Cum s-a aflat în lume despre evenimentele din Timişoara

După izbucnirea revoluţiei preocuparea regimului comunist a fost să nu se afle despre aceasta. Preocuparea celor care doreau căderea regimului comunist a fost să se spargă blocada informaţională comunistă şi vestea despre evenimentele din Timişoara să ajungă cunoscută în restul ţării şi al lumii.

Unul dintre cei care, începînd cu 17 decembrie 1989, a dat telefoane în diferite oraşe din ţară anunţîndu-şi cunoscuţii despre ce se întîmplase la Timişoara a fost George Ardelean. Am prezentat o astfel de convorbire a sa pe acest blog. Omul mi-a spus că a dat mai multe astfel de telefoane, nu le are pe toate înregistrate.

Şi în discursurile ţinute în Piaţa Operei apare ideea nevoii de a ţine legătura telefonic cu ţara pentru a o informa cu privire la revoluţia din Timişoara, vezi de pildă înregistrarea din 21 decembrie „Oltenii sînt cu noi” în care Fortuna îi cere directorului de la Poştă şi Telecomunicaţii să lase libere comunicaţiile, sau altă înregistrare „Proclamaţia FDR” în care iar telefoniştii sînt îndemnaţi să transmită în restul ţării revendicările revoluţionare. Pe 21 decembrie s-a anunţat la Timişoara că telefoanele cu restul ţării funcţionează, deci lucrătorii de la telefoane sprijineau astfel revoluţia. Separat de reţeaua telefonică naţională, FDR-ul timişorean a folosit şi reţeaua telefonică independentă a CFR-ului pentru a transmite informaţii de la Timişoara, sprijin în acest sens oferindu-l domnul Alexandru Ciura care lucra la regionala CFR.

Un rol în informarea Vestului despre cele întîmplate la Timişoara l-a avut şi William Totok, emigrant în Germania născut în Banat. Iată ce relatează el despre cum a aflat şi a transmis mai departe vestea despre cele întîmplate la Timişoara, polemizînd şi cu acuzaţiile ulterioare de dezinformare care i-au fost aduse:

Într-un alt text intitulat „Cu oarece blasfemie, despre Revoluţia Română” postat tot pe internet – de data aceasta de către un anonim – se reiau alte interpretări naţional-conspiraţioniste (…) Iată şi un alt pasaj din acest text care frizează absurdul:

„Şi aşa a fost găsit papagalul de William Totok, care a preluat pe nemestecate gogoriţa celor 60000 de morţi, şi a propagat-o prin Europa Liberă! Cum de nu l-a întrebat nimeni pe William Totok de la cine a aflat această pretinsă informaţie? Cum de nu l-a întrebat nimeni pe William Totok cum de brusc a putut vorbi la telefon cu Europa Liberă, tocmai în acele zile de stare de necesitate?” (…) BBC, Vocea Americii, Deutsche Welle, Radio France Internationale (ultima cu oarece precauţie), toate au retransmis «ştirea» cu privire la cei 60000 de morţi, fără să mai aştepte confirmarea dintr-o a doua sau a treia sursă, pentru că nu exista decît o singură sursă: William Totok, pe care nimeni nu l-a întrebat de unde ştie ceea ce pretindea că ştie, iar Europa Liberă a preluat «ştirea» cu mare bucurie!”

Pentru autorul acestui articol postat anonim pe internet toate acestea sînt dovezi că Revoluţia a fost provocată de elemente care aparţin unor “servicii străine“.

Fără a mai insista asupra conţinutului, reproducem aici un articol apărut (…) sub titlul „O precizare necesară“ în revista „22“, nr. 51, 29.12.1993-04.01. 1994 şi-n volumul Aprecieri neretuşate, Eseuri, articole şi interviuri. 1987-1994, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1995, pp. 64-69.

O precizare necesară
William Totok

(…) La 20 decembrie 1992 am ascultat cu stupoare în cadrul emisiunii Europei Libere, „Faţă-n faţă”, realizată de către d-l Emil Hurezeanu, tezele aberante ale lui Radu Portocală, autorul unei controversate cărţi despre evenimentele din decembrie 1989, intitulată „Autopsia unei lovituri de stat” („Autopsie du Coup d’état Roumain. Au pays du mensonge triomphant”, Calmann-Lévy 1990). Numeroşi ziarişti din Occident – dar şi din ţară (în această categorie intră şi jurnaliştii binecunoscuţi ai publicaţiilor neonaţionaliste, ca de pildă, „România Mare”, „Europa” sau „Renaşterea Bănăţeană”) – au vehiculat teza „loviturii de stat” bazîndu-se pe surse neverificate şi nedovedite. Asta, în cel mai bun caz, pentru a produce materiale senzaţionale. Alteori aceşti autori, printre care şi Radu Portocală cu a sa carte, pornesc de la prezumţia că fosta securitate ar fi fost autorul real al răsturnării regimului ceauşist. Teze asemănătoare susţine şi Antonia Rados în volumul „Die Verschwörung der Securitate. Rumäniens verratene Revolution” („Conspiraţia securităţii. Revoluţia română trădată”; Hoffmann und Campe, Hamburg 1990). Dacă Antonia Rados măcar a încercat să verifice direct unele date vehiculate de către presa occidentală, date legate de numărul morţilor de la Timişoara, Radu Portocală, de pildă, a omis din motive necunoscute să consulte pe cei care au avut în acele momente dramatice ocazia să menţină legătura cu diverse persoane din Timişoara. Astfel, d-l Portocală continuă să citeze ziarul „Liberation” care mi-ar fi cerut dezvăluirea surselor de la Timişoara, surse ce au relatat după izbucnirea revoltei despre numărul victimelor şi despre acţiunile de represiune. Ziarul „Liberation”, am mai spus-o şi cu alte ocazii, nu m-a intervievat niciodată. E adevărat, că am refuzat, din motive lesne de înţeles, să dezvălui, în momentul acela, numele informanţilor mei. Chiar şi-n interviul transmis în direct de către canalul 2 al televiziunii germane (ZDF), am refuzat categoric să dau numele vreunui informant, asta în ciuda insistenţelor crainicului şi-n ciuda faptului că-n prealabil am stabilit că nu mă va întreba în cadrul emisiunii nimic despre identitatea persoanelor de referinţă.

În schimb, informaţiile pe care le-am primit telefonic de la Timişoara începînd cu data de 17 decembrie 1989 au fost înregistrate pe bandă şi pot fi consultate şi astăzi! Inclusiv interlocutorii de atunci. Indirect, Radu Portocală acuză postul de radio „Europa liberă” că ar fi contribuit la inducerea în eroare a opiniei publice prin vehicularea numărului imens de morţi. Trebuie precizat, că informaţia pe care am primit-o în noaptea de 17 spre 18 decembrie de la d-l Dan Avramescu se sprijinea pe cele văzute şi trăite de acesta. Ceilalţi interlocutori, Doina Paşca-Harsany (de la care am primit relatări absolut veridice şi înainte de aceste evenimente), Zeno Alexandrescu sau Emmerich Lessel, au confirmat întîmplările de atunci. Sub impresia tragicelor evenimente, d-l Avramescu a indicat 300 sau 400 de morţi. Această cifră nu a fost dată publicităţii de către „Europa liberă”. În schimb, a fost difuzată de mai multe agenţii de presă şi o sumedenie de posturi de radio şi televiziune din occident. Am adăugat atunci în mai toate interviurile şi luările de poziţie că este vorba de o informaţie directă de la un martor ocular, şi aş vrea ca acesta să nu aibă dreptate în ceea ce priveşte numărul victimelor (Repet, casetele înregistrate cu aceste interviuri, inclusiv cu relatările „Europei libere” pot fi consultate şi astăzi). Pentru a contracara tezele jurnalistice îndoielenice care au dominat dezbaterea publică a anului 1990 am hotărît să dau publicităţii relatările mele din decembrie 1989. Revista ieşeană „Convorbiri literare” nr. 29/ septembrie 1990 a publicat toate procesele verbale ale convorbirilor mele telefonice după izbucnirea revoltei de la Timişoara, indicînd şi numele surselor care pînă la acea dată, bineînţeles, n-au fost cunoscute public.

• cărţi
• revoluţia română din 1989