Euroscepticismul – motiv pentru interceptări ale convorbirilor telefonice de către SRI. „Crearea de drept” de către ÎCCJ – metodă legitimă în lupta împotriva euroscepticilor. Cazul Gregorian Bivolaru

Una din principalele revendicări ale revoluţiei din decembrie 1989 a fost libertatea de exprimare. Izbînda revoluţiei a însemnat şi înscrierea acestei libertăţi în Constituţia României. Idealurile revoluţiei sînt consfiinţite explicit în Constituţie ca temei de organizare a statului român.

Înscrierea libertăţii de exprimare în Constituţie înseamnă obligaţia statului de a ocroti dreptul cetăţenilor de a-şi exprima părerile. În primul rînd părerile opuse cursului politic actual al ţării şi părerile nepopulare au nevoie de ocrotirea dreptului de exprimare, căci exprimarea părerilor conforme conducerii politice şi majorităţii publicului nu au în general nevoie de ocrotire. Chiar şi în cele mai crîncene dictaturi e voie să declari că eşti de acord cu conducerea statului.

Cazul conducătorului MISA Gregorian Bivolaru, la prima vedere n-are nimic de a face cu libertatea de exprimare. Profesorul yoga a fost osîndit pentru o infracțiune de drept comun – relații sexuale cu o minoră. În articolul „Ideologia Statului Maximal în acțiune: apărarea victimelor împotriva voinței victimelor” (linc), am discutat despre acest caz. Acum însă doresc să mă refer la o altă problemă scoasă la iveală de acest proces, care mi se pare mult mai gravă decît relația sexuală dintre Gregorian Bivolaru și Mădălina Dumitru: faptul că, pentru autoritățile române, afișarea unor opinii eurosceptice este temei pentru punerea sub urmărire a unor persoane. Este exact ceea ce s-a întîmplat în cazul Gregorian Bivolaru, a cărui telefoane au fost puse sub ascultare sub motivul oficial că în cadrul mișcării MISA se emit puncte de vedere eurosceptice și anti-NATO și sînt contestate persoane cu funcții înalte în stat, ceea ce ar pune în primejdie ordinea constituţională. Citez din rezoluţia emisă în 2004 de procurorul George Bălan de la Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel Bucureşti (Gabriel Andreescu – MISA. Radiografia unei represiuni, editura Polirom 2013, pag. 93):

organizarea în mod constant şi frecvent a unor conferinţe de către soţii Roşu, sub coordonarea lui Gregorian Bivolaru, nu a avut ca obiect promovarea practicilor yoga sau a altor metode de promovare a spiritualităţii, aşa cum prevede statutul MISA.

Toate aceste manifestări şi conferinţe, desfăşurate într-un cadru organizat, cu atragerea mass-media şi altor persoane care nu sînt membre sau adepţi MISA, au avut ca obiect propagarea constantă şi progresivă a unor curente de opinii anti-europene şi anti-NATO, punînd în discuţie şi mergînd pînă la a contesta persoane ce deţin funcţii importante în stat.

În acest context, nu se poate vorbi de o simplă exprimare a libertăţii instituite de art. 29 şi art. 30 din Constituţia României, în condiţiile în care, în esenţă, toate aceste manifestări au vizat crearea unui curent de opinie la nivelul unei părţi însemnate din populaţia României în sensul limitării relaţiilor internaţionale ale României, ordinea constituţională a acesteia şi, în fond, caracterul de stat democratic al acesteia.

Este de remarcat că nici înainte de autorizarea interceptărilor telefonice, nici ulterior, nu s-au găsit indicii că organizația MISA ar plănui folosirea violenței sau a altor mijloace nelegale pentru promovarea ideilor anti-europene sau anti-NATO. Simpla exprimare a unor asemenea idei, coroborată cu contestarea unor „persoane ce dețin funcții importante în stat” (la vremea aceea președinte era Ion Iliescu iar prim-ministru Adrian Năstase), au fost temeiuri îndestulătoare pentru a dispune interceptarea convorbirilor telefonice a lui Gregorian Bivolaru. Procurorii și angajații serviciilor secrete, plătiți din banii contribuabililor ca să apere dreptul cetățenilor la exprimarea liberă și pașnică a părerilor, acționează de fapt pentru îngrădirea acestui drept.

Ulterior, Bivolaru a fost trimis în judecată pentru cu totul alte probleme decît cele legate de opiniile antieuropene sau antiNATO, ceea ce mie îmi amintește de practica regimului comunist, care pretindea că nu are deținuți politici înscenînd acuzații de drept comun pentru persoanele incomode (vezi cazul Petre Mihai Băcanu). Ilie Picioruș, procurorul care a iscălit mandatul de interceptare a convorbirilor telefonice ale lui Gregorian Bivolaru, este cunoscut pentru implicarea sa, înainte de 1989, în ancheta împotriva dizidentului Gheorghe Ursu (linc), care și-a pierdut viața în arestul comunist.

Anume înregistrările convorbirilor telefonice au fost hotărîtoare pentru osîndirea lui Bivolaru, căci în condițiile în care atît inculpatul cît și „victima” Mădălina Dumitru au tăgăduit că ar fi întreținut relații sexuale, martorii acuzării (unii, cu identitate protejată, de parcă se judecau crimele de război din Iugoslavia) doar la modul general au vorbit despre obiceiul lui Bivolaru de a face sex cu cursantele MISA și despre zvonul că Mădălina Dumitru a fost printre femeile lui Bivolaru, dar n-a fost nici un martor care să-i fi văzut direct în asemenea ipostaze (ba chiar au fost martori care și-au schimbat depozițiile, cum ar fi mama Mădălinei Dumitru care inițial – în 2003 – depusese plîngere la poliție pentru că fiica ei a plecat de acasă, dar care în instanță, după cum precizează hotărîrea de condamnare a lui Bivolaru, „a retractat practic toate acuzaţiile aduse inculpatului, prezentîndu-se pe sine ca o victimă a organelor statului care “ne-au distrus nervii, au făcut ce au vrut din noi””), dovada principală pe care s-a bizuit instanța pentru a stabili că relația sexuală între Bivolaru și Dumitru a avut loc e reprezentată de înregistrările convorbirilor telefonice ale lui Bivolaru, făcute de SRI.

Respectivele interceptări telefonice fuseseră eliminate dintre mijloacele de probă de către instanța de fond (Tribunalul Sibiu), respectiv cea de apel (Curtea de Apel Alba Iulia), dar au fost acceptate la recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, după ce la dosar au fost depuse autorizațiile de interceptare a convorbirilor telefonice. Hotărîrea din recurs redă și motivațiile instanțelor inferioare. Citez de aici ce scrie despre interceptările telefonice.

Hotărîrea instanței de fond (Tribunalul Sibiu):

Cu privire la interceptările convorbirilor telefonice ale inculpatului tribunalul a constatat că autorizarea acestora s-a făcut anterior începerii urmăririi penale, astfel că acestea nu pot avea calitatea unor probe în cadrul procesului penal care să respecte exigenţele dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen. În acest sens Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 48 din 4 iunie 2007 dată în recurs în interesul legii a statuat că actele premergătoare îşi păstrează caracterul de investigaţii prealabile neputînd constitui probe. Mai mult decît atît, instanţa nu a avut posibilitatea practică de a verifica legalitatea obţinerii acestor înregistrări în condiţiile în care autorizaţiile de interceptare a acestora au fost clasificate ca fiind secrete de stat.

Hotărîrea instanței de apel (Curtea de Apel Alba Iulia):

Referitor la interceptările convorbirilor telefonice, redate în procesele verbale depuse la dosarul de urmărire penală, Curtea constată că în mod corect acestea au fost înlăturate de la aprecierea materialului probator, fiind vorba despre probe administrate nelegal.

Deşi legislaţia procesual penală în vigoare la acea dată acorda procurorului posibilitatea de a autoriza o atare imixtiune în viaţa privată a persoanelor, în condiţiile expuse, Curtea constată că aceste dispoziţii veneau în contradicţie cu garanţiile oferite de art. 8 CEDO, aspect statuat de altfel şi în jurisprudenţa instanţei europene. Mai mult, în cauză s-au evidenţiat o serie de nereguli şi din perspectiva dreptului intern, corect sesizate de prima instanţă.

În acest sens, chiar dacă nu îşi însuşeşte integral argumentaţia primei instanţe (nu era necesară începerea urmăririi penale în cauză, nici la acel moment, nici în prezent, pentru a se proceda la interceptări autorizate – decizia nr. 10/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), Curtea reţine că organele de urmărire penală nu au depus la dosar autorizaţiile de interceptare din 13 noiembrie 2002 şi 09 mai 2003 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (filele 543 şi următoarele vol. II urmărire penală), susţinînd că acestea sînt clasificate secret de stat. În atare condiţii, nu se poate proceda la verificarea legalităţii imixtiunii organelor de urmărire penală în viaţa privată a persoanelor ascultate, nu se poate stabili care au fost posturile telefonice interceptate, un semn de întrebare ridicîndu-l şi menţiunile de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul proceselor verbale depuse la dosar, cu ocazia transcrierilor fiind „încurcate”, de fiecare dată, posturile telefonice puse sub ascultare.

Pe de altă parte, este justă şi susţinerea părţii vătămate D.M., care a subliniat pasivitatea autorităţilor, în contextul în care din interceptări ar fi rezultat o eventuală exploatare sexuală a acesteia (negată de altfel de parte) încă de la data de 11 decembrie 2002, iar primele măsuri au fost luate abia la data de 26 martie 2004, cînd s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de inculpat (fila 74 vol. I dosar de urmărire penală). Este nejustificată o atare ignorare a unei situaţii de fapt, pretins cunoscute încă din cursul anului 2002, situaţie potenţial vătămătoare pentru dezvoltarea unei minore.

În aceeaşi ordine de idei, Curtea face referire la jurisprudenţa CEDO (cauza D. Popescu contra României), în care s-a statuat asupra compatibilităţii reglementărilor din dreptul intern de la acea dată în materia interceptării convorbirilor telefonice şi drepturile conferite de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concluzionîndu-se că autorizarea interceptărilor de către procuror (care nu îndeplineşte cerinţa de a fi independent faţă de puterea executivă – cauza Vasilescu contra României), în lipsa oricărui control anterior sau posterior al unui magistrat independent, nu corespunde exigenţelor Convenţiei şi nu este de natură să protejeze persoana vizată împotriva arbitrariului, astfel cum prevede art. 8 CEDO.

Pe cale de consecinţă, procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în maniera arătată nu pot constitui probe care să poată fi luate în considerare în cauză, şi mai mult, ele nu pot fundamenta o soluţie de condamnare, conform solicitării apelantului.

La Înalta Curte de Casație și Justiție hotărîrile anterioare au fost casate și apoi, același complet de judecată care a casat hotărîrile s-a autoinvestit cu rejudecarea cauzei în fond (metodă prin care, cum însăși instanța specifică, „a creat drept”; „crearea de drept” de către o instanță de judecată, un hobby pe cale de răspîndire printre magistrați, este ea însăși o problemă care ar merita analizată separat, fiindcă se încalcă separația puterilor în stat și art. 61 din Constituție care prevede că parlamentul „este unica autoritate legiuitoare a țării”; poate voi reveni asupra acestei probleme). Citez argumentarea:

La solicitarea Parchetului, în susţinerea motivelor de recurs formulate în cauză, Înalta Curte a încuviinţat emiterea unei adrese pentru a se declasifica şi înainta autorizaţiile de interceptare din 13 noiembrie 2002 şi din 9 mai 2003.

Aceste autorizaţii au fost depuse la dosar cu adresa din 16 februarie 2012 (fil.123-125 vol.1 ds.recurs). (…)

Prin decizia nr. 1131 din 12 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, casate decizia instanţei de apel şi sentinţa instanţei de fond, dispunîndu-se rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, conform art. 385 indice 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a avut în vedere incidenţa cazului de casare prev. de art. 385 indice 9 pct. 17 indice 2 C. proc. pen., dar şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, Înalta Curte a reţinut că, deşi cu privire la soluţiile de achitare dispuse în cazul inculpatului B.G., Parchetul a invocat doar cazul de casare prevăzut de art. 385 indice 9 pct. 18 C. proc. pen., motivele de recurs impun examinarea cauzei prin prisma cazului de casare reglementat de pct. 17 indice 2 a aceluiaşi articol.

Însuşindu-şi în totalitate considerentele deciziei de casare, Înalta Curte, ca instanţă de rejudecare, precizează faptul că, prealabil analizării criticilor cu care a fost investită, orice instanţă de recurs este obligată să procedeze la încadrarea acestora în cazurile de casare prev.de art. 385 indice 9 C. proc. pen., atît în situaţia în care recurentul a formulat critici, dar nu a indicat şi cazul de casare, cît şi în situaţia în care încadrarea făcută de acesta este greşită.

În speţă, prin motivele de recurs formulate, Parchetul a criticat starea de fapt reţinută de instanţele de fond şi apel, dar a invocat mai multe aspecte de nelegalitate, cenzurabile din perspectiva cazului de casare prev. de art. 385 indice 9 pct. 17 indice 2 C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 385 indice 9 pct. 17 indice 2 C. proc. pen., hotărîrile sînt supuse casării cînd sînt contrare legii sau cînd prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Înalta Curte a reţinut că în speţă, atât instanţa de fond, cît şi cea de prim control judiciar au înlăturat, în mod nejustificat, procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice, apreciind că aceste probe au fost administrate nelegal. Pe de o parte, prima instanţă a constatat că interceptările convorbirilor telefonice au fost realizate în faza actelor premergătoare şi ca urmare nu constituie probe în sensul art. 63 C. proc. pen., iar pe de altă parte instanţa de apel, deşi nu şi-a însuşit acest punct de vedere, le-a înlăturat din examinarea materialului probator pe motiv că autorizaţiile de interceptare emise în baza legii siguranţei naţionale sînt documente clasificate, avînd caracter de secret de stat, fără însă a face demersuri în vederea declasificării acestora.

Instanţa de rejudecare observă astfel că în faza recursului, ca urmare a solicitării Înaltei Curţi, Parchetul a procedat la declasificarea şi depunerea la dosar a autorizaţiilor în baza cărora s-au efectuat înregistrările convorbirilor telefonice, dispărînd acele motive care au determinat instanţele de fond şi apel să nu le ia în considerare, ca şi mijloace de probă în prezenta cauză.

În acelaşi timp, în considerentele deciziei de casare s-a mai reţinut că judecătorii fondului şi ai instanţei de control judiciar cu încălcarea principiilor fundamentale care guvernează desfăşurarea judecăţii, consacrate de art. 289 C. proc. pen., respectiv oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea, au valorificat o declaraţie notarială dată în Danemarca de martorul cu identitate protejată „M.V.”, cu consecinţa înlăturării depoziţiei din faza de urmărire penală. Procedînd în acest mod, s-au nesocotit şi dispoziţiile procesual penale care reglementează modalităţile speciale de ascultare a martorilor cu identitate protejată, printre altele instanţele fiind în imposibilitatea obiectivă de a verifica identitatea reală a persoanei care a dat declaraţia extrajudiciară, inclusiv motivele care au justificat retractarea depoziţiilor din faza de urmărire penală.

În fine, soluţia de casare cu reţinere spre rejudecare s-a impus din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia atunci cînd într-o cauză inculpatul a fost achitat în primă instanţă şi/sau în apel, iar prin motivele de recurs se tinde la o condamnare a acestuia, instanţa de recurs nu poate proceda la rejudecarea directă a cauzei, exclusiv pe baza probatoriului existent deja la dosar şi în temeiul căruia inculpatul a fost achitat, ci are obligaţia de a dispune măsuri pozitive pentru a clarifica aspectele cu caracter esenţialmente faptic invocate prin calea de atac şi pentru a le oferi inculpaţilor posibilitatea de a se apăra, respectînd astfel drepturile lor procesuale (a se vedea cauzele Spînu contra României, Mircea contra României, Dănilă contra României, jurisprudenţă reiterată apoi şi în cauzele Popa şi Tănăsescu contra României, iar mai recent Găitănaru contra României).

În acest context, instanţa de rejudecare observă că atunci cînd în cauză soluţia atacată cu recurs este una de achitare, jurisprudenţa Curţii Europene obligă practic Înalta Curte să readministreze în tot sau în parte probatoriul administrat de către instanţele inferioare, ceea ce echivalează fără îndoială cu încălcarea regulii înscrise în art. 385 indice 15 pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc. pen., potrivit căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă admite recursul, cînd este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată.

Într-o asemenea ipoteză, este evident că Înalta Curte nu va mai putea trimite cauza la instanţele inferioare, căci acestea au pronunţat soluţia de achitare tocmai în urma administrării probatoriului.

Rezultă aşadar că, deşi soluţia casării cu reţinere spre rejudecare de către instanţa de recurs are temei legal în art. 385 indice 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., acesta nu există în cazul în care instanţa de recurs este chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, jurisprudenţa CEDO obligînd Înalta Curte să ignore legea internă şi „să creeze drept”.

În acelaşi timp însă, nu se poate susţine că prin soluţia de casare cu reţinere spre rejudecare, instanţa de recurs s-a antepronunţat cu privire la o viitoare condamnare a inculpatului anterior achitat, căci o asemenea „judecată în doi timpi” este impusă practic de jurisprudenţa Curţii Europene ca fiind conformă dreptului la un proces echitabil.

Numai în urma readministrării şi a perceperii directe şi nemijlocite a întregului probatoriu al cauzei sau măcar a celui relevant, instanţa de recurs capătă dreptul de a reevalua chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului; cu alte cuvinte, această nouă procedură în faţa instanţei de recurs este prevăzută tocmai în favoarea inculpatului, care are astfel posibilitatea de a-şi prezenta cauza, neexistînd la momentul pronunţării soluţiei de casare o certitudine cu privire la soluţia pe care instanţa o va adopta pe fond după rejudecarea cauzei.

Această „creare de drept”, special pentru cazul Bivolaru, îmi alimentează bănuielile că s-a urmărit nu un proces corect ci osîndirea cu orice preț a inculpatului. Nimic din hotărîrile CEDO nu spune că ar fi o încălcare a dreptului la un proces corect trimiterea cauzei spre rejudecare la instanțele inferioare, cum cere art. 385 indice 15 lit. c ultimul alineat cod procedură penală (linc): „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă admite recursul, cînd este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărîre a fost casată”. Chiar dacă instanțele inferioare au apreciat deja probatoriul, la rejudecare nu ar mai fi fost aceeași judecători ci alții, despre care nu se poate spune că s-au antepronunțat, și care ar fi fost obligați să țină seama de îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție date prin decizia de casare cu trimitere, inclusiv de precizarea că nu pot neglija interceptările convorbirilor telefonice (Eu însumi am avut un caz – procesul cu șeful securității Timiș Traian Sima (linc), în care Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare la instanța inferioară, fără ca vreuna din părți să considere că prin asta li s-a încălcat drepturile). Problema era că dacă dosarul Bivolaru s-ar fi trimis spre rejudecare, s-ar fi lungit judecata și s-ar fi ajuns la prescripție. În România sînt multe cazuri de infractori care scapă prin prescripție, dar numai pentru Gregorian Bivolaru instanțele de judecată au „creat drept” pentru a evita un asemenea deznodămînt.

Dorința de a evita cu orice preț prescripția rezultă și din alte aspecte ale cauzei – de pildă renunțarea la comisia rogatorie care să-l audieze pe Gregorian Bivolaru în Suedia, după ce această probă fusese deja acceptată, dar s-a văzut că autoritățile suedeze se mișcă cam încet.

Investind Înalta Curte de Casație și Justiție, prin această „creare de drept”, cu rejudecarea cazului, completul de 3 judecători (Ionuț Matei, Cristina Rotaru, Ioana Bogdan) s-a și autoinvestit pentru această rejudecare. Admițînd „crearea de drept” prin rejudecarea cazului tot de către Înalta Curte de Casație și Justiție, se punea problema dacă nu ar fi trebuit un alt complet de 3 judecători de la ÎCCJ să rejudece cauza, nu cei care deja s-au antepronunțat casînd deciziile de achitare. Dacă Parlamentul României s-ar apuca să schimbe codul de procedură penală conform celor dispuse în acest caz de judecătorii ÎCCJ, legea respectivă ar putea fi atacată la Curtea Constituțională. Cînd însă judecătorii se apucă de capul lor să „creeze drept”, nici măcar posibilitatea de contestare la Curtea Constituțională nu există.

În continuare, hotărîrea de condamnare precizează (cu litere cursive între paranteze drepte sînt adăugirile mele):

În privinţa legalităţii înregistrărilor convorbirilor telefonice existente la dosar, Curtea reţine că în urma demersurilor efectuate de către instanţa de recurs, în această fază procesuală au fost ataşate toate cele trei autorizaţii în baza cărora au fost interceptate comunicaţiile inculpatului B. invocate în prezenta cauză, respectiv mandatele din 13 noiembrie 2002, din 11 februarie 2003 şi din 9 mai 2003 (fil.124,125 vol.1 şi fil.107 vol.5 ds.recs.).

Din examinarea acestor autorizaţii rezultă mai întâi că ele au fost emise de procuror în condiţiile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, anterior intrării în vigoare a modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 prin care s-a stabilit în mod expres competenţa exclusivă a instanţei de judecată de a autoriza interceptările convorbirilor telefonice solicitate în baza acestui Cod şi implicit în privinţa celor întemeiate pe Legea nr. 51/1991.

În al doilea rând, rezultă că mandatele au privit convorbirile purtate de inculpatul B.G. de la postul telefonic mobil pe care acesta îl utiliza în fapt, înregistrat formal pe numele V.L., membră M.I.S.A.

În al treilea rând, rezultă că în baza mandatului din 13 noiembrie 2002 s-a autorizat interceptarea comunicaţiilor inculpatului pe o durată de 3 luni (15 noiembrie 2002-14 februarie 2003), iar ulterior acest mandat a fost prelungit de două ori succesiv pe câte o durată de 3 luni, respectându-se astfel disp.art. 13 alin. (5) din Legea nr. 51/1991 (mandatul din 11 februarie 2003 pentru perioada 14 februarie 2003-13 mai 2003, respectiv mandatul din 9 mai 2003 pentru perioada 13 mai 2003-12 august 2003).

În al patrulea rând, Curtea constată că atât mandatul iniţial, cât şi prelungirile ulterioare au fost emise de persoanele menţionate în art. 13 alin. (3) şi (5) din Lege, respectiv de un procuror anume desemnat (mandatul iniţial) şi de către procurorul general (în fapt, prim-adjunctul acestuia, în cazul celor două prelungiri).

În legătură cu circumstanţele în care aceste mandate au fost emise, din actele aflate în dosarul de urmărire penală completate cu cele depuse în faza recursului, a rezultat că în anul 1999, în baza art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991 Serviciul Român de Informaţii a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni contra siguranţei statului (comunicarea de informaţii false prev.de art. 1681 C. pen.) de către numiţii R.P. şi R.C., membri ai M.I.S.A.

Dosarul a fost trimis spre competentă soluţionare la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti care, prin rezoluţia nr. 500/P/1999 din 30 octombrie 2000 a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de sus-numiţi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev.de art. 166 şi 168 ind. 1 C. pen. (fil.166 vol.5 ds.recs.).

Ulterior, prin rezoluţia nr. 2038/2002 din 14 iunie 2002 a procurorului şef adjunct al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă C.S.J. (fil.273 vol.5 ds.recs.) s-a infirmat rezoluţia menţionată anterior, dispunându-se reluarea cercetărilor atât pentru infracţiunile analizate (art. 166 şi art. 168 ind. 1 C. pen.), cât şi pentru altele (art. 201 şi 202 C. pen.).

Din conţinutul acestei noi rezoluţii a rezultat că sesizarea iniţială a S.R.I. din 1 februarie 1999 a privit faptul că numiţii R.C. şi R.P., sub coordonarea nemijlocită a numitului B.G. au desfăşurat în perioada 28 aprilie – 21 iulie 1997 activităţi care prin implicaţii şi consecinţe sunt de natură a leza siguranţa naţională a României.

S-a semnalat astfel de către S.R.I. faptul că soţii R., invocând pretextul “denunţării planurilor oculte ale francmasoneriei”, în calitate de “instructori” ai M.I.S.A. au pus în circulaţie cu prilejul unor simpozioane şi conferinţe ce au avut loc în mai multe localităţi documente false care, prin conţinutul şi amploarea pe care a luat-o difuzarea acestora în rândul opiniei publice, au creat o situaţie periculoasă pentru siguranţa naţională, iar prin implicaţiile produse au fost de natură a afecta relaţiile internaţionale ale României.

În susţinerea soluţiei de infirmare a rezoluţiei iniţiale se arată între altele că aceasta nu a făcut referiri la acţiunile întreprinse de soţii R. sub coordonarea lui B.G. de natură a crea în rândul populaţiei curente de opinii anti NATO şi antieuropene, care nu pot fi considerate doar o simplă exprimare a unor opinii în conformitate cu drepturile constituţionale, dată fiind consecvenţa acestora, caracterul organizat, repetabilitatea acţiunilor şi scopul urmărit, acela al creării unei opinii colective potrivnice statelor europene şi structurilor euro-atlantice.

Spre exemplificare, s-a menţionat manifestarea din perioada 12-13 martie 2002 din Bucureşti, la care au participat 4000 de persoane, unde sub pretextul împlinirii a 50 de ani de către B.G., au fost ridiculizate instituţii ale statului, precum Biserica, Învăţământul şi Sistemul de apărare, dar au avut loc şi momente aşa-zis artistice cu caracter profund obscene, relevant de practicarea în grup de către “adepţii artişti” a perversiunilor sexuale, la care a participat şi o fetiţă de 12 ani, în condiţiile în care în sală erau prezenţi mai mulţi copii adepţi ai M.I.S.A.

S-au mai făcut referiri şi la alte asemenea manifestări, care au constituit prilej de comitere şi a unor infracţiuni privind traficul şi consumul ilicit de droguri.

Toate aspectele menţionate au rezultat din documentele cu caracter strict secret ale S.R.I., la care rezoluţia face referiri exprese.

S-a concluzionat astfel că probatoriile administrate anterior nu au lămurit toate aspectele legate de activitatea infracţională a membrilor M.I.S.A., inclusiv a lui B.G., care este mult mai complexă decât cea avută în vedere iniţial, fiind vorba şi despre alte fapte cu caracter penal comise cu ocazia manifestărilor respective, pentru care nu s-au efectuat verificări.

Ulterior, prin rezoluţia nr. 500/P/1999 din 7 aprilie 2003 (fil.167 vol.5 ds.recs.) s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii R.P., R.C. şi B.G. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 166 şi 168 ind. 1 C. pen. (constatându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestora), a infracţiunilor prev. de art. 201 şi 202 C. pen. (constatându-se inexistenţa faptelor), faţă de B.G. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 288, 290 şi 291 C. pen. (constatându-se împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale), disjungându-se materialul pentru continuarea cercetărilor sub aspectul săvârşirii altor infracţiuni de către B.G. şi alţii (art. 214, 321, 325, 328, 329, 309 C. pen. şi evaziune fiscală).

În privinţa infracţiunilor contra siguranţei statului, s-a reţinut în esenţă că nu au rezultat elementele necesare infracţiunii prev. de art. 166 C. pen., exprimarea unor teze antiintegraţioniste în structurile europene sau NATO neputând fi considerate ca element de propagandă în favoarea statului totalitar. Totodată, chiar dacă nu toate informaţiile comunicate cu prilejul conferinţelor au fost reale, acestea nu pot fi considerate apte să pună în pericol interesele naţionale, siguranţa statului şi relaţiile internaţionale ale României.

În privinţa infracţiunilor prev. de art. 201 [perversiune sexuală săvîrșită în public sau care a produs scandal public] şi 202 C. pen. [acte cu caracter obscen săvîrșite asupra ori în prezența unui minor], cercetările efectuate nu au confirmat în totalitate faptele sesizate.

Ulterior, prin ordonanţa nr. 500/P/1999 din 12 februarie 2004 (fil.86 vol.1 dup) s-a dispus infirmarea parţială a acestei din urmă rezoluţii şi continuarea cercetărilor pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 166, 168 ind. 1 şi 202 C. pen., prin conexarea acestei părţi a cauzei la dosarul nr. 720/P/2003, dosar finalizat ulterior prin trimiterea în judecată a inculpatului B. pentru faptele ce fac obiectul prezentei cauze.

Din toată această succesiune de acte emise de procuror a rezultat că începând cu anul 1999, în cadrul activităţii de informaţii desfăşurate în condiţiile Legii nr. 51/1991 au existat date culese de organele abilitate în domeniul siguranţei naţionale privitoare la implicarea inculpatului B. în acţiuni de natură a leza siguranţa naţională a României.

Din această perspectivă, este mai puţin important dacă în concret acţiunile desfăşurate de inculpat au întrunit sau nu elementele constitutive ale unei infracţiuni contra siguranţei statului; ceea ce interesează este existenţa unor suspiciuni, bazate pe informaţiile obţinute în urma investigaţiilor efectuate de S.R.I., în sensul implicării inculpatului în activităţi de natură a leza siguranţa naţională.

Cu alte cuvinte, important este a se stabili dacă emiterea unor mandate de interceptare întemeiate pe Legea siguranţei naţionale a avut nu doar o bază legală, ci şi una factuală, care în realitate este concretizată tocmai în existenţa unor indicii care să conducă la implicarea inculpatului în acţiuni de natură a aduce atingere siguranţei naţionale.

Or, din cele expuse anterior, rezultă că asemenea suspiciuni au existat, iar pentru lămurirea acestora a fost necesară emiterea unor mandate de interceptare în condiţiile Legii nr. 51/1991.

Este astfel de observat că mandatele în discuţie în prezenta cauză au vizat perioada 15 noiembrie 2002-12 august 2003, adică cea consecutivă rezoluţiei nr. 2038 din 14 iunie 2002 prin care s-a dispus reluarea cercetărilor faţă de inculpat pentru mai multe infracţiuni, inclusiv cele contra siguranţei statului.

Cenzurând mandatele emise de procuror, Curtea nu este chemată să aprecieze asupra temeiniciei informaţiilor privitoare la implicarea inculpatului în activităţi contra siguranţei statului, ci trebuie să statueze dacă a existat aparenţa unor asemenea acţiuni desfăşurate de inculpat, ca şi cadru pentru emiterea unor mandate de interceptare emise în condiţiile Legii nr. 51/1991.

O altă problemă care se pune este valorificarea ca şi mijloace de probă a înregistrărilor obţinute în baza Legii nr. 51/1991 pentru probarea unor infracţiuni de drept comun, aşadar altele decât cele vizând siguranţa statului.

Potrivit art. 11 lit. d) din lege, informaţiile din domeniul siguranţei naţionale pot fi comunicate organelor de urmărire penală, când privesc “săvârşirea unei infracţiuni”.

Or, faţă de formularea legii, care nu distinge în funcţie de tipul de infracţiune, rezultă că, în măsura în care din activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale au rezultat date referitoare la săvârşirea unei infracţiuni de drept comun, acestea vor putea fi exploatate probatoriu de către organul de urmărire penală, căci altfel nu s-ar justifica sesizarea sa potrivit textului de lege menţionat anterior.

În fine, Curtea constată că părţile au invocat nelegalitatea acestor mijloace de probă în condiţiile în care au fost obţinute în baza Legii nr. 51/1991, solicitând înlăturarea lor.

În examinarea acestei solicitări, Curtea va avea în vedere că potrivit jurisprudenţei CEDO, dreptul la un proces echitabil nu reglementează admisibilitatea probelor ca atare, materie ce ţine în primul rând de dreptul intern.

Astfel, în cauza D. Popescu contra României (hotărârea din 26 aprilie 2007), Curtea a reţinut că “nu va putea exclude admisibilitatea unei probe administrate cu nerespectarea reglementărilor dreptului naţional. Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că în trecut a avut deja ocazia să declare că utilizarea unei înregistrări ilegale şi, pe deasupra, ca element unic de probă, nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de art. 6 parag.1 din Convenţie, chiar şi atunci când acest mijloc de probă a fost obţinut cu încălcarea cerinţelor Convenţiei, în special cu cele ale art. 8 din Convenţie”.

Prin urmare, chiar dacă a constatat că Legea nr. 51/1991 în temeiul căreia au fost interceptate şi înregistrate convorbirile telefonice ale reclamantului nu era susceptibilă de a-l proteja pe acesta împotriva arbitrariului autorităţilor, încălcându-se astfel art. 8 din CEDO, Curtea a considerat totuşi că utilizarea înregistrărilor în litigiu ca probă în procesul de convingere intimă a judecătorilor naţionali nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil şi nu a încălcat art. 6 parag.1 din Convenţie.

Curtea a observat astfel că reclamantul şi avocatul său au avut posibilitatea să consulte notele Parchetului ce conţineau transcrierile convorbirilor reclamantului depuse la dosarul de urmărire penală, că acesta nu a negat niciodată conţinutul înregistrărilor în litigiu şi nici nu le-a contestat autenticitatea şi că acestea nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor, fiind coroborate cu alte mijloace de probă; înregistrările în litigiu au contat la luarea deciziei judecătorilor naţionali de a-l condamna pe reclamant, fără însă ca ele să fi constituit elementul unic ce le-a creat convingerea intimă cu privire la vinovăţia acestuia.

Transpunând aceste considerente la situaţia din speţă, Înalta Curte constată în primul rând că părţile au avut deplin acces la dosarul cauzei, inclusiv la procesele-verbale întocmite de procuror prin care s-a redat conţinutul convorbirilor înregistrate; în plus, în faza recursului părţile au putut analiza în detaliu cele 3 mandate în baza cărora convorbirile au fost înregistrate, care au fost depuse la dosar de către Parchet la solicitarea Înaltei Curţi.

În al doilea rând, părţile au avut dreptul de a asculta înregistrările invocate şi de a le contesta conţinutul; împrejurarea că ele nu au înţeles să-şi exercite acest drept în condiţiile legii (adică până la finalizarea cercetării judecătoreşti în procedura de rejudecare) nu are relevanţă din perspectiva valorificării sub aspect probator a respectivelor înregistrări.

În plus, deşi inculpatul B. nu a putut fi chestionat cu privire la conţinutul convorbirilor înregistrate (în condiţiile în care el s-a sustras judecăţii şi nu a putut să fie audiat direct şi nemijlocit de către instanţele de fond, apel sau recurs), Curtea constată că partea vătămată D.M. a recunoscut în declaraţia dată în faţa instanţei de recurs că a purtat mai multe convorbiri cu diferite persoane, inclusiv cu inculpatul B., susţinând însă că acestea făceau parte dintr-un joc care avea drept scop dezvoltarea creativităţii. În cadrul acestui “joc”, partea vătămată a recunoscut că a purtat cu inculpatul B. şi discuţii pe teme sexuale, ceea ce înseamnă că măcar una dintre părţile implicate în dialogurile incriminatoare nu a contestat conţinutul acestora ori faptul că ele au avut loc în realitate, ci doar le-a dat o altă conotaţie.

Examinând conţinutul convorbirilor telefonice înregistrate, Curtea constată că dialogurile redate sunt coerente, nefiind vorba despre propoziţii sau fraze trunchiate, lipsa unor cuvinte sau introducerea acestora în respectivele dialoguri, astfel încât nu există o suspiciune rezonabilă cu privire la realitatea acestor înregistrări şi la conţinutul acestora.

În plus, însuşi procurorul anchetator a redat convorbirile înregistrate într-un proces-verbal, certificat pentru autenticitate de către procurorul-şef, fiind astfel îndeplinite condiţiile prev. de art. 913 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., după modificarea adusă prin Legea nr. 281/2003, chiar dacă înregistrările au fost efectuate anterior.

În privinţa persoanelor ale căror convorbiri telefonice au fost interceptate, acestea au fost inculpaţii B., F. M. şi partea vătămată D.M., fiind vorba însă despre convorbiri purtate între cei trei în urma unor apeluri telefonice iniţiate de inculpatul B. de la postul telefonic menţionat în mandatele de interceptare, sens în care menţiunile iniţiale cuprinse în procesele-verbale de redare au fost îndreptate în procedura iniţiată de procuror conform art. 194 şi 195 C. proc. pen. (a se vedea procesul-verbal din 15 iunie 2004, fil.543 vol.2 dup).

În fine, în al treilea rând Înalta Curte constată că aceste înregistrări nu constituie singurul mijloc de probă care dovedeşte vinovăţia inculpatului B., nu are o valoare dinainte stabilită, ci se coroborează şi cu alte mijloace de probă deja analizate sau care urmează să fie analizate, respectându-se astfel dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen.

Ceea ce e de reținut în urma cazului Gregorian Bivolaru: Orice cetățean român care a exprimat public idei eurosceptice, dacă prin asemenea exprimări a urmărit crearea unui curent de opinie în rîndul unei părți însemnate a populației României, se poate aștepta ca telefoanele să-i fie ascultate de SRI, pentru a i se găsi nod în papură ca să fie trimis în judecată (foarte posibil, fără legătură formală cu ideile politice exprimate), iar pentru a se ajunge la condamnare, instanțele vor fi dispuse chiar și să „creeze drept”, special pentru acel cetățean.

Motivarea completă a hotărîrii judecătorești din cazul Gregorian Bivolaru (decizia nr. 2107/2013 a ÎCCJ – secția penală) poate fi citită pe saitul exmisa.org (linc), al foștilor adepți ai MISA. Aduc mulțumiri administratorilor acelui sait pentru faptul că, publicînd integral hotărîrea judecătorească, m-au ajutat să înțeleg problemele din acest proces și să scriu acest articol.

Mai citește, cîteva articole eurosceptice de pe acest blog:
– Uniunea Europeană ustură la buzunar: De ce s-a scumpit evacuarea gunoiului în judeţul Timiş
– Uniunea Europeană ustură la buzunar: Trei milioane de şoferi ar putea fi siliţi să renunţe la maşini
– Uniunea Europeană ustură la buzunar: Gazul metan. În pregătire: centralele de apartament
– Poruncă “ecologistă” a Uniunii Europene: Români, produceţi cît mai multe deşeuri!
– Idei UE de azvîrlire a banilor pe fereastră: 1,8 miliarde euro necesare pentru desfiinţarea ghenelor de gunoi de la blocuri
– Uniunea Europeană ustură la buzunar: Ne aşteaptă o nouă scumpire a asigurărilor auto obligatorii
– Am primit bani nemunciți de la Uniunea Europeană
– Uniunea Europeană interzice libera concurență
– Traian Băsescu, dușman al suveranității naționale a României
– Înțelepciunea Uniunii Europene: Subvenții pentru tutun în paralel cu accize și campanii anti-fumat
– Zadarnicele proteste ale lăptarilor
– Primăria Timișoara îndeplinește planul cincinal european la spați verzi

Cu privire la procesul lui Gregorian Bivolaru, mai citește:
– Ideologia Statului Maximal în acțiune: apărarea victimelor împotriva voinței victimelor

• justiţie
• Statul Maximal