Un ziarist de 2 bani: Şerban Orescu de la „Ziua”

Actualizare 19 septembrie 2010: Înlocuire înregistrare video de pe saitul trilulilu.ro cu înregistrare video de pe youtube.

Ziarul „Ziua” din 23 octombrie 2008 publică articolul lui Şerban Orescu „Generalul Stănculescu nu trebuie condamnat!”, în care autorul îi ia apărarea fostului general Victor Atanasie Stănculescu, pe care ni-l înfăţişează ca pe un erou al revoluţiei.

Cîteva aberaţii din articolul lui Şerban Orescu merită comentate:
1.”Foştii securişti îşi vor freca mîinile: vor putea cere despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite!”. Complet ilogic. Hotărîrea judecătorească de condamnare a lui Stănculescu nu face nici o referire la vreun securist. Care sînt securiştii care ar cere despăgubiri nu se spune. Este vorba aici de manipularea prejudecăţilor antisecuriste ale publicului, aşa cum cu alte prilejuri se folosesc şi alte prejudecăţi: antimaghiare, antiruseşti, antiburgheze. Timpul va arăta că nu va apărea nici un securist care să obţină despăgubiri argumentîndu-şi cererea cu hotărîrea din procesul Chiţac-Stănculescu.

Presupun că Orescu s-a gîndit la securiştii care au fost inculpaţi în procesele revoluţiei. Aceştia sînt de 2 feluri: unii au fost condamnaţi, alţii au fost achitaţi. La cei condamnaţi, procesul respectiv nu se mai reia şi condamnarea rămîne cu efect de autoritate de lucru judecat. Situaţia lor juridică nu se schimbă absolut deloc în urma procesului Chiţac-Stănculescu, proces în care de altfel nici un securist n-a fost parte. În cazul securiştilor achitaţi, aceştia pot cere despăgubiri, şi poate au şi făcut-o (presa nu cercetează subiectul), dacă n-au cerut la timp poate a intervenit prescripţia. Oricum, temeiul unei cereri de despăgubiri în asemenea cazuri este hotărîrea judecătorească de achitare, cu autoritate de lucru judecat, nicidecum condamnarea lui Stănculescu.

2. „Generalului Victor Stănculescu îi revine meritul inestimabil de a-l fi „trădat” pe Ceauşescu; altminteri, aveam război civil şi intervenţie militară ruso-maghiară. Piciorul în ghips şi participarea generalului la execuţia odiosului dictator ne-au scutit de un dezastru naţional”. Privind retrospectiv şi văzînd că nu au fost găsiţi „teroriştii” care se pretindea că îl susţin pe Ceauşescu, omorîrea acestuia în procesul organizat de Stănculescu este mai degrabă un efort de a oferi mulţimii un ţap ispăşitor pentru a ascunde celelalte vinovăţii, decît un fapt revoluţionar. Şi cum adică „altminteri aveam război civil” şi „ne-a scutit de dezastru naţional”? Păi n-am avut război civil şi dezastru naţional prin moartea atîtor oameni în „lupta cu teroriştii”, apoi prin scăderea economică a României în anii de după revoluţie? Intervenţia militară ruso-maghiară e improbabilă în condiţiile în care chiar în decembrie 1989, la întrunirea de la Moscova a ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia, se adoptase o declaraţie care spunea: „Istoria a confirmat cît de important este, chiar şi în cea mai complexă situaţie internaţională (…) să fie respectate cu stricteţe principiile suveranităţii şi independenţei în relaţiile dintre state” (vezi „Scînteia” din 5 decembrie 1989). Nu cred în mitul capacităţii generalului Stănculescu de a-l salva pe Ceauşescu în 22 decembrie 1989. Eventualul ordin de reprimare în continuare a revoluţiei n-ar fi fost executat. În faţa sutelor de mii de oameni care ieşiseră în stradă în 22 decembrie 1989, nu numai în Bucureşti ci şi în alte oraşe, rezistenţa ceauşiştilor era imposibilă. Acoliţii regimului Ceauşescu erau paralizaţi de frică şi se gîndeau doar cum să manevreze pentru a-şi scăpa propria piele. Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major al Armatei în decembrie 1989, vorbea despre manifestanţii din Timişoara, din 20 decembrie 1989: „Mă convinsesem ca nici o forţă din lume nu-i putea opri să treacă în mod organizat spre centru” (Pavel Coruţ – „Să te naşti sub steaua noastră!”, Editura Gemenii, Bucureşti 1993, pag. 109). Păreri asemănătoare despre invincibilitatea mişcării populare avea şi adjunctul şefului securităţii Timiş, maiorul Tinu Radu, într-o emisiune televizată din 1996 prezentată deja pe acest blog. Fiindcă uneori se încarcă greu înregistrarea, mai jos am reîncărcat doar cele 2 minute relevante la acest subiect, pentru care dau şi transcrierea discuţiei în contradictoriu între securistul Tinu Radu şi Sergiu Nicolaescu, cunoscutul acolit a lui Ion Iliescu, care apără ideea (aparţinînd şi domnului Orescu) că pe 22 decembrie încă balanţa puterii era neclară (implicit, că acţiunea grupului CFSN din care făcea parte Ion Iliescu, Sergiu Nicolaescu şi Victor Stănculescu a salvat revoluţia).

3. „Generalul Stănculescu a fost ministru în unele guverne de după revoluţie, ar fi putut de zeci de ori părăsi definitiv ţara”, mai scrie Orescu. De ce ar fi părăsit ţara cînd era ministru, iar apoi om de afaceri important? Autorul uită că în 2000, după menţinerea condamnării la recurs, Stănculescu chiar a părăsit ţara ca să se eschiveze de la pedeapsă. Chiar şi „Ziua” scria despre asta, dar la modul diversionist (vezi „Generalul Stănculescu se ascunde în Libia”, în „Ziua” din 23 iunie 2000). Stănculescu s-a întors abia după recursul în anulare, cînd ştia că nu va mai fi arestat.

Nu este prima oară cînd Şerban Orescu scrie după ureche despre cazul celor doi generali. În 24 martie 2004, după ce se admisese recursul în anulare, a mai scris un articol pe acest subiect, tot în „Ziua”.

În acel articol dl. Orescu se întreba făţarnic şi manipulator: „De ce n-a fost executată pînă acum sentinţa pronunţată în iulie 1999, într-o vreme cînd preşedinte al României era dl. Emil Constantinescu – deşi ea era irevocabilă?”.

Sentinţa aia nu era irevocabilă, era doar de primă instanţă. Abia în 2000 s-a soluţionat recursul, abia atunci a devenit hotărîrea vremelnic irevocabilă (vremelnic fiindcă a urmat recursul în anulare), dar atunci Stănculescu o tulise din ţară.

Tot în acel articol din 2004, dl. Orescu a mai trîntit un neadevăr: „în decembrie 2004 se împlinesc 15 ani de la săvîrşirea infracţiunilor imputate celor doi generali, aşa încît justiţiei nu-i va rămîne decît să constate că faptele s-au prescris şi că procesul a încetat de drept”. Minciuna respectivă avea rostul ei în campania propagandistică „lăsaţi procesele revoluţiei că oricum după 15 ani faptele se prescriu”. Că Şerban Orescu şi ziarul „Ziua” au minţit atunci cînd, în 2004, scriau de prescripţia aplicabilă celor doi generali, o poate constata oricine acum, cînd generalii au fost arestaţi. Începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei.

Orescu a folosit procesul Chiţac-Stănculescu pentru a lovi propagandistic în Iliescu, dar nu l-a interesat realmente pedepsirea vinovaţilor de crimele din 1989 – atitudine caracteristică şi politicienilor anticomunişti de după 1989. Acum, în 2008, cînd liberalii simpatizaţi de „Ziua” se gîndesc la o posibilă alianţă cu PSD, Orescu găseşte înţelegere faţă de protestele lui Iliescu.

Personal, nu mă interesează folosirea în scopuri electorale a temei „adevăr şi dreptate” despre revoluţie. În toţi anii aceştia am scris articole despre revoluţie nu pentru a ajuta propagandistic anumiţi politicieni ci pentru a se realiza punctul III alineatul unu din revendicările revoluţionarilor timişoreni din decembrie 1989 (manifestul „A căzut tirania!”), care spunea: „Cerem cu fermitate să fie traşi la răspundere cei care au dat ordin să se tragă în popor”. Imediat după decembrie 1989 am observat că anume această parte a revendicărilor revoluţionare se doreşte eludată.

De urmărit pe aceeaşi temă:
– Înregistrare video din 22 decembrie 1989 de la Timişoara, unde la minutul 17:55 Radu Bălan, fostul prim-secretar PCR Timiş, spune că Stănculescu e cel care a dat ordin să se tragă
– Scurt istoric al procesului Chiţac-Stănculescu
– Procesul Chiţac-Stănculescu şi mercenariatul jurnalistic
– Istoria comisiei guvernamentale din 1990, care a propus trimiterea în judecată a generalilor Chiţac şi Stănculescu
– O problemă rămasă de lămurit: teroriştii de după 22 decembrie
– Emisiune la TV Europa Nova Timişoara din iulie 1999 despre procesul Chiţac-Stănculescu

Transcriere emisiune (de la secunda 25):
Tinu Radu: Eu am trăit evenimentele de acolo [de la Timişoara – nota mea] şi vă spun cu mîna pe inimă: din data de 18 decembrie, în ţara românească nu mai trebuia să moară un singur om. Nu mai trebuia să moară nimeni. N-a mai fost cazul. Din data de 18 absolut nu mai trebuia să moară nimeni.
Marius Mioc: Nici pe 17 nu trebuia să moară.
Sergiu Nicolaescu: Cum puteţi spune treaba asta?
Tinu Radu: Vă spun foarte sincer, Ceauşescu nu mai putea să facă absolut nimic. Ieşiseră muncitorii, era toată Timişoara.
Sergiu Nicolaescu: La Timişoara, dar la mitingul de pe 21 dacă se termina cu condamnarea Timişorii? Nu, eu vă întreb, dacă mitingul de la Bucureşti pe 21 se termina cu condamnarea Timişorii, ce se întîmpla? Dumneavoastră ştiţi că la Timişoara era un plan să fie atacată opera?
Tinu Radu: Domnule senator, dar eu am fost acolo. Eu am fost şi la operă.
Sergiu Nicolaescu: Eu n-am fost, dar ştiu. Eu n-am fost acolo dar le ştiu foarte bine, şi cu documente, nu poveşti. Deci, în condiţiile acestea, cînd Ceauşescu s-a întors pe 20, şi cînd el a obţinut în 22 dimineaţa, domnule Tinu, aprobarea C.P.Ex.-ului „luptăm pînă la urmă, pînă la capăt”…
Tinu Radu: Şi cine a mai luptat, domnule senator?
Sergiu Nicolaescu: A, e adevărat că nu l-a mai urmat nici armata nici securitatea.
Tinu Radu: Domnu senator, la Arad era populaţia în stradă, la Sibiu, la Cluj.
Sergiu Nicolaescu: Dacă condamna Timişoara, ce se întîmpla?
Tinu Radu: Era imposibil.

• jurnalistica din România
• revoluţia română din 1989