dar o femeie a păşit în faţă şi ne-a acoperit pe toţi strigînd: „Ce vrem? Vrem libertate!”. Vorbe la care ofiţerul a scos revolverul şi a tras trei cartuşe. Unul dintre ele a perforat o fereastră, acum nu se mai vede nimic, geamul a fost înlocuit; deci a tras ca într-o ţintă, cu sînge rece, chiar cu plăcere. Nu ştiam ce avea să urmeze. N-ar fi fost exclus să le fi ordonat şi taburilor să intre în acţiune, de aceea ne-am împrăştiat. Eram cu un amic, cu Lazăr Croitoru. Am apucat totuşi să vedem că pe femeie a luat-o o dacie, după care am fugit spre celălalt colţ al pieţei.

Dar spaima nu m-a ţinut mult timp departe de pod. De data asta eram însoţit de domnul Weinerth Erwin, cadru didactic la Şcoala generală nr. 23. Iar acolo, la pod, aveam să reîntîlnesc încă o cunoştiinţă; pe vechiul nostru amic Titi, de care ţi-am vorbit cu puţin timp în urmă. Era tot cu fetiţa. S-a comportat şi de data asta cu un curaj nebun. La un moment dat, probabil nemulţumit de ceea ce se petrecea acolo, a dat fetiţa unei femei, după care a ţîşnit spre pod. Decorul era oarecum altul decît cel de la prînz. De partea noastră, în stînga şi dreapta podului, se găseau şi acum cele două taburi, camioanele dispăruseră; tot acolo se mai găsea însă şi un tractor cu remorcă şi un jeep, dincolo de pod staţionînd o autoutilitară. Ţîşnind dintre noi, Titi a pus mîna pe o anvelopă de maşină – n-am văzut de unde a luat-o, habar n-am cum a dat de ea – i-a dat foc, apoi a sărit pe scaunul tractoristului, conducîndu-l, cu tot cu remorcă, pînă la anvelopa aceea în flăcări, în continuare fugind şi după autoutilitară şi aducînd-o şi pe aceasta peste flăcări după ce l-a dat la o parte pe şofer. Toate acestea le-a făcut incredibil de repede, aşa că aş putea spune că ne-am trezit cu utilajele acelea în flăcări de parcă am fi avut un dispozitiv cu două clişee şi acum se trecuse la al doilea dintre ele. Din această cauză nu am avut nici o reacţie nici noi, nici militarii din taburi, primele vorbe rostindu-se doar după ce flăcările au cuprins remorca şi autoutilitara şi tractorul. Cineva a zis: „De ce ai făcut asta, nenorocitule? Că tot noi ăştia, amărîţi…”. I-au răspuns mai mulţi, am intervenit şi eu: „Lasă omule, e bine aşa, că poate vedea astfel şi cretinul de la Bucureşti că ne-a ajuns cuţitul la os şi că nu mai avem de gînd să răbdăm nici o clipă!”.

Nu la mult timp după aceea, am fost nevoiţi să fugim din nou. A apărut o maşină a pompierilor şi, parcă încurajaţi, militarii din taburi au deschis foc. Am fugit mai mult în patru labe (…)

Maşina mea se găsea într-adevăr lîngă un tab. Nu ne-a împiedicat nimeni să urcăm în ea.

Cînd am ajuns la sensul giratoriu de pe 6 Martie, trebuind să cedez trecerea, m-am trezit la geam cu un bărbat de vreo 45 de ani. Un tip bine făcut, sigur pe el, calm, care mi-a spus că era colonel de securitate şi vroia să-l duc la Garnizoană. După ce a urcat, a adăugat: „Circulaţi fără să respectaţi semnele. Spuneţi de asemenea cum vreţi să vă plătesc, cu bonuri de benzină sau cu bani. Dar vă rog măriţi viteza”; „Trebuie să-l las mai întîi pe domnul profesor în Piaţa Bălcescu, vorbim după aceea”.

N-a făcut nici un comentariu, am ajuns în piaţă, domnul profesor a coborît, după care am apucat spre centru, eu fiind în acelaşi timp şi iritat şi curios pînă unde avea să meargă securistul cu tupeul. La primul cordon de militari, pe Săvineşti, am fost nevoit să opresc, pasagerul meu s-a legitimat, militarii s-au dat la o parte; aceeaşi manevră şi pe K. Marx, şi iată-ne la Garnizoană. Colonelul m-a rugat să-l aştept, el a intrat, eu am rămas în maşină – asta se întîmpla între orele 17 şi 18, reţin ora pentru că a trebuit să aprind farurile -, omul a revenit destul de repede, nu ştiu ce a făcut înăuntru, şi de acolo am luat-o spe gară pe Săvineşti, prin faţa primăriei, prin dreptul Electromotorului. Doar la gară mi-a mai vorbit, întrebîndu-mă dacă voiam bani ori benzină. Cum ţi-am mai spus, tipul fiind prea plin de sine, m-a făcut să mocnesc tot timpul. Aşa că de data aceasta i-am răspuns fără nici un menajament: „După felul cum am fost oprit, o discuţie pe această temă este inutilă. Nu am nevoie nici de banii nici de benzina dumitale!”. Tipul nu s-a formalizat deloc, a întors spatele şi a plecat. [acesta este întîmplarea ciudată pe care mi-am amintit-o cînd am auzit că CNSAS a deschis proces împotriva domnului Bădilescu pentru a-l declara colaborator al securităţii]

(…)

20 Decembrie (…) Am mers direct la AEM [Întreprinderea de Aparate Electrice de Măsurat], căutîndu-l pe Lazăr Croitoru (…) Salariaţi peste tot, nu se lucra, atmosferă… Ce mai, simţeam că atît trebuia, chibritul, şi explozia s-ar fi produs. Cineva m-a întrebat cam răstit: „Dar ce vreţi cu el?”. Între Electrotimiş şi AEM se circula în voie, prin preajmă nici un militar ori miliţian. I-am răspuns cu acelaşi ton, şi tot cu o întrebare: „Păi voi nu vedeţi că la Electrotimiş oamenii se pregătesc să iasă? Ce faceţi? Rămîneţi pe mai departe în curte?”. Şi pentru că alături era un grup de tineri, m-am legat de ei: „Şi voi, că voi aveţi alt sînge, ce faceţi? Ieşiţi ori nu?”. „Ieşim!”, mi-a întors-o oarecum ofuscat unul, „o să iasă toată lumea”.

Aşa a şi fost, peste vreo jumătate de oră coloana s-a format, cei de la IOR [Întreprinderea Optică Română] „au făcut jocurile” fără nici un complex, cînd au apărut în sensul giratoriu oamenii, au deschis porţile şi au ieşit cu toţii, eu mi-am intrat în rol, adică am pus mîna pe primul streag din preajmă şi am decupat stema cu dinţii – lăsasem maşina în parcare, de fapt nici nu m-am mai gîndit la ea – după care am intrat în şuvoi. Ştii cum s-a format coloana, cît de mare a fost, nu insist, o să-ţi spun că de cîte ori vedeam un steag trimiteam cîte un tînăr să mi-l aducă pentru a-i rupe stema, ajungînd astfel pînă la urmă să rup cu dinţii 86 de steme! (…)

Presupunînd că la Primărie se găseau forţe de represiune, am dat din coate pînă cînd am ajuns în primul rînd. Un ofiţer ori subofiţer, nu mai reţin, s-a desprins dintre militari încercînd să ne oprească: „Staţi, militarii sînt înarmaţi, am ordin să nu las să treacă nici o persoană!”. Au izbucnit strigăte, lozinci, fel de fel de răspunsuri, printre care şi al meu: „Aşa cum voi vă exercitaţi o datorie, aşa ne exercităm şi noi dreptul de a manifesta paşnic! E un drept democratic, constituţional, cred că ştii acest lucru”. O ştia, n-o ştia, treaba lui, fapt este că s-a întors la subordonaţi şi a dat comanda: „Arma jos şi daţi-vă la o parte!”. „Nu aşa”, am intervenit eu, „să intre în hol la cinema, că nu vrem ca mîine-poimîine să se spună că am agresat ostaşii care, aşa cum ziceţi, îşi fac datoria împuşcînd poporul!”.

Nu-ţi descriu entuziasmul declanşat cînd i-am văzut pe militari… în vitrină! Dar să trecem mai departe. După cîţiva paşi, la colţ, pe Săvineşti, alt şir de militari. Iar pe lîngă zidul Primăriei grăniceri, băieţi tineri, aproape copii. M-am apropiat, am încercat să intru în dialog cu ei: „măi băieţi, măi copii, ce faceţi voi aici? Sînt sigur că n-aţi mîncat de mult. Nemernicul vă ţine flămînzi cerîndu-vă să îndreptaţi armele înspre noi, aşa-i? Dar ce facem noi este pentru toată lumea. E şi pentru voi”. Şi unuia din ei i-am pus o sută de lei în bluzon, adăugîndu-i: „Luaţi-vă nişte biscuiţi, că pentru descreieratul de la Bucureşti nu merită să staţi flămînzi!”.

Gestul a dat roade, au procedat la fel şi alţi demonstranţi, grănicerii nu ne-au creat nici o problemă.

Văzînd taburile, mi-a trecut prin cap o idee… spune-i cum vrei, trăznaiă, genială, treaba ta, zicîndu-mi că ar fi fost extraordinar pentru moralul oamenilor să intrăm în Piaţa Operei pe un tab, cu un tab în frunte. Aşa că am urcat pe unul dintre ele începînd tratative în acest sens. Fac precizarea că taburile erau de la UM 01233 Buziaş, reţin numele celor cu care am vorbit: locotenentul majot Ardelean T., locotenent Craiu Daniel, plutonier Câţea Vasile, plutonier Ion Viorel, plutonier Moraru Vasile, plutonier Dumitru Ion, plutonier adjutant Martin M.

Cred că prima întrebare a fost asta: „Cîte cartuşe aveţi aici, băieţi?”. „Trei mii”. În regulă, aflaţi că noi sîntem 300000! Deci cred că cel mai bun lucru ar fi să veniţi cu noi în Piaţa Operei”. Nimerisem pe tabul lui Ardelean, care mi-a spus: „Aş veni, domnule, dar la mine nu merge stînga”. „Nu e nimic, trage dreapta şi spune-i colegului să vină el cu noi”. Omul s-a conformat, aşa am ajuns deci pe tabul condus de plutonierul adjutant Martin M. în Piaţa Operei. (…)

M-am repezit glonţ în operă după ce am eliberat taburile de tineri, aşa cum îi şi promisesem locotenentului major Ardelean. La intrarea de pe Mărăşeşti, poarta era închisă, în spatele ei doamna Zamfir, pe atunci directoarea teatrului. „Ce se întîmplă, domnule Bădilescu?”, a întrebat ea. Doamne, cum mai clocoteam. „O să vedeţi imediat – era 12 şi 7 minute, reţin ora pentru că ochii mi-au căzut pe ceas în timp ce aveam mîna pe poartă – şi dumneavoastră şi partidul dumneavoastră ce se întîmplă. Deschideţi uşa!”. Ea mi-a răspuns cu amabilitate, ba mi-a şi dat pe cineva care să mă conducă pînă sus. Persoanele pe care le-am văzut acolo au fost: Chiş Ioan, Fortuna Lorin, Iordache Claudiu. Deci eu am fost al patrulea.. A, mai era şi domnul Bledea care se ocupa de staţia de amplificare. (…)

După Fortuna a vorbit Chiş, apoi Iordache, eu fiind al patrulea. (…)

Un moment de spaimă am trăit atunci cînd nu mai ştiu cine ne-a făcut să ne gîndim la ai noştri. Ne-am privit livizi. Securitatea, pentru că nu era mare lucru să ne afle adresele, ne-ar fi putut ridica familiile (…) Am rugat pe cei de jos, dacă mă cunoştea cineva, să meargă la mine. Serviciul acesta mi l-a făcut un tînăr din Giarmata Vii, Sandu Dorel. S-a dus acasă cu un steag a cărui stemă o decupasem cu dinţii, l-a arătat alor mei, le-a spus că eu aveam să rămîn în continuare la Operă, pe ei sfătuindu-i în schimb să plece pe la prieteni (…)

Ştiţi ce am simţit la un moment dat? Nevoia de personalităţi. Oamenii nu urmează nişte inşi necunoscuţi. Or, din păcate pentru noi, cum pînă atunci nu ne ilustraserăm nici unul în politică, pentru cei de jos eram nişte iluştri anonimi. Hai să-ţi dezvălui o observaţie: nici unul dintre noi nu a dominat mulţimea! Oamenii strigau lozincile pe care le ştii, două-trei minute ne ascultau dar, dintr-un colţ ori altul, se lansa o nouă lozincă şi atunci tu, cel de la microfon, deşi ai fi vrut să spui altceva, strigai lozinca respectivă. Şi situaţia se repeta la alte două-trei minute. Mereu, mereu! Adică nici unul dintre noi nu a reuşit să domine oamenii din piaţă în aşa fel încît să spună tot ceea ce-şi propusese fără a fi fost întrerupt de cine ştie cîte ori.

De aceea am început să lansăm nume cu „rezonanţă”. Recunosc, şi nu sînt mîndru deloc, că am fost unul dintre cei ce am rostit pentru prima oară numele lui Iliescu, a lui [Florentin] Cârpan [conducătorul Comtim, mare combinat de creştere a porcilor din judeţul Timiş, falimentat după revoluţie]. Şi multă vreme am amăgit mulţimea spunînd că Dăscălescu [prim-ministrul comunist] avea să vină acolo. (…)

Primele informaţii despre echipa guvernamentală ni le-a adus Eustaţiu Cornel, în jurul orelor 16. Ne-a spus că Dăscălescu era la prefectură [pe atunci, clădirea comitetului judeţean PCR] şi că cei de acolo au încercat să intre în dialog cu el. (…)

Am plecat spre Consiliu însoţit de vreo 400 de tineri, care îşi luaseră în serios rolul de apărători ai vieţii mele. „Nu vă fie teamă”, îmi spuneau, „chiar dacă ar trage gloanţele ar trece întîi prin noi”. Ce mai, au fost formidabili, m-au condus pe mijlocul străzii pentru că, se explicau ei, dacă ar fi fost miliţieni ori securişti, să nu se apropie de mine nici unul. Şi aşa, încadrat de ei, am mers (…)

În fine, a venit un ofiţer: el m-a însoţit pe scări, m-a introdus în sală. Dacă nu cumva încurc situaţiile, în încăpere se aflau: Dăscălescu (…), [Vasile] Bolog [activist PCR timişorean, responsabil cu învăţămîntul], [Radu] Bălan [prim-secretarul PCR Timiş, inculpat apoi în procesul revoluţiei din Timişoara, osîndit în primă instanţă, mort înainte de finalizarea recursului], [Cornel] Pacoste [activist PCR, osîndit la 10 ani închisoare în procesul revoluţiei din Timişoara], [Ilie] Matei [activist PCR, fost prim-secretar de Timiş, osîndit la 15 ani închisoare în procesul revoluţiei din Timişoara], [Ion] Coman [activist CC al PCR, trimis să coordoneze reprimarea revoluţiei, osîndit la 15 ani închisoare în procesul revoluţiei din Timişoara], [Sofronie] Florea [activist PCR Timiş], Săbăilă Adela [revoluţionară], Savu Ioan [revoluţionar] şi poate şi alţii. (…)

Primului ministru m-am prezentat astfel: „Sînt Nicolae Bădilescu, scriitor din Timişoara. În acest moment reprezint pe cei peste 200000 de oameni care vă aşteaptă în Piaţa Operei de la orele 14”. Era încă ziuă, nu începuse să se întunece. „Nu vă fie teamă”, l-am asigurat în continuare, „vă garantăm securitatea şi pe traseu şi la Operă”. Tipul a reacţionat cu violenţă, cerîndu-mi să-mi retrag cuvintele. I-am răspuns fără nici un complex: „Nu e momentul să vă formalizaţi. Nici momentul, nici cazul. Faceţi cum doriţi, eu mi-am îndeplinit însărcinarea. V-am spus ceea ce trebuia să vă aduc la cunoştiinţă. Aici – şi am scos ciorna după platforma noastră – aveţi doleanţele noastre. Ale tuturor timişorenilor!”. (…)

Dăscălescu avea în faţă o hîrtie. Mi-am aruncat ochii pe ea, după care i-am spus: „Domnule ministru, îmi daui seama că cei de aici v-au impus aceleaşi condiţii. Cu toate acestea, insist să veniţi la Operă pentru a vă afirma public intenţia de a demisiona”.

Cum să-mi fi răspuns cu amabilitate? Dar celelalte propoziţii nici nu le-am luat în seamă, m-am legat doar de răspunsul prin care a vrut să mă expedieze: „Eu nu mai spun nimic, nu mai dau răspuns nici unei întrebări. Rămîne să ascultăm cuvîntul preşedintelui”. „Dar nu vreţi să înţelegeţi că pentru noi Ceauşescu nu mai există?” am izbucnit eu. „El este eventual preşedintele ori şeful dumneavoastră, nu al nostru. Şi aşa stînd lucrurile, alternativa de a vă anunţa public hotărîrea de a demisiona trebuie să o priviţi ca pe o propunere generoasă, pe care v-o oferă Timişoara!”.

Îţi dai seama cum a primit aceste cuvinte. Bolog mă urmărise de-a dreptul blocat. Cînd „nu mai putea”, apleca privirea. Dar cu toate că fierbea, n-a îndrăznit să facă nici un comentariu.

Înţelegînd că nu mai aveam ce face în Consiliu, i-am zis: „Domnule Dăscălescu, deoarece nu binevoiţi să veniţi la Operă, îmi iau libertatea de a transmite celor de acolo părerea mea despre primul ministru al ţării!” Şi cu asta am trîntit uşa şi am ieşit. (…)

Întors la Operă, am urcat împreună cu vreo 4 tineri. (…) M-au întîmpinat Fortuna, Iordache, Chiş… Le-am spus cum stăteau lucrurile, nu le-am ascuins faptul că situaţia era gravă, practic nu aveam nimic la mînă, bătălia abia începea şi dacă nu ne organizam cum trebuia…  Le-am strecurat apoi amănuntul că cei de la Judeţ nu uitaseră să-şi asigure eventuala protecţie a străinătăţii trimiţînd la Consulatul Sîrbesc o listă cu numele şi adresele lor, după care, că eram în formă, le-am spus că trebuia să avem în frunte un grup mai mare de oameni; eu am zis zece, pînă la urmă am ajuns la cifra treisprezece.. Ei bine, pentru că în legătură cu acest episod, petrecut înainte de discursul televizat al dictatorului, există mai multe variante, o să ţi-l relatez eu, pentru că sînt cel mai în măsură să-l fac. Cum ţi-am spus, eram în vervă, aşa că propunerile pentru birou le-am început eu. Şi am zis: „Tu Eustaţiu – ţi-l aminteşti, îmi făcuse o impresie bună – trebuie să fii preşedinte!”. Afară de Fortuna au ridicat mîna toţi. „Tu Fortuna, am continuat, să fii vicepreşedinte!”. Cel care s-a abţinut şi de data aceasta a fost Fortuna. Atunci m-am legat de el. „Păi ce-i asta, domnule? Dumneata nu ai votat nici prima, nici a doua oară. De ce?”. Acesta e momentul în care Fortuna a zis celebrele-i cuvinte: „Eu ori sînt preşedinte, ori nimic!”.

Cel care şi-a revenit primul am fost eu. Şi-atunci, cu un gest… „imperial”, însoţit de o expresie birjărească, am zis: „Bine domnule – acum ar urma cuvintele cu pricina – fii preşedinte!”.

Îţi dau acum lista celor 13 membri ai biroului: Fortuna Lorin, Eustaţiu Cornel, Bădilescu Nicolae, Iordache Claudiu, Munteanu Mihaela, Ciura Alexandru, Trăistaru Maria, Chiş Ioan, Oprea Beni, Jebeleanu Adriana – tînără care apăruse acolo pentru că iubitul ei fusese împuşcat! -, Săsăran Gruia, Milutin Luminiţa şi inginerul Haidău, de la Poştă. (…)

Revenit la Operă m-am dat peste cap, cu alţi cîţiva inşi, ca oamenii din piaţă să audă discursul dictatorului. Ce-a spus paranoicul ştii, reacţia timişorenilor se cunoaşte, de asemenea.

După transmisiune ne-am mobilizat din nou (…) Fiindcă intraserăm în contaqct cu cei de la judeţ, am considerat că trebuie să trimitem o delegaţie. Am anunţat hotărîrea la microfon. Dintre noi, cei de sus, am mers următorii: Iordache, Fortuna, Săsăran, Munteanu, eu… Şi poate or mai fi venit şi alţii, dar nu mi-i amintesc. (…)

De data asta nu m-am implicat însă deloc. E adevărat că eram obosit, dar atitudinea mi-a fost determinată de situaţia de la Judeţ: sala era aproape goală, la început nici nu am avut cu cine intra în dialog, primul ministru nu era de găsit (…)

21 decembrie (…)

I-am făcut o vizită unui foarte bun prieten, Ilica Adrian (…) Ilica locuieşte pe Tache Ionescu [pe atunci bulevardul Leontin Sălăjan, unde se afla clădirea cu sediul Miliţiei Judeţene şi al Securităţii, azi sediul Poliţiei şi al SRI]. (…) „Vreţi să rămîneţi la mine?” (…) „Nu… Vreau doar să văd ce se întîmplă la miliţie: cîte maşini vin, cîte pleacă, ce mişcări de efective au loc”. (…) Am stat la el pînă pe la două şi jumătate. (…)

E posibil ca sintagma lansată de mine să se „lipească” de ziua de joi pentru totdeauna. I-am zis „ziua comitetelor”. Nu cred că exagerez afirmînd că în 21 decembrie s-au constituit peste 30 de comitete. Formarea primului dintre ele mi se pare normală. Veniseră cei de la Judeţ, deci a fost cît se poate de firesc să alcătuim un nucleu cu reprezentanţi din ambele „balcoane”. Celelalte însă… Cum lipsea Fortuna, ba şi cînd era de faţă, inşii cărora li se părea că treburile nu mergeau cum s-ar fi cuvenit, săreau cu: „Domnilor, aşa nu se mai poate, trebuie să constituim un comitet cu responsabilităţi exacte pentru fiecare membru!”. Şi comitetul se forma, deci se putea întîmpla ca tu, coborît cu o treabă ori alta, uneori „însărcinat” de Comitet, la întoarcere să constaţi că exista un alt Comitet, în care nu figurai ca membru!

Sigur, „boala Comitetelor” pare inexplicabilă. Cred totuşi c există o explicaţie care rezistă la orice contraargumente. Noi, cei de ieri, eram obosiţi şi cu rezervele de ingeniozitate secătuite, cei ce apăreau erau în schimb plini de entuziasm, doreau să facă într-adevăr ceva. Uneori, e adevărat, era vorba mai mult de a vrea decît de a şti ce să facă. (…)

Deci joi, mai ales după mitingul de la Bucureşti, au apărut în foaier foarte mulţi timişoreni. Numai că gestul lor nu mai era dictat de curaj, ci de cu totul altceva. Să zicem de… „miros”. Riscul mai-mai că nu exista, în schimb perspectivele… Cred că înţelegi ce vreau să spun.

Dar să-ţi împărtăşesc nişte gînduri intime. Pentru mine sînt eroi toţi cei ce-au ieşit pe străzi începînd cu 16 Decembrie, dar respectul suprem îl am doar pentru două categorii dintre concitadinii noştri: pentru cei ce şi-au dezvelit piepturile în faţa armelor şi au îndemnat şi pe alţii să distrugă o lozincă ori să sară pe un tanc, şi pentru cei ce în 20 decembrie – nu în 21 ori 22! – au ieşit în balcoane şi şi-au spus numele şi adresa scandînd apoi lozinci anticeauşiste. Asta e, dragul meu, iar restul, vorba poetului, e tăcere. Sau, ca să nu-l cităm ci să-l parafrazăm, e „calcul”! (…)

În 22 au apărut în balcon fel de fel de oportunişti. După ce a căzut Ceauşescu, a urca în foaierul Operei nu însemna nimic. Adică însemna, dar în cu totul alt sens. Urcau cei care voiau să pună mîna pe cîte un „ciolan”. Cum ţi-am spus, au urcat atunci foarte mulţi oportunişti: fostul prim-secretar Bălan, Burlacu, Marton… şi alţii, foşti activişti, foşti securişti care, mimînd competenţa, făcîndu-ne să credem în „vigoarea” lor şi buna lor credinţă, s-au infiltrat şi s-au menţinut apoi mult timp în funcţii ce le-au permis să ne obstrucţioneze. (…)

Sigur că acum nu sînt mîndru pentru faptul că mă număr printre cei care au lansat numele lui Iliescu (…), dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume. La ora aceea nu am avut dizidenţi politici de valoare. Nu am avut „Havel”-ul nostru. Doina Cornea, Pleşu, Dinescu nu sînt adevăraţi politicieni. Or, spunînd acestea şi ţinînd seama de situaţia în care ne găseam, concluzia se impune de la sine: criza de personalităţi politice a dus la ratarea revoluţiei române! (…)

Bucureşti 21 decembrie înseamnă cam acelaşi lucru cu Timişoara 16 decembrie: revoltă în stradă. Dar despre ce a urmat în cele două mari oraşe nu se mai poate vorbi la fel. Mişcarea de mase din Timişoara (…) a fost receptată imediat de către primul comitet şi canalizată spre ceva constructiv, adică în balcoane ne-am urcat dintre cei de jos, ne-am nominalizat, am constituit FDR-ul, am întocmit o platformă program de luptă, în timp ce la Bucureşti… Îţi aminteşti primele cuvinte ale lui Iliescu? „Am fost adus aici direct de la editură!”. După cum ştim, doar Dan Iosif, dintre anonimii de „jos”, a fost cooptat în forul conducător al revoluţiei din Bucureşti. (…) Brucan, Iliescu, Mazilu, Militaru au urcat în „balcoanele” Bucureştiului nu detaşîndu-se dintre cei mulţi, ci penru că au fost aduşi acolo de alţii, ori pentru că cei de la porţi au luat poziţia de drepţi cînd i-au mai văzuit, cunoscîndu-i!

Declaraţia completă a lui Nicolae Bădilescu o puteţi găsi în cartea menţionată a domnului Titus Suciu, dar şi pe saitul răposatului – http://www.nicolaebadilescu.ro/, unde la rubrica „Poetul revoluţionar” – „Lumea bună a balconului” sînt scanate paginile respective din cartea lui Titus Suciu.

Mai citeşte:
A murit Nicolae Bădilescu
Masă rotundă despre revoluţie la sediul ALTAR, 16 decembrie 2006 (acolo i-am pus direct lui Claudiu Iordache întrebarea cine a lansat numele Iliescu la Timişoara, din balconul Operei; ce a răspuns vedeţi de la minutul 41:24 al acelei înregistrări)
– Înregistrările cuprinse în pagina Revoluţia din Timişoara în înregistrări audio-video

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.