Ion Cristoiu, vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei

În continuarea analizei rolului pe care Ion Cristoiu l-a jucat în felul cum opinia publică înţelege revoluţia din 1989, analiză pe care am făcut-o în cartea „Falsificatorii istoriei” din 1994, reproduc articolul „Ion Cristoiu, vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei”. Cu unele scurtări, acest articol a apărut prima oară în „Almanahul Banatului” 1994. La acea vreme activam în cadrul asociaţiei „17 Decembrie” a răniţilor şi familiilor îndoliate din revoluţie, unde înfiinţasem „Comisia pentru Adevăr şi Dreptate”. Ca majoritatea textelor din cartea „Falsificatorii istoriei”, şi acest text l-am prezentat în numele respectivei asociaţii.

„Ne aflăm oare, începînd din decembrie 1989, în faţa unei manipulări grosolane aparţinînd unui scenariu care vizează însăşi fiinţa noastră naţională? (…) Să fie oare acest scenariu urmarea înţelegerilor secrete de la Malta?” (Ion Cristoiu – „Ce se ascunde dincolo de evenimentele din 13,14,15 iunie?” în „Zig-Zag” nr. 15/1990).

Ideea că revoluţiile din decembrie 1989 se datorează, pur şi simplu, voinţei popoarelor respective (fenomen similar celui din 1848) este, pentru domnul Cristoiu, de neconceput. Domnia sa face parte din tagma, larg raspîndită, a ziariştilor pentru care simpla repetare a unei afirmaţii (de pildă, existenţa unor înţelegeri tainice la Malta) ţine loc şi de argument.

Desigur, nu putem exclude ipoteza existenţei unor acorduri secrete la Malta. Ciudat ni se pare că nici unul, absolut nici unul, dintre inculpaţii proceselor revoluţiei nu a avut ideea să susţină teoria lui Ceauşescu despre revoluţie înaintea lui Ion Cristoiu. Filip Teodorescu spune pe şleau: „Nu afectez în nici un fel prestigiul contraspionajului român recunoscînd, aşa cum am făcut-o şi în depoziţia din 7 martie 1990, că eu şi ofiţerii de contraspionaj de la Timişoara nu am reuşit atunci să evidenţiem acest amestec străin (…) Este meritul presei în general, al unor gazetari iscoditori în special, că au găsit dovezi indubitabile ale amestecului străin în evenimentele din decembrie 1989 în ţara noastră” („Un risc asumat”, Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti 1992, pag. 314).

Gazetarul iscoditor Ion Cristoiu ne explică în articolul „Securistomania” („Expres Magazin” nr. 22/1991) că securitatea este cea care l-a răsturnat pe Ceausescu, deci, să mulţumim securităţii!: „Cazul Tokes. Sînt acum destul de multe date care ne fac să bănuim că el a fost creat de Securitate de la prima pînă la ultima piesă”. Dacă ar fi aşa, probabil că securiştii s-ar lăuda cu asta. Iulian Vlad, la proces, şi Filip Teodorescu în cartea „Un risc asumat”, resping o asemenea ipoteză. Deja Sergiu Nicolaescu i-a făcut o critică constructivă domnului Teodorescu pentru „nesinceritate”. Din săptămînalul „Românul” aflăm că „marele” Filip pregăteşte o nouă carte despre revoluţie. Hai Filipe, curaj! Spune-ne tu cum l-ai răsturnat pe Ceauşescu!

Ca dovadă a faptului că securitatea l-a răsturnat pe Ceauşescu dl Cristoiu foloseşte următorul raţionament: „e greu de crezut că în mobilizarea coloanelor de muncitori din dimineaţa lui decembrie 1989 nu şi-au spus cuvîntul oamenii infiltraţi de securitate în toate întreprinderile şi instituţiile. Celebra coloană de la Pipera a străbătut drumul pînă în Piaţa Palatului în pas alergător, în perfectă ordine, cu inşi care opreau circulaţia pe la intersecţii” („Securistomania”). O logică imbatabilă! Credem însă că în fiecare întreprindere muncitorii îi cunosc pe cei care, în decembrie 1989, au mobilizat masele. Revista „Expres Magazin” ar fi putut stabili nominal aceste persoane şi verifica dacă sînt sau nu agenţi ai securităţii.

Despre terorişti dl Cristoiu scrie: „Acum, la un an şi ceva de la afacerea cu teroriştii ştim precis că dacă aceştia au existat, ei nu puteau aparţine securităţii”, pentru ca, după doar o săptămînă, acelaşi Cristoiu să afirme: „Mult mai plauzibilă e ipoteza că nu toată Securitatea a participat la diversiune (diversiunea cu teroriştii – n.n.) ci numai o parte a acesteia” („Securitatea, un cadavru bun la toate” în „Expres Magazin” nr. 23/1991).

Adică teroriştii n-au aparţinut Securităţii dar, totuşi, teroriştii au aparţinut Securităţii. Remarcăm că, încă o dată, Cristoiu a avut dreptate!

În editorialul „Un moment ratat. Tribunalele revoluţionare” („Expres Magazin” nr. 26/1991) dl Cristoiu se manifestă făţiş ca apărător al criminalilor din decembrie 1989: „Cea mai bună soluţie ar fi aşadar curmarea lor (proceselor legate de revoluţie – n.n.) şi eliberarea tuturor celor implicaţi în evenimentele de la Timişoara şi Bucureşti”.

Un talent al domnului Cristoiu este de a convinge opinia publică că este antiguvernamental susţinînd însă toate ideile fundamentale ale celor aflaţi la putere. În „Răspuns unui cititor (2)” („Expres Magazin” nr. 17/1991) la întrebarea „Credeţi că sînt într-adevăr trădători de ţară infiltraţi în funcţii de conducere publice?” dl Cristoiu răspunde: „Nu cred, sînt sigur (…) Îmi bazez afirmaţia pe două realităţi. Prima se referă la distrugerea serviciilor noastre secrete după un scenariu care a funcţionat în toată Europa de Est (…) A doua realitate trimite la numeroasele momente aberante ale istoriei noastre post-revoluţionare. Punîndu-le cap la cap vom observa o tendinţă clară a unei permanente instabilităţi”.

Dacă acceptăm logica domnului Cristoiu, trădători de ţară sînt cei care au participat la mitingurile antiguvernamentale („permanentă instabilitate”) din 1990, la care se striga şi „jos Securitatea!” („distrugerea serviciilor noastre secrete”). În legătură cu „scenariul care a funcţionat în toată Europa de Est”, credem că, dacă acesta a existat, el nu putea fi pus la cale la Malta, dintr-un motiv foarte simplu: în momentul întîlnirii Bush-Gorbaciov de la Malta (2-3 decembrie 1989), într-o serie de ţări est-europene mişcările populare anticomuniste deja începuseră. Aşadar, la Malta nu se putea pune la cale izbucnirea acestor mişcări ci doar să se constate existenţa acestora şi eventual să se analizeze urmările posibile.

O „critică aspră” face dl Cristoiu şi raportului comisiei senatoriale a lui Sergiu Nicolaescu („Revoluţia în ambalaj de Holywood” în „Expres Magazin” nr.21/1992). Menţionăm ca asociaţia „17 Decembrie” nu se simte deranjată de „ambalajul de Holywood” al raportului lui Sergiu Nicolaescu. Ceea ce ne deranjează la acest raport este minciuna (vezi „Nu” nr. 78/1992; „Ora” 25 februarie 1993). În articolul respectiv dl Cristoiu scrie: „Momentul decembrie 1989 reprezintă o lovitură de stat pusă la cale din exterior. Dar o lovitură de stat cu complicitate din interior. Ar fi absurd să credem altfel”. Totodată domnia sa consideră că teoria caracterului spontan al revoluţiei aparţine „noii puteri”. Se mizează pe reacţia de tip pavlovian a majorităţii cititorilor „Expres Magazin”-ului. Aceştia, fiind în majoritate antiguvernamentali, au tendinţa de a considera fals orice vine de la „noua putere”.

Nu ne pronunţăm asupra evenimentelor din Bucureşti de după fuga lui Ceauşescu. Însă în legătură cu evenimentele din Timişoara asociaţia „17 Decembrie” susţine ideea caracterului lor spontan. Îl rugăm pe dl Cristoiu ca, dacă se va mai ocupa de teoria aia caraghioasă a izbucnirii spontane a revoluţiei să nu o mai prezinte ca „teoria lui Iliescu” ci, eventual, ca „teoria lui Iliescu şi a Asociaţiei 17 Decembrie”.

Trebuie să remarcăm că în publicaţiile conduse de Ion Cristoiu au apărut şi lucruri adevărate despre revoluţie. Aceasta a sporit credibilitatea dezinformărilor.

Mai citeşte:
– Revista „Zig-Zag”, iniţiatoarea campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei
– Ion Cristoiu şi Jurnalul Naţional continuă dezinformările
– Martie 2005: Ion Cristoiu cere moartea procurorului Dan Voinea
– O întrebare a presei chişinăuene: Pentru cine lucrezi, maestre Cristoiu?
– Ion Cristoiu e în sfîrşit sincer

• cărţi
• jurnalistica din România
• revoluţia română din 1989