În 2009 am publicat pe acest blog traducerea unor fragmente din teza de doctorat a profesorului american Richard Andrew Hall – „Rescrierea istoriei revoluţiei. Triumful revizionismului securist în România de după Ceauşescu”. Respectiva teză de doctorat a fost susţinută în decembrie 1996 la Universitatea Indiana. Voi prezenta în perioada următoare noi fragmente din această teză de doctorat. În textul lucrării domnului Hall, fragmentele pe care le voi prezenta sînt anterioare celor deja traduse, care au fost numerotate 1-8, şi le voi numerota cu cifre romane. Cu litere cursive între paranteze drepte am introdus în text unele comentarii ale mele.
Pentru republicarea în altă parte a acestei teze este nevoie să cereţi aprobarea autorului, cu care se poate lua legătura la hallria@comcast.net
Fragmentele deja traduse din teza de doctorat a profesorului Hall:
– Începutul sfîrşitului: Timişoara 15-17 decembrie 1989
– O privire de ansamblu asupra revoltei din Timişoara
– „Ialta-Malta” şi teoria intervenţiei străine în revolta de la Timişoara – fragmentul prezentat acum
– Ceauşescu pleacă în Iran
– 18-19 decembrie. Evenimentele din Timişoara în absenţa lui Ceauşescu
– 20 decembrie 1989: Protestatarii cuceresc Timişoara
– Greşeala fatală a lui Ceauşescu: mitingul din 21 decembrie
– Cine a aruncat “petarda”?
– Rolul USLA în reprimarea din 21-22 decembrie 1989 la Bucureşti
– Ce l-a făcut pe Ceauşescu să fugă?
– Ceauşeştii în timpul fugii
– Concluzii
„Ialta-Malta” şi teoria intervenţiei străine în revolta de la Timişoara
La şedinţa de urgenţă a C.P.Ex. din după amiaza de 17 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a încercat să prezinte ştirile din Timişoara în contextul a ceea ce se întîmplase în alte părţi din estul Europei în acea toamnă:
Tot ce s-a întîmplat şi se întîmplă în Germania, în Cehoslovacia şi în Bulgaria acum şi în trecut în Polonia şi Ungaria, sînt lucruri organizate de Uniunea Sovietică cu sprijin american şi al occidentului. Trebuie să fie foarte clar acest lucru, ceea ce s-a întîmplat în ultimele trei ţări – R.D.Germană, Cehoslovacia şi Bulgaria – au fost lovituri de stat organizate şi cu sprijinul plevei societăţii, cu pleava societăţii cu ajutor străin. <Vezi stenograma şedinţei CPEx din 17 decembrie 1989 în Mircea Bunea, Praf în ochi. Procesul celor 24-1-2. (Bucureşti, Editura Scripta, 1994), pag. 34>
Ceauşescu dădea glas la ceea ce va fi cunoscută mai tîrziu ca „teoria Ialta-Malta”. În mod semnificativ, ideea că Uniunea Sovietică şi, cu diferite grade de complicitate, SUA şi Vestul, au jucat un rol de bază în evenimentele din decembrie 1989, e răspîndită în marea majoritate a relatărilor despre decembrie 1989 în România postceauşistă, indiferent de partea spectrului ideologic din care provin.
Teoria sugerează că după ce a fost vîndută întîi Uniunii Sovietice şi lui Stalin la Ialta, la începutul lui decembrie 1989, România a fost iar vîndută de preşedintele american George Bush lui Mihail Gorbaciov, în timpul întrevederii lor de la Malta. Rima convenabilă a celor două locuri de presupusă trădare a României a devenit o prescurtare a soartei României în mîinile ruşilor şi a altor vrăjmaşi tradiţionali (mai ales unguri şi evrei). Desigur, variante asemănătoare ale acestei teorii se regăsesc peste tot în Europa postcomunistă printre cei dezamăgiţi de calea şi caracterul schimbărilor de după 1989 din ţările lor. <Tina Rosenberg, The Haunted Land. Facing Europe’s Ghosts after Communism [Pămîntul bîntuit. Înfruntînd fantomele Europei după comunism] (New York: Random House, 1995), pag. 109-117, 235. Rosenberg sugerează popularitatea teoriei în Polonia şi mai ales în fosta Cehoslovacie>. Aceste variante diferite împărtăşesc credinţa că Mihail Gorbaciov şi KGB-ul sovietic au pus la cale brusca cădere a comunismului în 1989 în întreaga regiune. Urmaşii lor din Rusia au fost capabili să menţină controlul din culise în Estul Europei în era postcomunistă prin influenţă ascunsă şi cu ajutorul colaboratorilor din aceste ţări. „Ialta-Malta” a devenit incantaţia celor care au simţit cel mai puternic dezamăgirea în Estul Europei <Samuel P. Huntington, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century [Al treilea val. Democratizarea la sfîrşitul veacului 20] (Norman, OK: University of Oklahoma Press, 1993), pag. 255-256>.
Deşi aderenţi a teoriei „Ialta-Malta” pot fi găsiţi în fiecare ţară est-europeană – mai ales după „reîntoarcerea stîngii” cu ajutorul urnelor de vot – este puţină îndoială asupra faptului că teoria îşi găseşte cea mai largă şi convinsă audienţă – atît la nivel de mase cît şi de elite – în România <în contrast, Rosenberg sugerează clar că aceia care susţin teoria conspiraţionistă Ialta-Malta în alte părţi din Estul Europei sînt o minoritate distinctă în cercurile politice şi figuri marginale în era postcomunistă>. Aceasta se întîmplă deoarece, după cum am văzut, ideea că Uniunea Sovietică şi KGB-ul încercau să submineze conducerea regimului şi să încalce suveranitatea naţională nu a fost o lozincă ad-hoc în România anului 1989, precum a fost în Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria, unde liderii îmbătrîniţi sugerau asemenea argumente într-un efort „de ultimă tranşee” de a-şi salva poziţia. În România lui decembrie 1989 asemenea idei au avut un mult mai mare ecou – mai ales în interiorul regimului – deoarece ele au reprezentat doctrina ideologică a regimului de peste două decenii. Este caracterul antagonistic unic al relaţiilor dintre securitate şi KGB în perioada Ceauşescu (discutat în capitolul 4 [netradus]) şi animozitatea reală, puţin ascunsă, dintre Ceauşescu şi Gorbaciov, cea care a dat scenariului Ialta-Malta o credibilitate (totuşi falsă) în România care nu poate fi găsită altundeva în Estul Europei.
Analiştii din ţările apusene au caricaturizat frecvent viziunile foştilor securişti cu privire la perioada Ceauşescu pretinzînd că aceştia se raportează la ea în mod uniform favorabil şi nostalgic. De fapt, mulţi dintre ei critică acum deschis politicile greşite, comportamentul capricios şi conducerea aspră a lui Ceauşescu <vezi de pildă romanele şi articolele binecunoscutului fost ofiţer de contrainformaţii de rang înalt, Pavel Coruţ, şi comentariile fostului şef al Direcţiei I (afaceri interne), colonel Gheorghe Raţiu, într-un lung interviu în mai multe episoade în anii 1994 şi 1995 din săptămînalul ceauşist Europa>. Evident, o mare parte din asta e judecată post-factum. Răposatul Ceauşescu slujeşte ca ţap ispăşitor convenabil pentru tot ce a mers rău în timpul conducerii sale şi acuzîndu-l pe el aceştia se pot absolvi de vină pe ei. Totuşi, indiferent de felul cum îl văd acum pe Nicolae Ceauşescu, aproape fiecare fost ofiţer de securitate pune la îndoială spontaneitatea evenimentelor din Timişoara şi sugerează că catalizatorul mişcării a venit de dinafara graniţelor României. Aşadar, argumentează ei, chiar dacă Nicolae Ceauşescu a adus ţara într-o criză profundă, această „intervenţie străină” a transformat evenimentele din Timişoara într-o problemă de securitate naţională.
Este interesant să ne reamintim interpretarea pe care însuşi Nicolae Ceauşescu o făcea evenimentelor din Timişoara în cadrul unei dezlînate şi puţin coerente teleconferinţe din 20 decembrie 1989:
… toate aceste incidente grave de la Timişoara au fost organizate şi dirijate de cercuri revanşarde, revizioniste, de serviciile de spionaj străine, cu scopul clar de a provoca dezordine, de a destabiliza situaţia din România, de a acţiona în direcţia lichidării independenţei şi integrităţii teritoriale a României (…) Trebuie să se atragă atenţia tuturor, nu numai comuniştilor, dar tuturor, că campania deşănţată dezclanşată imediat de diferite cercuri, începînd cu Budapesta, demonstrează cu putere că…, inclusiv declaraţiile preşedintelui Statelor Unite, care a declarat că a discutat despre problemele României cu Gorbaciov la Malta… <Vezi transcrierea la Mircea Bunea, Praf în Ochi, pag. 47. Ceausescu continuă legînd invazia americană în Panama care avea loc în acel moment cu o ofensivă generală a superputerilor de a elimina suveranitatea statelor independente. Faptul că Ceauşescu face apel „nu numai la comunişti” sugerează încercarea sa de a specula un naţionalism românesc neideologic>.
În discuţiile lor despre evenimentele din decembrie, foştii securişti au dezvoltat afirmaţiile lui Ceauşescu despre „intervenţia străină”.
În februarie 1991, în timp ce era judecat pentru participarea sa la ordonarea reprimării demonstranţilor din decembrie 1989, fostul şef al securităţii, Iulian Vlad, a propus două principale grupe de suspecţi pentru revolta de la Timişoara <Vezi declaraţia lui Vlad în Mircea Bunea, “Da sau Ba?” Adevărul, 16 februarie 1991, în Bunea, Praf în Ochi, pag. 460-461>. El a descris primul grup ca cetăţeni români (majoritatea cărora ar fi probabil de etnie maghiară) care fugiseră în Ungaria, petrecuseră un timp în taberele de refugiaţi şi fuseseră trimişi înapoi în România cu misiunea de a se angaja în „acţiuni destabilizatoare”. Conform lui Vlad, numai bărbaţi în putere au fost trimişi înapoi. Al doilea grup de suspecţi erau mari grupuri de aşa numiţi „turişti sovietici”. Aceasta este descrierea lui Vlad despre acest al doilea grup:
La jumătatea lui decembrie au început să intre în ţară grupuri masive de turişti sovietici. Intrau fie venind direct din URSS, fie din Iugoslavia ori din Ungaria. Majoritatea erau bărbaţi şi – notă comună – se deplasau în coloane de autoturisme „Lada” parcă atunci scoase din fabrică. Aveau maşini noi. În noaptea de 16-17 decembrie ’89 o astfel de coloană a vrut să intre în Timişoara. O parte din maşini au fost determinate să ocolească oraşul, altele au scăpat şi au intrat<ibidem>.
Pavel Coruţ, fost ofiţer de contrainformaţii de rang înalt care a scris zeci de romane prin care încerca să reabiliteze fosta securitate a scris despre „infiltrarea în teritoriul românesc a grupurilor de comando sovietice (speţnaz) sub acoperirea de turişti. De remarcat că decembrie nu e o lună turistică şi totuşi numărul turiştilor sovietici a crescut cu mult”.
În 1994 moştenitorul instituţional al securităţii, Serviciul Român de Informaţii (SRI) a declarat într-un raport despre evenimentele din decembrie:
Pe lîngă strîngerea de informaţii, unii agenţi sovietici dintre noi au primit misiunea să facă propagandă pentru „schimbări”, chiar cu riscul de a fi prinşi. Acţiuni de incitare directă [a populaţiei] au fost iniţiate deasemeni de către „turiştii” sovietici, a căror număr a crescut în perioada precedentă şi a luat proporţii deosebite la sfîrşitul lui 1989.
Începînd cu data de 9 decembrie 1989, numărul „turiştilor” sovietici în autoturisme „particulare” a crescut vertiginos de la circa 80 la peste 1000 de maşini pe zi. Fenomenul prezenta unele caracteristici care, deşi sesizate la timpul respectiv, nu au generat concluzii şi măsuri corespunzătoare. Ocupanţii (cîte 2-3 într-o maşină), în majoritate bărbaţi cu constituţie atletică, în vîrstă de 25-40 ani. evitau în general locurile de cazare, dormind în autoturisme… Maşinile erau preponderent mărcile “LADA” şi “MOSKOVICI”, se deplasau în coloană, de multe ori remarcîndu-se că aveau numere consecutive şi stare tehnică asemănătoare (multe noi). Majoritatea erau „în tranzit spre Iugoslavia”…
Cert este că în timpul evenimentelor din Timişoara era un mare număr de „turişti” sovietici. În zilele de 15, 16 şi 17 decembrie 1989, celor deja existenţi li s-au adăugat cei care „se întorceau din Iugoslavia”, majopritatea cu autoturisme. <Vezi fragmente din raportul preliminar al SRI despre evenimentele din decembrie în “Dispozitivul informativ şi de diversiune sovietic a fost conectat la toate fazele evenimentelor (III)”, Curierul National, 11 iulie 1994, pag. 2a>.
Dar această teorie s-a extins mult pe lîngă cercurile foştilor securişti şi ale susţinătorilor lor din presa ceauşistă nostalgică. Preşedintele primei comisii senatoriale care a investigat evenimentele din decembrie, regizorul Sergiu Nicolaescu – o figură cheie a nou formatului Front al Salvării Naţionale în perioada 22-25 decembrie 1989 şi parlamentar al Frontului, care era partid de guvernămînt, după 1989, a descris unui ziarist catalizarea evenimentelor din decembrie 1989 după cum urmează:
Întîmplător, totul a început la Timişoara. Deci, putea să fie şi în altă parte, erau pregătite mai multe locuri. Se ştie bine că la Iaşi se pregătea ceva, se pregătea şi la Braşov, şi la Bucureşti. A fost clar un amestec străin… De pildă, intervenţia ruşilor în România. Cu un an înainte, în ’88 au venit cam treizeci şi ceva de mii de ruşi. Un an mai tîrziu, în ’89, numărul sovieticilor se dublează. Deci ajung la 67000 [de remarcat contrastul dintre afirmaţiile anterior citate din raportul preliminar al SRI, care vorbeşte despre o creştere de peste 10 ori a turiştilor sovietici, cu declaraţiile lui Sergiu Nicolaescu, unde este vorba doar despre o dublare]. Se ştiu cel puţin 1000 de autoturisme în care se aflau cîte 2-3 bărbaţi în vîrstă de 30-40 de ani, 45 de ani maximum. Este foarte interesant să observăm că, doar cu cîteva luni înainte, se dă o dispoziţie a Securităţii în care se cerea ca, pentru cei care sînt din ţările socialiste, la graniţă să nu se mai noteze numărul maşinii şi numele celor din ea <Sergiu Nicolaescu, interviu cu Ion Cristoiu, “Moartea lui Milea, momentul crucial al căderii,” Expres Magazin nr. 48 (8-15 December 1993), pag. 31>. [în lucrarea domnului Hall este tradus greşit că nu s-ar mai fi notat numărul celor din maşini; articolul citat arată că Nicolaescu s-a referit la numele pasagerilor]
Întrebat cine din Securitate a dat ordinul să nu se mai înregistreze această informaţie, Nicolaescu a insinuat că erau „cîrtiţe” sovietice care fuseseră plasate acolo cu „4, 5, 10 sau chiar cu 30 de ani înainte”<ibidem>.
Această teorie şi-a găsit loc şi în presa de opoziţie. Cornel Ivanciuc [fost informator plătit al securităţii, deconspirat în 2006 (linc), după ce dl. Hall îşi scrisese teza], care în 1995 a scris unul din cele mai influente articole de pînă atunci despre fosta securitate pentru săptămînalul „22” susţine că sovieticii şi-au atins scopurile în decembrie 1989 prin intermediul aşa-numiţilor „turişti-incursionişti” a căror activitate în timpul revoluţiei a fost identică cu cea a trupelor Speţnaz de cercetare-diversiune ale GRU (serviciile secrete ale armatei sovietice) <Cornel Ivanciuc, “Raporturile dintre Frontul Salvării Naţionale şi KGB” 22, nr. 21 (24-30 mai 1995), pag. 11>. Două luni după depoziţia în instanţă a generalului Iulian Vlad, Sorin Roşca Stănescu, unul din cei mai proeminenţi critici ai regimului Iliescu şi a KGB-ului, a prezentat un interviu în ziarul principal de opoziţie „România Liberă” cu un ofiţer KGB anonim care trăia în Paris şi care a susţinut un scenariu asemănător <Sorin Roşca Stănescu, “Iliescu apărat de K.G.B.?” România Liberă, 18 aprilie 1991, pag. 8>. Ofiţerul KGB a susţinut că a intrat în România în 14 decembrie ca parte a unui plan KGB de a deschide focul şi a crea confuzie. El ar fi fost în Timişoara în timpul evenimentelor, dar a sugerat că niciodată nu a primit ordinul anticipat de a deschide focul şi a părăsit ţara în 26 decembrie. Roşca Stănescu reaminteşte cititorilor “zvonurile insistente care au circulat referitoare la existenţa pe teritoriul românesc a 2000 de autoturisme „Lada” cu numere de înmatriculare sovietice şi cîte doi bărbaţi în fiecare maşină…” <Sorin Roşca Stănescu, “Iliescu apărat de K.G.B.?” România Liberă, 18 aprilie 1991, pag. 8. Roşca-Stănescu de fapt deja răspîndise această teorie. În iunie 1990, a scris: “…în armată, din ce în ce mai insistent se vorbeşte despre peste 4000 de autoturisme ‘LADA’ cu cîte doi oameni în maşină, care au călătorit pe diferite rute în zilele de dinaintea revoluţiei şi apoi au dispărut…” (Sorin Roşca Stănescu, “Se destramă conspiraţia tăcerii?”, România Liberă, 14 iunie 1990, pag. 2a). La acea vreme se poate susţine că Stănescu nu cunoştea versiunea Securităţii. E greu de spus acelaşi lucru despre comentariul său din aprilie 1991>. Stănescu încheie întrebîndu-şi cititorii: „Ce ştiau soţii Ceauşescu dar nu au putut să zică. De ce este generalul Vlad ţinut în acest joc de şah ambiguu?… Este Iliescu apărat de KGB?”
Intenţiile lui Stănescu sînt puse la întrebare de faptul că anume acest articol a fost citat pozitiv de foşti ofiţeri de securitate în scrierile lor. Colonelul Filip Teodorescu de la Directoratul de contraspionaj al securităţii, al doilea în grad ofiţer de securitate din Timişoara în perioada reprimării revoluţiei şi trimis la închisoare pentru rolul său în aceste evenimente, citează pe larg şi favorabil exact din acest articol a lui Stănescu într-o carte despre evenimentele din decembrie <Filip Teodorescu, Un Risc Asumat: Timişoara, decembrie 1989 (Editura Viitorul Românesc, Bucureşti 1992), pag. 93-94. Interesant, Teodorescu adaugă: “În plus, nu am nici un motiv să-l suspicionez pe ziaristul Sorin Roşca Stănescu că ar fi inventat o poveste pentru a veni în sprijinul celor acuzaţi, de justiţie sau de opinia publică, pentru consecinţele tragice ale evenimentelor din decembrie 1989”>. Pavel Coruţ deasemeni invocă interviul lui Sorin Roşca Stănescu în susţinerea argumentelor sale <Deşi Coruţ nu-l pomeneşte nominal pe Stănescu, cum face Teodorescu, referinţele sînt fără echivoc. Vezi Pavel Coruţ, Floarea de Argint (Editura Miracol, Bucureşti 1994), pag. 173; idem, Fulgerul Albastru (Editura Miracol, Bucureşti 1993), pag. 211>. Comentariile dubioase ale lui Roşca Stănescu fac relevantă problema fostei sale colaborări (cunoscută şi recunoscută) cu unitatea USLA din cadrul Securităţii <În aprilie 1992 s-au scurs documente (de presupus din surse apropiate puterii politice) către presă şi ambasadele străine care arătau că Stănescu a fost informator al unităţii securiste de elită USLA între 1975 şi 1985. Stănescu a recunoscut că acuzaţiile sînt adevărate. Deşi concediat de la România Liberă în iunie 1992, a fost angajat de alte ziare de opoziţie, s-a întors la România Liberă anul următor şi pînă la urmă a ajuns redactor şef al unui ziar de opoziţie editat de acelaşi trust care edita şi România Liberă. Figuri proeminente din opoziţie l-au apărat cu fermitate ca pe o victimă a regimului Iliescu şi, în ciuda trecutului său, scrierile sale au rămas neanalizate. Referitor la cazul Stănescu, vezi Sorin Roşca Stănescu – „Securea lui Măgureanu”, România Liberă 17 aprilie 1992, pag. 1,3 (articolul care îl atacă personal pe directorul SRI Virgil Măgureanu şi pare că ar fi provocat dezvăluirile despre dosarul lui Stănescu); Anton Uncu – „Opriţi-l pe Arturo Ui”, România Liberă 30 aprilie 1992, pag. 1,3; Roşca Stănescu – „Sînt H-15”, România Liberă 9 mai 1992, pag. 5; Roşca Stănescu, interviu cu Andreea Pora – „H-15 în slujba patriei”, revista „22” nr. 120 din 15-21 mai 1992, pag. 13; „Către SRI”, România Liberă 9 iunie 1992, pag. 1; „Goodbye Magureanu”, The Economist nr. 2212 (18 iunie 1992); Tinerama nr. 85 (10-17 iulie 1992), pag. 3>.
Relatările securităţii insinuează deasemeni că diplomaţii străini care au venit la Timişoara ostentativ pentru a „monitoriza situaţia” de aici şi posturile de radio străine precum radio Europa Liberă, Vocea Americii, BBC-ul, Deutche Welle care au transmis informaţii despre evenimentele din Timişoara, au contribuit direct şi intenţionat la răzmeriţă. De pildă, fostul adjunct al şefului securităţii Timiş, maior Radu Tinu, subliniază pretinsul rol dubios jucat de reprezentanţi ai ambasadelor britanică şi americană care au venit în Timişoara în 15 decembrie 1989 şi au transmis la Bucureşti că „totul e în ordine, l-am văzut”, referindu-se se pare la pastorul Laszlo Tokes<Angela Băcescu – „Din nou în calea năvălirilor barbare”, editura Zamolxis, Cluj Napoca 1994, pag. 72-74. Cartea este o culegere de articole şi interviuri apărute în săptămînalul ceauşist „Europa” între 1990 şi 1994>.
Elemente asemănătoare se strecoară şi în unele relatări de opoziţie. Ilie Stoian, ziarist la „Expres” şi apoi la „Tinerama”, se numără printre cei care au scris cel mai mult despre evenimentele din decembrie. Stoian argumentează pentru o interpretare „Ialta-Malta” a evenimentelor<Ilie Stoian, Decembrie ’89: Arta diversiunii. (Editura Colaj, Bucureşti 1993), pag. 7-10. Cartea e o colecţie de articole scrise pentru revista Expres între 1991 şi 1993>. Discutînd evenimentele de la Timişoara, el notează prezenţa ungurilor care filmează evenimentele din automobilele lor „Lada” şi expulzarea ruşilor în Iugoslavia de către securitate – insinuînd astfel că erau cumva implicaţi în răscoală<Ilie Stoian, Decembrie ’89: Arta diversiunii. (Editura Colaj, Bucureşti 1993), pag. 11>. Conform lui Stoian:
Revoluţia din decembrie a fost pregătită în avans. Pentru a face lucrurile mai clare, vă atragem atenţia asupra faptului că înaintea datei fixate de autorităţi pentru evacuarea pastorului Tokes din locuinţa parohială, aproape în fiecare seară Vocea Americii şi Europa Liberă au transmis comentarii lungi despre acest personaj. Mai mult, în interiorul ţării, diplomaţii străini au început să se agite<Ilie Stoian, Decembrie ’89: Arta diversiunii, pag. 11>.
În final, Stoian se întreabă:
Nu avea prezenţa diplomaţilor străini scopul de a verifica că „totul e în ordine”, cum s-a spus într-o conversaţie telefonică interceptată în 15 decembrie? Nu încercau ei cumva să facă mai mult decît să supravegheze şi să raporteze despre aceste evenimente superiorilor lor? Credem că răspunsul este da<Ilie Stoian, Decembrie ’89: Arta diversiunii, pag. 12>.
(va urma)
Comentariu propriu (Marius Mioc): Nu sînt de acord cu afirmaţia domnului Hall că „aproape fiecare fost ofiţer de securitate pune la îndoială spontaneitatea evenimentelor din Timişoara şi sugerează că catalizatorul mişcării a venit de dinafara graniţelor României”. Există şi destui securişti care au afirmat caracterul spontan al evenimentelor din Timişoara, dar presa a fost mai puţin interesată de asemenea declaraţii, care nu ajută la vînzarea ziarelor. Spre exemplu, vezi declaraţiile lui Radu Tinu: „La Timişoara a fost o revoltă populară spontană” (linc). Consider că avem de a face cu o distorsionare mediatică a poziţiilor foştilor securişti, presa popularizînd selectiv declaraţii ale foştilor securişti în favoarea teoriilor ceauşiste şi, pe de altă parte, foştii securişti care nu susţin teoriile ceauşiste legate de decembrie 1989 n-au motivaţie să se înghesuie să dea inteviuri în presă.
Referitor la fostul informator al securităţii Sorin Roşca Stănescu, amintesc concluzia Clubului Român de Presă din 2009 (fără legătură cu revoluţia din 1989) că „instituţiile de presă care colaborează cu Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac pentru prestaţii jurnalistice sau de management editorial riscă să compromită nu numai propriul prestigiu, ci şi credibilitatea profesiei”. Legat de obiceiul lui Sorin Roşca Stănescu de a născoci ştiri culese din propria-i burtă, vezi şi articolul „Securistul SRS inventează ştiri de la PE” (linc). Despre tratarea revoluţiei române în răposatul ziar „Ziua” condus de Sorin Roşca Stănescu, vezi serialul „Cazul Petre Olaru” prezentat pe acest blog (vezi pagina Analize despre revoluţia română).
Legat de Comisia Senatorială „Decembrie 1989” iniţiată de Sergiu Nicolaescu, reamintesc suspiciunile exprimate la adresa ei în perioada respectivă, suspiciuni care au culminat cu un boicotul unor revoluţionari timişoreni la adresa acestei comisii, problemă prezentată deja pe acest blog.
Mai citeşte:
– Sergiu Nicolaescu falsifică istoria Congresului 12 PCR, cu intervenţia lui Pîrvulescu
– Polemica cu Sergiu Nicolaescu, legată de raportul Comisiei Senatoriale “Decembrie 1989″ pe care o condusese
– Adresările Asociaţiei “17 Decembrie” către Comisia Senatorială “Decembrie 1989″ condusă de Valentin Gabrielescu
– Boicotarea Comisiei Senatoriale “Decembrie 1989″ de către Asociaţia “17 Decembrie”
– Emisiune TV despre revoluţia din 1989, cu Sergiu Nicolaescu nervos
– Vizita la Timişoara a unor membri ai Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” (1994)
– Revoluţia trădată
– Securistul Radu Tinu în 1999: „La Timişoara a fost o revoltă populară spontană”
– Richard Andrew Hall: Cazul Petre Olaru
– Introducere
– Ziarul “Ziua” dezvăluie cazul Petre Olaru
– Petre Olaru: cel mai căutat om din România postceauşistă
– Scepticism şi sarcasm în unele părţi faţă de dezvăluirile lui Olaru
– “Ziua” şi compania ripostează: Calvarul lui Olaru continuă
– O victorie a bunului simţ, ca urmare a competiţiei profesionale şi economice benefice din presă
– Dar basmul modern al României are rădăcini adînci
– Viaceslav Samoşchin: În 1989 Ceauşescu se adresase conducerii sovietice cu rugămintea de a creşte numărul turiştilor sovietici care vizitează România
– Psihoza turiştilor sovietici, similară cu cea despre terorişti răspîndită în decembrie 1989
– Dezvăluirile lui Vladimir Bukovski despre revoluţia română şi jurnalismul de tip Mediafax
– Mircea Druc: Cînd am venit la Bucureşti m-a şocat teama patologică faţă de ruşi
– Ruşii şi revoluţia română – două păreri opuse: Ion Raţiu şi Virgil Măgureanu
Blogul lui Marius Mioc 
Daca anul acesta va avea loc o revolutie, pare credeti ca va fi un efect prea pozitiv?