Previziune din 1994: Dacă anumite condiţii sînt îndeplinite, calea spre reabilitarea ceauşismului e deschisă în România. Ion Cristoiu şi raportul SRI despre revoluţie

La conferinţa de presă a asociaţiei „17 Decembrie” din 25 august 1994, pe lîngă criticarea raportului SRI despre revoluţie întocmit sub conducerea lui Virgil Măgureanu, pe care am prezentat-o pe acest blog (linc) (şi pe care vă recomand s-o citiţi înainte de a citi acest articol), am prezentat şi nişte critici la adresa felului cum ziaristul Ion Cristoiu a analizat raportul SRI. Respectivele comentarii, cu titlul „Ion Cristoiu şi raportul SRI”, le-am publicat în ediţia a 2-a, din 1995, a cărţii mele „Falsificatorii istoriei”. Nu apar în ediţia întîi a respectivei cărţi (unde apar însă comentariile legate direct de raportul SRI prezentate la acea conferinţă de presă) şi nici în cartea „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei” publicată în 1999. Problema posibilei reabilitări a lui Ceauşescu, pe care o întrezăream în 1994, se arată actuală şi acum, ba chiar observ că din 1994 pînă azi propaganda ceauşistă a înregistrat însemnate succese. Readuc în atenţia cititorilor textul meu din 1994, care nu a mai apărut pe internet pînă acum. Am adăugat unele lincuri relevante.

Ion Cristoiu şi raportul SRI

Ion Cristoiu, vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei

În continuarea analizei rolului pe care Ion Cristoiu l-a jucat în felul cum opinia publică înţelege revoluţia din 1989, analiză pe care am făcut-o în cartea „Falsificatorii istoriei” din 1994, reproduc articolul „Ion Cristoiu, vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei”. Cu unele scurtări, acest articol a apărut prima oară în „Almanahul Banatului” 1994. La acea vreme activam în cadrul asociaţiei „17 Decembrie” a răniţilor şi familiilor îndoliate din revoluţie, unde înfiinţasem „Comisia pentru Adevăr şi Dreptate”. Ca majoritatea textelor din cartea „Falsificatorii istoriei”, şi acest text l-am prezentat în numele respectivei asociaţii.

Polemica cu Sergiu Nicolaescu, legată de raportul Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” pe care o condusese

Sergiu Nicolaescu a fost iniţiatorul Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” şi preşedintele acesteia în legislatura 1990-1992. Comisia se înfiinţase după ce o grevă generală la Timişoara din decembrie 1990 ceruse adevărul despre revoluţie (fapt cam ocultat de istoriografia noastră; în perioada grevei, TVR-ul pomenea despre aceasta doar în timpul nopţii, cred că mulţi români nici n-au ştiut că greva aceea a avut loc). Prin înfiinţarea comisiei, regimul politic voia să dea impresia că doreşte să afle adevărul despre revoluţie.

Mai jos reproduc nişte reacţii din presă legate de activitatea acestei comisii. Am reprodus acele reacţii şi în cartea mea „Falsificatorii istoriei”, iar apoi în „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”. Comunicatele asociaţiei „17 Decembrie” au fost scrise de mine (la vremea aceea activam în „Comisia pentru adevăr şi dreptate” a asociaţiei) dar aprobate de preşedintele asociaţiei (Mihai Drăgoi). Observaţiile ulterioare publicării articolelor le-am inserat cu litere cursive între parateze drepte.

Raportul lui Sergiu Nicolaescu – o minciună!

După publicarea (în ziarul „Adevărul” din 25.05.1992) secţiunii a 3-a a raportului Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, Asociaţia „17 Decembrie” se simte obligată să facă următoarele precizări:

1. Pînă în prezent, Comisia sus-numită nu a luat legătura cu Asociaţia „17 Decembrie”, din motive care ne scapă.

2. Sîntem uimiţi că, în aprecierea evenimentelor din Timişoara, este considerată demnă de încredere mărturia puşcăriaşului Paul Niculescu Mizil, persoană care nici n-a fost în Timişoara în perioada revoluţiei. Aprecierea acestuia conform căreia pagubele din timpul revoltei timişorene ar fi fost de 5 miliarde lei reprezintă o minciună [O anchetă ziaristică pe aceasta temă a stabilit că pagubele produse în revoluţia din Timişoara au fost de 59518558 lei (Grid Modorcea – „Revoluţia română a avut nevoie de un detonator”, în „Expres Magazin” nr. 26/3 iulie 1991)]. Dacă această apreciere ar fi adevarată, ar însemna că, în medie, fiecare timişorean ar fi furat sau distrus bunuri în valoare de 15000 lei neliberalizaţi (cînd leafa medie era de 3000 lei). Nu credem că poate exista vreo persoană, în deplinătatea facultăţilor mintale, care să creadă sincer aşa ceva.
După aprecierea noastră, valoarea reală a pagubelor înregistrate în primele zile ale revoltei timişorene este de cîteva sute, poate de o mie de ori mai mică decît cea afirmată de Paul Niculescu Mizil.

3. Considerăm că importanţa exagerată dată pagubelor materiale produse în decembrie 1989 are drept scop contestarea legitimităţii revoluţiei.

4. În raportul Comisiei Senatoriale se afirma că: „Gen-lt. Ilie Ceauşescu a informat conducerea M.Ap.N. asupra situaţiei din Timişoara, comunicînd totodată că între persoanele arestate de către organele de ordine ale municipiului, peste 100 erau cetăţeni veniţi din oraşul Tg. Mureş”.
Amintim Comisiei Senatoriale că membrii familiei Ceauşescu, din cînd în cînd, mai şi minţeau. Lista completă a persoanelor arestate atunci există la Procuratură, deci Comisia Senatoriala o putea lesne verifica.
Din cei 843 de arestaţi [843 de arestaţi apar pe o listă făcută la penitenciar în 19 decembrie. Ulterior, Parchetul Militar avea să precizeze că numărul total al arestaţilor din timpul revoluţiei de la Timişoara a fost de 978, ceea ce include persoane care au fost ţinute la Miliţie sau Garnizoană, fără să mai treacă prin penitenciar şi persoane care au fost omise de pe listă alcătuită în penitenciar, posibil minorii cărora li se dăduse drumul mai repede], numai unul (Cosma Samuel) e din Tg. Mureş şi încă unul (Toti Sandor – com. Voivodeni) din judeţul Mureş. În rest arestaţii erau: 706 din Timişoara şi încă 68 din judeţul Timiş, 9 din jud. Suceava, 8 din jud. Bihor, 8 din jud. Hunedoara, 6 din jud. Caraş-Severin, 5 din jud. Arad etc. Toţi arestaţii erau cetăţeni români.

(„Renaşterea Bănăţeană” din 2 iunie 1992; criticile au fost repetate în „Nu” nr. 78/10 iunie 1992, „Expres” din 7 iulie 1992, la radio Timişoara, la conferinţa de presă a asociaţiei „17 Decembrie” din 17 decembrie 1992 – relatată în „România Liberă” din 19 decembrie 1992; ziarul „Adevărul” care scosese ediţie specială cu raportul lui Sergiu Nicolaescu a refuzat să publice replica asociaţiei „17 Decembrie”).

Notă: Am luat legătura cu senatorul Mihai Ruva (P.N.L.), cerîndu-i să prezinte în Senat obiecţiile pe care asociaţia „17 Decembrie” le are faţă de raportul Nicolaescu. Domnul Ruva a făgăduit că va face acest lucru, dar numai cînd discutarea raportului „decembrie 1989” va fi inclusă pe ordinea de zi a Senatului. I-am replicat ca acest lucru s-ar putea să nu se întîmple niciodată. Domnul senator a spus că în acest caz nu are ce face. Stăruinţa mea a sfîrşit prin a-l enerva pe domnul senator. Nu ştiu dacă atitudinea domnului Ruva a fost influenţată de faptul că, la vremea respectivă, Sergiu Nicolaescu abandonase F.S.N.-ul şi se înscrisese în grupul parlamentar P.N.L. Sigur este că pînă la alegerile din septembrie 1992 problema comisiei „decembrie 1989” nu a ajuns pe ordinea de zi a Senatului.

Întrebări pentru Sergiu Nicolaescu

În 12 februarie 1993, postul de radio „România Cultural” a transmis o emisiune legată de „misterele” revoluţiei al cărei invitat a fost Sergiu Nicolaescu. Pentru că în timpul emisiunii nu am izbutit să obţinem legătura telefonică, dorim să-i punem d-lui Nicolaescu, prin intermediul presei, următoarele întrebări:

1. De ce vorbeşte de evenimentele din Timişoara fără să fi luat legătura cu nici unul din răniţii revoluţiei timişorene?

2. În secţiunea a 3-a a raportului comisiei senatoriale conduse de Sergiu Nicolaescu („Adevărul” 25 mai 1992) se afirmă: „între persoanele reţinute de organele de ordine ale municipiului (Timişoara – n.n.) peste 100 erau cetăţeni veniţi din oraşul Tg. Mureş”.
Lista completă a arestaţilor din perioada revoluţiei există la Procuratura Militară, deci Comisia Senatorială o putea verifica. Numai un arestat, Cosma Samuel, este din Tg. Mureş.
Întrebare: Ce dorea domnul Nicolaescu să sugereze prin minciuna cu cei 100 de arestaţi din Tîrgu-Mureş?

3. În aceeaşi secţiune a raportului nicolaescian se afirmă că pagubele materiale înregistrate la Timişoara au fost de „peste 5 miliarde lei”. Cum a fost calculată aceasta sumă? Asociaţia „17 Decembrie” consideră că este o exagerare atît de neruşinată încît îl bănuim pe dl. Nicolaescu fie de rea-credinţă, fie de lipsă de discernămînt.

4. Este stabilit că generalul Milea a dat ordine de reprimare a revoluţiei. Pentru faptele lui, după izbînda revoluţiei ar fi fost pasibil de pedeapsa capitală. Comisia parlamentară pentru aplicarea legii 42 a respins acordarea titlului de erou lui Milea. Atunci de ce în secţiunea întîi a raportului lui Sergiu Nicolaescu („Strict Secret” nr.99 din 17 martie 1992) generalul Milea e prezentat ca erou?

5. Tot în secţiunea întîi a raportului citim: „În noaptea de 21/22.12.1989, din datele deţinute de Procuratura Militară a rezultat că au decedat (la Bucureşti – n.n.) 43 de persoane – 27 de civili şi 16 militari”.
Lista militarilor morţi în Bucureşti în timpul revoluţiei, publicată în „Armata României” la 3 ani de la revoluţie nu cuprinde nici o persoană moartă în Piaţa Universităţii în noaptea de 21/22.12.1989.
Întrebare: Îşi menţine Sergiu Nicolaescu afirmaţia că au existat 16 militari morţi în noaptea de 21/22 decembrie ’89 la Bucureşti? Dacă da, îl rugăm să prezinte lista cu numele şi adresa acestor militari. Dacă nu, să explice scopul dezinformării întreprinse.

6. În cadrul emisiunii radiofonice, dl. Nicolaescu numea teroriştii „diversionişti”. Oare ceea ce a facut domnia sa în 22 decembrie 1989, cînd a alungat unii revoluţionari din clădirea CC sub pretextul că aceasta ar fi fost minată (vezi revista clujeană „Nu” nr.76/1992) nu se numeşte diversiune ?

7. Dl. Nicolaescu a mai afirmat că Ceauşescu dispunea de rapoarte despre acţiuni destabilizatoare organizate din exterior. Ceauşescu dispunea, de pildă, şi de rapoarte privind producţii de grîu de 8000 kg/ha. Înseamnă că aceasta era realitatea ?

(„Ora” 25 februarie 1993)

Primim din partea domnului senator Sergiu Nicolaescu

Stimate domn,
Vă adresez rugămintea de a dispune publicarea răspunsului meu către asociaţia „17 Decembrie”, ca urmare a întrebărilor ce mi s-au pus prin intermediul ziarului dv. Înainte de aceasta atenţionăm pe cititori ca, ceea ce s-a dat publicităţii prin presa scrisă, este un material intermediar care oferă tuturor celor interesaţi o bază de discuţii, fiind susceptibil la completări şi îmbunătăţiri.
Activitatea de documentare se desfăşoară pe secţiuni corespunzătoare unor zone geografice şi va cuprinde, la timpul potrivit toate organele, organizaţiile şi forţele ce ne pot ajuta în elucidarea faptelor petrecute în decembrie 1989. Nu avem pretenţia deţinerii adevărului absolut, materialul nostru fiind deschis şi, repet, perfectibil.

Şi acum răspunsurile:
1. Asociaţiile revoluţionare din Timişoara, şi nu numai ele, vor fi audiate de grupa de lucru a Comisiei Senatoriale, cu ocazia investigaţiilor ce vor fi efectuate în teren, probabil în perioada 1.06-10.07.1993, conform proiectului planului de lucru [făgăduială nerespectată]. Pînă atunci, adresăm tuturor rugămintea de a culege cît mai multe date şi fapte probatorii, care să poată fi luate în consideraţie şi incluse în analize.

2. În legătură cu informaţia potrivit căreia, din participanţii la acţiunile din Timişoara, reţinuţi de organele de ordine, 100 proveneau din judeţul Tîrgu Mureş, citez ceea ce noi am scris: „Gral lt. Ilie Ceauşescu a informat conducerea M.Ap.N. asupra situaţiei din Timişoara, comunicînd totodată, că între persoanele reţinute de către organele de ordine ale municipiului erau cetăţeni veniţi din oraşul Tîrgu Mureş (Documentar M.Ap.N. S/2029 R/19.01.1991)”. Ca urmare, este opinia respectivei persoane şi nu punctul nostru de vedere.
Aceste episoade au fost redate pentru a explica contextul intern în care se desfăşurau evenimentele, potrivit opiniei unor persoane implicate în desfăşurarea lor.

3. Acelaşi răspuns este valabil şi pentru întrebarea a 3-a, cifrele respective fiind extrase din declaraţia lui Paul Niculescu Mizil.

4. Generalul Milea nu a dat un ordin de reprimare a revoluţiei. Dacă deţineţi alte informaţii de ce nu ni le comunicaţi? Mai toate ordinele sale sînt detaliate în secţiunea 1 şi 3 a Raportului Senatorial.
Dacă generalul Milea dădea ordin să se tragă în populaţia cinstită ieşită în stradă datorită lipsurilor şi nevoilor, s-ar fi produs un adevărat măcel.
Analizînd comportamentul generalului Milea, ca ministru al apărării naţionale, constatăm că el a încercat să frîneze acţiunile comandate de Ceauşescu, ceea ce nu-l absolvea de greşelile săvîrşite. Prin gestul său (sinuciderea), el a dezechilibrat din temelie structura de partid şi militară, fidele lui Ceauşescu.
Este singura personalitate din anturajul lui Ceauşescu care-l părăseşte, fapt confirmat la orele 10,00, prin afirmaţia publică a acestuia de a fi trădător.

5. Din materialele avute la dispoziţie, respectiv documentul statistic al S.M.C., rezultă că în ziua de 22.12.1989 au fost internaţi 16 militari (Documentar M.Ap.N., Inspectoratul General Medical 454/21.08.1991). În document nu sînt precizate cu exactitate ora incidentului, ci numai data de 22.12, urmînd ca pe măsura rezolvării cazurilor de către procuratură să revenim cu precizări.

6. Dezinformare se numeşte ceea ce dv. faceţi, domnule Mioc, fiindcă mă adresez dumneavoastră şi nu asociaţiei ce pretindeţi că o reprezentaţi.
După afirmaţiile dvs. toti marii comunişti aflaţi la C.C. în acel moment în camera în care am spus într-adevăr această frază, ar fi fost revoluţionari. Revedeţi caseta şi nu dezinformaţi cititorii.

7. Informaţiile deţinute de Ceauşescu erau foarte bine documentate, Securitatea noastră deţinînd date certe în această problemă. Dacă pe fond intern se proliferau exagerări sau chiar neadevăruri, informaţiile ce le primea de la Serviciul de Informaţii externe şi nu numai, erau întocmite direct de şeful D.S.S. şi care nu avea interes să-l „supere” pe Ceauşescu. Aceasta nu însemna că problemele de importanţă deosebită erau relatate întotdeauna corect.

Stimaţi membri ai Asociaţiei „17 Decembrie” mă adresez în special dvs, d-le Mioc, vă rugăm să studiaţi cu mai multă atenţie materialele date publicităţii de către Comisia Senatorială „Decembrie 1989” şi fără rea voinţă sau intenţie de culpabilizare a unor persoane, să vă aduceţi contribuţia la îmbunătăţirea conţinutului acestora. Nu plecaţi de la ideea că numai dvs. deţineţi adevărul. Adevărul rezultă din analiza acţiunilor desfăşurate de toate forţele participante la evenimentele din acele zile fierbinţi.
Scopul Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” este de a colabora cu orice instituţie sau persoană care-şi manifestă dorinţa sinceră de a contribui la aflarea adevărului.

Pentru o viitoare informare reciprocă, vă mulţumim anticipat.

Cu mulţumiri,
Sergiu Nicolaescu

(„Românul” din 8-14 martie 1993)

Sergiu Nicolaescu dezinformează

Săptămînalul „Românul” din 8-14 martie 1993 a publicat răspunsul domnului Sergiu Nicolaescu la întrebările Asociaţiei „17 Decembrie”, acuzîndu-ne totodată de dezinformare. Considerăm că se impun următoarele precizări:

1. Date şi fapte probatorii despre revoluţie au fost culese, încă din decembrie 1989, de către istoricii de la Muzeul Banatului, Procuratura Militară, ziarişti timişoreni. În 1990 s-a infiinţat şi o Comisie Guvernamentală de Anchetă care a fost desfiinţată, fără explicaţii, în iunie 1990 (păcat că domnul senator Nicolaescu nu a protestat în parlament la desfiinţarea acelei comisii). Menţionăm că acea Comisie Guvernamentală nu era formată din regizori, scenarişti sau poeţi ci din militari şi procurori militari.
În aprecierea evenimentelor de la Timişoara credem că ar trebui să se pornească de la cercetările făcute în 1990 de Comisia Guvernamentală şi de la marele număr de mărturii strînse în decembrie 1989 şi începutul anului 1990. Avantajele acestor mărturii sînt:

a. Martorii aveau memoria proaspată.
b. Erau mai puţin influenţaţi de diferite scenarii apărute în presă.
c. Actualmente există posibilitatea înrîuririi martorilor de către diferite grupuri de interese (de pildă, persoanele vinovate de reprimarea revoluţiei, pentru a scăpa de răspundere, pot mitui martori).

Asociaţia „17 Decembrie” va analiza dacă este sau nu cazul să colaboreze cu Comisia Senatorială „Decembrie 1989”. Membrii noştri au depus deja mărturii la Procuratură, procesul „Timişoara”, Comisia Guvernamentală din 1990. Considerăm că, înainte de orice colaborare, Comisia Senatorială ar trebui sa dea o declaraţie de respingere a teoriei legitimităţii reprimării revoluţiei.
Ţinînd seama de dubiile existente cu privire la capacitatea intelectuală a parlamentarilor români (vezi rapoartele „Tîrgu Mureş”, „13-15 iunie 1990”, „septembrie 1991”), Asociaţia „17 Decembrie” îşi rezervă dreptul de a întocmi propriul raport cu privire la evenimentele din decembrie 1989.

2 şi 3. a. Judeţul Tîrgu Mureş nu există. Există un oraş Tîrgu Mureş şi un judeţ Mureş.
b. În raportul domnului Nicolaescu e scris ca Ilie Ceauşescu a afirmat că peste 100 dintre arestaţi erau din Tîrgu Mureş. Cînd dă citatul din propriul raport („Românul” 8 martie) domnul Nicolaescu omite cuvintele „peste 100”. Tocmai aceste cuvinte aveau menirea de a sugera anumite scenarii. Credem că această omisiune are drept scop insinuarea faptului că numărul de 100 de arestaţi tîrgmureşeni a fost născocit de asociaţia „17 Decembrie”. Ziarul „Adevărul” (ediţie specială) din 25 mai 1992 arată clar cine dezinformează.
c. Felul în care este redactat raportul Comisiei Senatoriale face ca 90 % dintre cititori să creadă că afirmaţiile lui Ilie Ceauşescu şi Paul Niculescu Mizil exprimă realitatea. Trebuia să se specifice clar că e vorba de minciuni. Scopul raportului trebuie să fie lămurirea cititorilor, nu crearea de confuzie.

4. a. Vinovăţia lui Vasile Milea reiese din Jurnalul acţiunilor de luptă al diviziei din Timişoara, jurnal aflat în copie la Procuratura Militară Timişoara.
b. Chiar în secţiunea întîi a raportului lui Sergiu Nicolaescu („Strict Secret” din 17 martie 1992) se spune: „putem afirma că generalul Milea este cel puţin la fel de vinovat ca orice militar ce se supune necondiţionat ordinelor date de comandant”. Această formulare, făcută în paralel cu declararea lui Milea drept erou, are drept scop răspîndirea în opinia publică a ideii de nevinovăţie a celor care au reprimat revoluţia, deoarece, nu-i aşa, toţi au executat nişte ordine. Exact această idee nu este acceptată de asociaţia „17 Decembrie”.
c. Afirmaţia că, dacă ar fi vrut, Milea ar fi putut provoca un adevărat măcel, dovedeşte necunoaşterea situaţiei reale a armatei române. În ultimii ani ai epocii Ceauşescu, indisciplina, alături de corupţie şi de sistemul de muşamalizare a neregulilor, era o caracteristică a armatei. Prin urmare, scăparea ei de sub control, în 20 decembrie la Timişoara şi ulterior în alte localităţi, reprezintă un fenomen firesc.
Dacă noi, revoluţionarii, am fi crezut în atotputernicia sistemului represiv ceauşist, nu am fi ieşit în stradă.
d. În conformitate cu strălucita logică a domnului Nicolaescu, aşteptăm concluzia că nici Ceauşescu nu a ordonat să se tragă în popor, căci dacă Ceauşescu ar fi dat un asemenea ordin s-ar fi produs un adevarat măcel.

5.a. De ce, dacă documentaţia existentă vorbeşte de 16 militari internaţi, în secţiunea întîi a raportului se vorbeşte de 16 militari decedaţi?
b. De ce, dacă documentaţia despre aceşti militari provine de la Inspectoratul General Medical al M.Ap.N., în raport se vorbeşte de Procuratura Militară?
c. De ce, dacă documentaţia vorbeşte de 22 decembrie, fără a se preciza ora, în raport se vorbeşte de noaptea de 21/22 ?

6.a. Sîntem obişnuiţi cu lozincăraia anticomunistă a domnului Nicolaescu. La un moment dat, domnia sa ameninţa că, dacă P.S.M. [Partidul Socialist al Muncii, condus de Ilie Verdeţ] nu va fi scos în afara legii, se va retrage din parlament. Apoi şi-a uitat făgăduiala. Minciuna este, în viaţa politica românească, un fenomen atît de frecvent, încît nu mai impresionează pe nimeni.
b. Trimiteţi caseta pe adresa asociaţiei „17 Decembrie”.

(text trimis, sub o formă uşor scurtată, revistei „Românul”, ca drept la replică. Nu a fost însă publicat)

Legat de polemica cu Sergiu Nicolaescu, mai urmăreşte:

– Emisiune TV despre revoluţia din 1989, cu Sergiu Nicolaescu nervos
– Recenzie la cartea lui Sergiu Nicolaescu „Revoluţia, începutul adevărului” (Editura Topaz 1995)
– Boicotarea comisiei senatoriale „Decembrie 1989” de către Asociaţia „17 Decembrie”

4 decembrie 1989 – întrunirea ţărilor membre în Tratatul de la Varşovia

În 4 decembrie 1989 a avut loc la Moscova întrunirea conducătorilor ţărilor membre în Tratatul de la Varşovia. Întrunirea s-a convocat ca urmare a întîlnirii dintre Mihail Gorbaciov şi George Bush, care avusese loc în zilele de 2-3 decembrie 1989 la Malta.

ziarul chişinăuan Tinerimea Moldovei relatînd despre întîlnirea de la Malta

„Scînteia” din 5 decembrie 1989 relatează: „În cadrul întîlnirii, tovarăşul Mihail Gorbaciov a prezentat o largă informare în legătură cu desfăşurarea şi rezultatele întîlnirii sale din Malta cu G. Bush, preşedintele S.U.A., care a avut loc în zilele de 2-3 decembrie a.c.”.

Este adoptată o declaraţie în care conducătorii Bulgariei, R.D. Germane, Poloniei, Ungariei şi Uniunii Sovietice afirmă: „introducerea trupelor statelor lor în R.S. Cehoslovacă, întreprinsă în 1968, a constituit un amestec în treburile interne ale Cehoslovaciei suverane şi trebuie să fie condamnată (…) Istoria a confirmat cît de important este, chiar şi în cea mai complexă situaţie internaţională (…) să fie respectate cu stricteţe principiile suveranităţii şi independenţei în relaţiile dintre state”.

România nu a semnat acel comunicat fiindcă nu participase în 1968 la invadarea Cehoslovaciei. Practic, prin acel comunicat, restul ţărilor din Tratatul de la Varşovia recunoşteau corectitudinea poziţiei României şi a lui Nicolae Ceauşescu din 1968 şi recunoşteau principiul drag lui Ceauşescu de neamestec în treburile interne ale altor state.

Comunicatul respectiv era un semnal că Uniunea Sovietică abandonase atitudinea imperialistă din trecut şi nu mai era dispusă să intervină militar în alte state pentru „apărarea socialismului”. Nu era primul semnal în acest sens, tot în 1989 se încheiase retragerea sovietică din Afganistan.

Era de altfel o perioadă în care Uniunea Sovietică se confrunta cu mari probleme interne. Preţul ţiţeiului pe plan mondial era scăzut (spre deosebire de situaţia de acum) ceea ce lovea financiar URSS, mare exportatoare de hidrocarburi. Mişcările separatiste din republicile componente creşteau în amploare iar puterea sovietică se vedea umilită de proprii ei cetăţeni, cum s-a întîmplat la Chişinău, în noiembrie 1989, situaţie deja descrisă pe acest blog.

Dacă în 1956 (Ungaria) sau 1968 (Cehoslovacia) URSS-ul intervenise militar, în 1989 nu mai avea voinţa politică să facă asta, fapt vizibil şi din evenimentele din alte ţări. Este unul din factorii care au contribuit la îndrăzneala românilor de a ieşi în stradă în 1989.

În presa românească s-a creat un adevărat mit al întîlnirii de la Malta, unde s-ar fi hotărît izbucnirea revoluţiei din 1989. Acest mit s-a impus într-o parte a opiniei publice conform principiului repetării insistente, care ţine loc de dovadă. Este un principiu cunoscut de toţi cei care lucrează în industria publicităţii. Reclamele pe care le vedem la TV şi care ne recomandă un anumit produs, ne pot determina să credem în calităţile acelui produs, deşi reclama plătită de însuşi cel care vinde produsul nu e o dovadă obiectivă. Aşa şi cu teoriile despre revoluţia din 1989, se impun cele care beneficiază de mai multă reclamă în mass-media, nu cele care beneficiază de argumente superioare.

În crearea mitului „Malta” un rol important l-a avut ziaristul Ion Cristoiu, pe care-l numeam în cartea mea „Falsificatorii istoriei” „vîrful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revoluţiei”. În editorialul „Ce se ascunde dincolo de evenimentele din 13, 14, 15 iunie?” din „Zig-Zag” nr. 15/1990, acesta scria: „Ne aflăm oare, începînd din decembrie 1989, în faţa unei manipulări grosolane aparţinînd unui scenariu care vizează însăşi fiinţa noastră naţională? (…) Să fie oare acest scenariu urmarea înţelegerilor secrete de la Malta?”

Referirile la „fiinţa naţională” fac parte din propaganda fesenistă care în 1990 echivala pe oricine se opunea FSN-ului ca fiind atentator la fiinţa naţională. Profitînd şi de faptul că la alegerile din 1990 maghiarii votaseră precumpănitor împotriva lui Ion Iliescu, se vehicula primejdia pierderii Ardealului din pricina „destabilizatorilor” care criticau regimul Iliescu.

Ulterior, acelaşi Cristoiu scria despre „scenariul care a funcţionat în toată Europa de Est” („Răspuns unui cititor (2)”, editorial în „Expres Magazin” nr. 17/1991). Nu ştiu dacă a funcţionat vreun scenariu, dar dacă acesta a existat, el nu putea fi pus la cale la Malta, dintr-un motiv foarte simplu: în momentul întîlnirii Bush-Gorbaciov de la Malta (2-3 decembrie 1989), într-o serie de ţări est-europene mişcările populare anticomuniste deja începuseră. Aşadar, la Malta nu se putea pune la cale izbucnirea acestor mişcări ci doar să se constate existenţa acestora şi eventual să se analizeze urmările posibile.

La 19 ani după evenimente putem spune că urmările lui 1989 – adică integrarea României şi a altor ţări est-europene în NATO – nu au fost deloc favorabile Moscovei.

Filip Teodorescu: „Un risc asumat”

Recenzie despre cartea „Un risc asumat” de Filip Teodorescu apărută la editura Viitorul Românesc, Bucureşti 1992. Recenzia a fost publicată iniţial în „Expres Magazin” nr. 4 din februarie 1992 1993, republicată apoi în cărţile mele „Falsificatorii istoriei” şi „Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii istoriei”. Filip Teodorescu avea în decembrie 1989 gradul de colonel de securitate şi a fost prezent la Timişoara în perioada revoluţiei. După revoluţie a fost inculpat pentru participare la reprimarea revoluţiei în „procesul celor 25”, dar achitat. Conform unor informaţii de pe internet, a fost numit locţiitor al directorului SRI Virgil Măgureanu începînd cu 1 iulie 1991 (cînd nu fusese încă achitat!).

Notă (actualizare 4 mai 2009): Este vorba aici de securistul Filip Teodorescu, născut în 24 iunie 1939 în Ploieşti, fiul lui Dumitru şi Maria, nu de fostul ambasador al României în Republica Moldova cu acelaşi nume, care s-a născut în 26 decembrie 1951 în Bucureşti. Fac precizarea fiindcă după evenimentele din aprilie 2009 din Republica Moldova în urma cărora ambasadorul a fost expulzat, multă lume a ajuns la acest blog căutînd „Filip Teodorescu”.

Cartea „Un risc asumat” se înscrie pe linia încercărilor de a demonstra că revoluţia română a fost opera unor agenturi străine.

Amintim că la proces, fostul inculpat Filip Teodorescu a declarat că nu a evidenţiat nici un amestec străin în evenimentele din decembrie 1989. În legătură cu această afirmaţie, la paginile 95-96 ale cărţii, autorul încearcă să nuanţeze: „Este cazul să elucidez chestiunea multdiscutată cu privire la cele declarate de mine în faţa instanţei de judecată în 7 martie 1990. Mulţi nu au reţinut nuanţa şi probabil că este şi vina mea că nu am fost mai explicit (…) Mi s-a pus întrebarea dacă am prins vreun spion sau trădător (…) Deci eu am declarat că nu am prins nici un spion sau trădător şi nicidecum că aceştia nu ar fi existat”.

Domnul Teodorescu este nesincer. Dînsul a declarat în instanţă ceva mai mult decît că nu ar fi prins nici un spion. Dînsul a declarat că nu a putut evidenţia nici un amestec străin. Culmea e că acest lucru e consemnat chiar în cartea „Un risc asumat”, la pag. 314. Se pare că „marele” Filip Teodorescu nici măcar o dezinformare ca lumea nu e în stare să facă. Se contrazice în propria lui carte.

Iata un pasaj din declaraţia făcută la proces în 14 octombrie 1991 de Filip Teodorescu şi reprodusă la pag. 314: „Nu afectez în nici un fel prestigiul contraspionajului român recunoscînd, aşa cum am făcut-o şi în depoziţia din 7 martie 1990, că eu şi ofiţerii de contraspionaj de la Timişoara nu am reuşit atunci să evidenţiem acest amestec străin (…) Este meritul presei în general, al unor gazetari iscoditori în special, că au găsit dovezi indubitabile ale amestecului străin în evenimentele din decembrie 1989”.

Apare un cerc vicios. Autorul vorbeşte despre amestecul străin în revoluţie bizuindu-se nu pe propriile lui constatări ci pe reportajele unor gazetari iscoditori. Apoi apar alţi gazetari iscoditori care reiau teoria agenturilor străine bizuindu-se pe mărturia lui Filip Teodorescu. Aşa se dovedeşte amestecul străin în revoluţie, conform principiului lui Goebells: „orice minciună, oricît de absurdă, dacă este repetată insistent ajunge să fie crezută”.

Interpretările tendenţioase abundă în „Un risc asumat”. De pildă se vorbeşte de implicarea consulatului iugoslav în evenimente lăsîndu-se să se înţeleagă că aceasta ar aparţine unui scenariu extern. Ceea ce uită Filip Teodorescu să spună este că iniţiativa acestei implicări nu a venit din partea consulatului ci din partea revoluţionarilor. A fost o tactică a revoluţionarilor de a face cunoscut în străinătate ce se întîmplă la Timişoara şi dacă consulul iugoslav a sprijinit asta, îi mulţumim.

O altă metodă a autorului este prezentarea unor amănunte nerelevante şi trecerea sub tăcere a amănuntelor relevante. De pildă, se afirmă că după izbucnirea revoluţiei ataşatul militar japonez a ţinut neapărat să ajungă în Timişoara. Asemenea fapt, chiar dacă ar fi adevărat, ar fi nerelevant. Este firesc ca nişte evenimente precum cele din decembrie 1989, odată izbucnite, să stîrnească curiozitatea unor străini. Problema nu este dacă au existat străini curioşi să afle ce se petrece la Timişoara, ci dacă asemenea străini au avut un rol activ în evenimente.

Mult mai relevant ar fi fost dacă Filip Teodorescu ar fi scris despre liderii revoluţionari pe care Securitatea i-a identificat în acele zile. Cum însă aceştia sînt cetăţeni români, în majoritate de naţionalitate română, şi a căror legătură cu agenturile străine nu poate fi dovedită, domnul Teodorescu preferă să treacă acest subiect sub tăcere.

Găsim în carte şi deja clasica dezinformare conform căreia deschiderea focului a fost rezultatul unor violenţe sau distrugeri provocate de manifestanţi. Sutele de mărturii din procesul al cărui inculpat a fost Filip Teodorescu infirmă aceasta.

În concluzie, considerăm „Un risc asumat” o carte nesinceră, tendenţioasă, care nu urmăreşte adevărul despre revoluţie ci interesele grupului socio-profesional căruia îi aparţine autorul.

Ion Iliescu – „Revoluţie şi reformă”

Notă: Recenzia se referă la prima ediţie a cărţii, editată de Redacţia publicaţiilor pentru străinatate, 1993, şi a fost publicată iniţial în „Renaşterea Bănăţeană” din 2 martie 1994

Apariţia memoriilor preşedintelui Ion Iliescu [preşedintele României la vremea publicării iniţiale a acestui articol; azi, preşedinte al Institutului Revoluţiei Române], sub titlul „Revoluţie şi reformă”, a stîrnit un justificat interes în opinia publică. Domnul Ion Cristoiu, de pildă, numea aceasta apariţie „un moment politic de excepţie”, iar memoriile în sine, „un text de excepţie” („Expres Magazin” nr. 50/1993). Această carte ne oferă prilejul de a cunoaşte opiniile şefului statului [fostului şef al statului] despre unele întîmplări din istoria recentă a ţării.

Din păcate, după părerea noastră, memoriile domnului preşedinte conţin o serie de neadevăruri care nu vor face decît să întărească suspiciunile cu privire la domnia sa.

Unul din motivele contestaţiilor la care a fost supus pînă acum domnul Iliescu este minciuna care, din primele clipe, a fost răspîndită de puterea instalată în 22 decembrie 1989. Dl. Iliescu nu tăgăduieşte faptul că, în decembrie s-au spus unele neadevăruri, însă le pune pe seama altora. „Cifra victimelor pe care, într-un prim moment, am luat-o drept bună, 60000 de morţi, nu exista decît în imaginaţia corespondenţilor de presă” explică domnia sa (pag. 6). Avem de-a face cu o inversare a cauzei cu efectul. Cifra de 60000 de morţi a fost răspîndită prin procesul lui Ceauşescu. Nu ziariştii au dezinformat noua putere, ci noua putere a dezinformat ziariştii. Aceasta nu s-a intimplat „într-un prim moment”, ci la trei zile după răsturnarea lui Ceauşescu.

Remarcăm laudele pe care autorul le aduce pluralismului politic, pluripartidismului (pag. 18). Să fie oare acelaşi Ion Iliescu care, în ianuarie 1990, spunea ca multipartidismul este „depăşit istoriceşte” (vezi „Dialog cu tinerii” în „Adevărul” din 23 ianuarie 1990) ?

„Nu aveam nici o îndoială că înlăturarea dictaturii nu era decît partea vizibilă a aisbergului şi că această mişcare populară tindea, de fapt, la dispariţia totală a sistemului comunist, în care nimeni nu mai credea” scrie autorul (pag. 31). Credem că aici domnul preşedinte se înşeală. Oameni care să creadă în sistemul comunist existau încă. Dl. Iliescu însuşi vorbea la televiziune în 22 decembrie 1989 despre cei care „au întinat numai numele partidului comunist român” (vezi „Revoluţia română în direct”, volum editat de TVR, 1990, coordonator Mihai Tatulici, pag. 46). De altfel, chiar autorul cărţii „Revoluţie şi reformă” scrie despre necesitatea respectării convingerilor celor care „au fost şi au rămas comunişti” (pag. 62). Cum am putea să-i respectăm pe aceşti oameni dacă aceştia n-ar exista ?

În continuare, domnul preşedinte mărturiseşte despre ziua de 22 decembrie 1989, numită de dînsul „vremea acţiunii”: „Mi-am spus că lucrul cel mai important era (…) de a putea constitui un nucleu în jurul căruia să se poată regrupa toate forţele capabile de a transforma simplul deziderat în fapt politic; acesta trebuie să fie bulgărele de zăpadă pe care, în condiţii favorabile, este destul să-l laşi să se rostogolească pentru ca el să devină avalanşă. Dar acest bulgăre, această mînă de zăpadă întărită între palme (…) cineva trebuia să-l facă” (pag. 35).

Ţinem să-l informăm pe domnul Iliescu că bulgărele fusese deja făcut în 16 decembrie 1989, la Timişoara. În 22 decembrie aveam deja de a face cu o avalanşă.

Una dintre problemele a căror lămurire era aşteptată de la această carte este „cine au fost teroriştii ?”. În seara de 22 decembrie primele focuri de armă au fost trase la C.C. la orele 6,30-7. Despre acestea, domnul preşedinte scrie: „nu mi se pare exclus ca aceste prime focuri de armă să fi fost un simplu accident datorat unuia din acei tineri care aveau pentru prima dată o armă în mînă (…) Multe din înfruntările care aveau loc în acele zile au fost cauzate, pur şi simplu, de graba unora de a apăsa pe trăgaci, fără să ştie prea bine în cine trag şi de ce” (pag. 37-38).

Aşadar, domnul preşedinte confirmă varianta răspîndită încă din 1990 de domnul Nica Leon, anume că la C.C. revoluţionarii se împuşcau între ei. Nica Leon era însă de părere că aceasta era urmarea unui scenariu pus la cale de cei care au preluat atunci puterea.

Pentru a combate asemenea teorii, domnul Iliescu scrie: „Cei care ne (şi mă) acuză de a fi simulat un început de război civil, pentru a prelua puterea şi a o consolida, o fac cu rea credinţă şi de pe poziţii politice vădit partizane; ei ar trebui (…) să dea o explicaţie logică unei atitudini cel puţin surprinzătoare: în acel moment, nimeni nu contesta nici persoana mea, nici Consiliul Frontului Salvării Naţionale (…) Noua putere, avînd din prima clipă controlul armatei şi al forţelor de ordine, nu văd de ce s-ar fi pus în pericol, stîrnind tulburări care n-ar fi putut decît compromite o poziţie deja dobîndită şi unanim recunoscută” (pag. 39).

Interesantă ni se pare mărturisirea că noua putere avea „din prima clipă” controlul armatei şi al forţelor de ordine. Însă afirmaţia că a fost destul ca domnul Iliescu să se autoproclame şef al statului şi imediat poziţia lui a devenit „unanim recunoscută” dovedeşte dispreţ faţă de adevărul istoric.

Reamintim domnului Iliescu că, atunci cînd a încercat să se adreseze mulţimii aflate în faţa clădirii C.C., a fost întîmpinat cu huiduieli şi cu lozinca „fără comunişti!”. Despre asta a povestit şi unul din apropiaţii domniei sale, regizorul Sergiu Nicolaescu (vezi „Revoluţia română în direct”, pag. 239).

Ceea ce încearcă domnul Iliescu să ascundă este existenţa, printre revoluţionari, a unei contestări a domniei sale începînd chiar cu momentul autoproclamării dînsului ca şef al statului. Aceasta contestare nu avea nimic comun cu Ceauşescu şi nici cu partidele politice înfiinţate mai apoi.

De îndată ce aşa-zisa luptă cu teroriştii a scăzut în intensitate, în 26 decembrie 1989 un grup de revoluţionari bucureşteni au încercat înlăturarea de la putere a lui Ion Iliescu. Pe străzile Bucureştilor au fost trimişi agitatori ca să convingă lumea să se adune la un miting. Guvernul a anunţat prin radio şi TV că respectivul miting este o provocare a „teroriştilor” (vezi „Cum a fost suspendat de către guvern primul miting anticomunist” de Crina Nedelcu, în „Zig-Zag” nr. 13/1990). Chiar şi Doina Cornea a fost convinsă atunci de Silviu Brucan să spună revoluţionarilor că în acel moment un miting ar fi primejdios. Să nu cunoască domnul Iliescu aceasta primă încercare de înlăturare a sa de la putere ? Greu de crezut.

Văzînd mulţimea adunată în faţa C.C., domnul Iliescu a simţit răspunderea care îi revenea „nu numai în constituirea unui nou edificiu politic, ci, mai ales, în a împiedica conflictele care puteau fi extrem de crude” (pag. 36). „Unul din principalele obiective şi merite ale noii puteri” este „acela de a fi reuşit (…) să păstreze în ţară o atmosferă cît de cît calmă, evitînd confruntările civile, sîngeroase” (pag.38). Amintim că în urma aşa-zisei lupte cu teroriştii (după 22 decembrie) au murit de 5 ori mai mulţi oameni decît ca urmare a încercării de înăbuşire a revoluţiei de către Ceauşescu (16-22 decembrie). Putea exista ceva mai rău decît asta ?

După părerea domnului Ion Iliescu, România „a reuşit, întrucîtva mai bine decît altele (ţări – n.n.) din fostul bloc comunist, trecerea de la o dictatură (…) la o organizare democratică” (pag. 57). Probabil domnul preşedinte nu ştie că România a fost singura dintre ţările foste membre ale Tratatului de la Varşovia, exceptînd U.R.S.S., în care confruntările interetnice (Tîrgu Mureş) şi politice (iunie 1990) au dus la pierderi de vieţi omeneşti. Totodată, între aceste state, România a avut cea mai mare descreştere economică.

Mai aflăm din această carte unele măsuri luate de domnul Iliescu. De pildă, epurarea securităţii: „această epurare – a cărei amploare depăşeşte cu mult tot ce s-a făcut în acest sens (…) în alte ţări” (pag. 54). Cu Piaţa Universităţii, „o mişcare atît de contrară idealurilor de libertate şi valorilor democratice” (pag. 83), sprijinită de „generoşi plătitori” (pag. 85), domnul Iliescu a vrut sa dialogheze, însa nu în faţa televiziunii. Cu toate acestea, domnia sa se declară „gata să discut cu oricine şi în orice condiţii” (pag. 86). „Orice condiţii” nu include oare prezenţa televiziunii?

În concluzie, considerăm „Revoluţie şi reformă” o carte nesinceră, scrisă în scopul cosmetizării istoriei în conformitate cu interesele autorului. Credem însă că opinia publică va deveni din ce in ce mai refractară la acest tip de propagandă.

Reacţia lui Ion Iliescu: În cea de-a doua ediţie a cărţii „Revoluţie şi reformă” (Editura Enciclopedică, 1994), în loc de „sistemul comunist în care nimeni nu mai credea” este scris „sistemul comunist în care foarte puţini mai credeau” (pag. 51). Totodată, citatul scris cu litere cursive îngroşate a fost înlocuit cu: „…lucrul cel mai urgent era (…) de a alcătui un nucleu în jurul căruia să se poată regrupa toate forţele capabile de a orienta dezideratele mulţimii (…) într-un program politic cu direcţie unitară. Prin acest program, mişcarea populară spontană, revolta împotriva dictaturii – care pornise, iniţial, ca un bulgăre de zăpadă şi se transformase acum într-o avalanşă de nestăpînit – aveau să dobîndească o hotărîtoare substanţă revoluţionară” (pag. 55).